Mi-au intrat în sânge
Şi acum aştept
Să-şi facă efectul.
Marin Sorescu
Era încă întuneric adânc în dimineaţa în care coboram în hala Păuşii, îndreptându-ne paşii spre înălţmile Coziei, pe care încă nu le vedeam. Înaintea noastră drumul părea o panglică alburie şi la începutul său mai licărea anevoie câte un felinar, parcă obosit de veghea de peste noapte. Dinspre căsoaia pensiunii apropiate, au răsărit lângă noi, doi căţelandri, negri ca întunericul, însoţiţi de mama lor, cea obişnuită cu drumrile înălţimilor, întovărăşind turiştii ce treceau pe aici. S-au sfârşit ultimele case, a rămas în urmă şi clădirea staţiei de tratare a apei orăşeneşti şi când am ajuns la cabana de la Valea Mărului, lumina pătrunsese de-a binelea pe valea strâmtă a Păuşii. Ne-a întâmpinat în faţa cabanei „bolşevicu”, vechi cunocut al meleagurilor Coziei, al cărui nume e legat de refugiul din poiana Călimanului şi mai recent şi de cea de aici, care poate îşi aştepta niscaiva clienţi, acum, în pragul sfârşitului de săptămână. Câteva vorbe matinale şi iată-ne plecaţi mai departe, până la izvorul cu troiţă, aflat la răspântia dumului de pe valea Noroaielor. Un scurt popas, să facem rezerva de apă cât să ne ajungă până la cabană şi ...din nou la drum. De nicăieri parcă, a răsărit lângă noi şi Haplea câinele uriaş, bun şi vechi prieten al nostru, obişnuit şi el cu drumul cabanei. Popasul se termină repede şi pornim mai departe cu liota câinilor călători după noi, care, oricât am încercat să le stăvilim iureşul călător, se ţimeau tot aţă în urma noastră.
Panglica drumului din faţa noastră, are un sfârşit şi cu câteva scurtături la care am recurs, iată-ne ajunşi pe plaiul pe alocuri încă verde, de deasupra mânăstirii Stânişoara. O scurtă zăbovire cu privirile către mânăstirea liniştită, către înălţimile stâncoase de peste ea, până spre abrupturile Colţilor Foarfecii, ale Frunţii Oii şi mai depărtatului Bulz şi din nou la drum. La locul de popas cu băncuţă şi masă, împodobite cu cojoc miţos de zăpadă proaspătă, ne tragem sufletul înainte de a intra în pădurile nesfârşite ale Coziei.
Apoi am intrat în nepătrunsul Coziei, stăpânită acum de covorul alb aşternut pe potecile ei. Am trecut repede peste viroaga Şipoţelului, apoi peste cea a Şipotului, acum cu un firicel de apă printre pietre şi curând am început să urcăm panta dură, mai întotdeauna alunecoasă, aflată în pădurea de stejari, dintre care câte unul se mai lasă doborât de mersul timpului. Când am sfârşit urcuşul, ne-am odihinit o clipă pe stâncile din cale, care de atâtea ori mi-au fost reazim de-o clipă. Ne-am strecurat pe sub copacii căzuţi în cale. Am străbătut valea seacă a Bulzului şi am început urcuşul serpentinelor cele lungi de pe faţa împădurită a Coziei, acoperită acum de vestmant alb şi mereu de amintirea anilor tinereţii. Am trecut în fugă pe lângă stâncile de la Coţul lui Damaschin, apoi pe lângă alte cotituri ale potecii cu privelişti către marele templu stâncos al Bulzului, prin poiana Vlădesii, pe lângă pinii cei mari şi până la urmă am poposit pe stâncile-baldachin dinaintea marii coborâri către firicelul uneori uscat şi alteori umezit de răsuflarea îngheţată a stâncilor, de pe care se adunau picăturile de apă.
Prin frunzişul căzut de cu toamnă, cu scrâşnete mici, stârnite din paşii noştri voiniceşti, am ajuns repede acolo unde pădurea cea liniştită, părea să se sfârşească. Au trecut ani, în care peste valea adâncă, se durase pod de bârne şi traversarea văii era lesnicioasă. Acum puntea o putreziseră ploile şi umezeala până la urmă o doborâseră. Aşa că am traversat peretele stâncos ce străjuia valea, pe brâna cu câteva prize şi cablul agăţat deasupra ei. Când am trecut cu bine peste ea, ne-am aflat în regatul Bulzului, pe serpentinele repezi ale potecii. Am avut răgaz să zăbovim o clipă la izvorul strecurat prin gheţuşul care aproape că îi stăpânea malurile, apoi ne-am avântat prin locurile aproape unice prin care stătea agăţată poteca şi ca de atâtea ori, m-am gândit la cei ce-o croiseră dintâi. O privire aruncată în sus, stâncilor pe care stăteau agăţate cascade de gheaţă, m-au făcut să mă gândesc la o împrejurare când din înaltul lor, s-a năruit cu mare zgomot, chiar pe potecă, între cei doi care urcam atunci, fără teamă, o bucată apreciabilă de gheaţă. Acum însă era destul de frig şi teama unor astfel de întâmplări, părea exclusă. Curând am ajuns în vâlcelul din care mai departe trebuia să urcăm abruptul prevăzut cu un cablu care ajuta înaintarea. Din urmă ne-a ajuns grupul unor tineri. Cu sprinetneala cu care păşeau nici n-a fost de mirare că ne-au depăşit cât ai clipi. Dar ce să zic, sprinteneala lor era uşurată doar de „încetineala” anilor mei. Nu era gheaţă pe horn şi paşii ne-au fost uşuraţi de stratul de zăpada pufoasă, în care ne înfundam ca lumea. Mai agăţându-ne de cablul întins de când îl ştiam, prin aceste locuri, mai păşind pe treptele de piatră, pe care cu piciorul le pipăiam cu atenţie, am răzbit destul de repede la odihna cu băncuţă de deasupra abrutului care ne chinuise ceva vreme.
O odihnă era bine meritată. Un telefon dat la cabană, să ne facem anunţată prezenţa, cât ne-am odihnit oleacă, tot am dat şi în scurtă vreme am păşit mai departe. Şi de aici încolo au fost locuri ceva mai dificile, cu micile abrupturi cunoscute, dar curând ne-am aflat în pădurea de brad îmbătrânit sub vârful Durducului. Câteva serpentine lungi, câţiva paşi strecuraţi printr-o strungă îngustă şi iată-ne ieşiţi din ultmul clinci al drumului spre cabană. Doar puţin ne-a trebuit să ajungem în Şaua Durducului, după ce am ocolit bradul bătrân, doborât în potecă de puţină vreme. Priveliştea spre munţii Făgăraşului, până spre Iezer şi Bucegi, de aici ar fi trebuit să fie deplină. Doar că vremea pâcloasă, acoperea crestele munţilor şi nu ne-am ales decât cu regretul imaginilor pierdute. Poteca s-a abătut pe coasta muntelui plină de strat gros de zăpadă, oarecum bătută de alţi paşi înaintea noastră. Şi când tocmai scoteam un uf, cu mare năduf, că nu mai ajungeam odată la capătul drumului, am ajuns pe calea releului. Paşilor mei cam obosiţi, doar puţin le-a mai trebuit să ajungă la cabana cu sobă caldă şi zvon de glas omenesc.
Ca de multe ori, ne-a întâmpinat Marian, gazdă ospitalieră, ca mai întotdeauna. Un ceai cald, o supă bună, ba chiar şi o sticlă de bere, ne-au înviorat. Apoi mi-am adus aminte că în rucsac aveam ceva mâncare pentru cei patru motani ai cabanei şi spectacolul acestora repeziţi cu mare poftă spre delicatesul ăsta atât de rar pentru ei, a fost unul deosebit. Mai apoi în cabană au început să vină oaspeţi. Mai întâi două fete mai sprintene, cu care ne-am povestit din întâmplările muntelui, mai deosebite, din cele pe care le avusesem fiecare. După vreo oră au început să apară întârziaţii grupului, tocmai când noi ne duceam să ne odihnim în camera care între timp se încălzise.
Când am revenit în sala de mese, grupul celor ce urcaseră pe Cozia, de dragul acesteia, stârniseră aici veselia tinereţii şi atmosfera unei seri de cabană frumoasă, împlinea locul. Când am ieşit afară, una din vântoasele obişnuite ale Coziei, venită dinspre înaltul Făgăraş, bântuia locul dintre cele două Ciuhe. Cu oarecare greutate din cauza vântului care parcă vroia să ne arunce în hăul Foarfecilor, am mers în susul drumului ce ducea la releu. Cerul negru ca noaptea care înfăşura muntele, plin de stele sclipind peste tot, ne-a lăsat să privim frumuseţea văii Oltului, luminată prin locurile Călimăneştilor şi Căciulatei. Câţiva împătimiţi de imaginile fotogenice, aveau trepiedul instalat şi declanşatorul aparatului digital îşi făcea datoria. Cu grija să nu ne arunce dincolo de drum, vreo pală de vânt mai şugubeaţă, ne-am îndreptat spre camera cu soba duduind de focul care avea să ne mângâie peste noapte. Tăciunii încinşi, din soba în care am mai aruncat un lemn, depănau poveştile Coziei, pe care nu acum le ascultam prima oară.
Peste noapte, afară s-a stârnit urgie mare. Mai întâi ceaţa a învălătucit muntele, de nu vedeai nici măcar locul prin care ajungeai până la cabană. Şi mai apoi s-a aşternul vântul. Urla acesta peste tot. Te înfăşura în palele lui, de deabia te ţineai în picioare şi când venea mişelul peste valea Perişanilor, tocmai din crestele Făgăraşilor şi îşi bubuia tăria în cabana ce-i stătea în cale, parcă te duceau gândurile că nici mult nu mai avea să ne spulbere cu totul.
A ţinut vântoasa toată noapte şi când dimineaţa ne-am pregătit de plecare cam tot aşa o ţinea şi nici măcar ceaţa nu o împăştiase. Ne-am dus să ne luăm ceaiul cald şi să ne îmbărbătam pentru drumul pe care-l aveam de făcut. Şi pe vremea asta cu stihii dezlănţuite, am luat drumul peste Piatra cea Rea. Am trecut-o cu bine şi pe plaiul dezgolit de sub Vamvura, vântul năpraznic s-a ţinut de capul nostru. Deabia când am intrat în pădure s-a dat bătut şi ne-a lăsat să ne tragem sufletul. Pe mai departe soarele şi-a dovedit tăria şi a spart ceaţa şi mai apoi şi norii. Cerul s-a luminat până departe şi de peste tot ne-au apărut frumuseţile zărilor. Când am ajuns în Şaua Turneanului, în jurul nostru parcă venea primăvara şi locurile le-am străbătut cu repeziciune, mai ales că din urmă ne-au ajuns şi din cei ce-i cunoscusem cu o seară înainte şi iarăşi am avut ce ne povesti. Drumurile Coziei s-au sfârşit la mânăstirea Turnu şi de acolo ne-am despărţit de cunoştinţele noastre vremelnice şi noi, cei rămaşi pe aceste meleaguri, ne-am îndreptat cître casă, convinşi că în această iarnă, Coziei, i-om mai călca potecile.
Panglica drumului din faţa noastră, are un sfârşit şi cu câteva scurtături la care am recurs, iată-ne ajunşi pe plaiul pe alocuri încă verde, de deasupra mânăstirii Stânişoara. O scurtă zăbovire cu privirile către mânăstirea liniştită, către înălţimile stâncoase de peste ea, până spre abrupturile Colţilor Foarfecii, ale Frunţii Oii şi mai depărtatului Bulz şi din nou la drum. La locul de popas cu băncuţă şi masă, împodobite cu cojoc miţos de zăpadă proaspătă, ne tragem sufletul înainte de a intra în pădurile nesfârşite ale Coziei.
Apoi am intrat în nepătrunsul Coziei, stăpânită acum de covorul alb aşternut pe potecile ei. Am trecut repede peste viroaga Şipoţelului, apoi peste cea a Şipotului, acum cu un firicel de apă printre pietre şi curând am început să urcăm panta dură, mai întotdeauna alunecoasă, aflată în pădurea de stejari, dintre care câte unul se mai lasă doborât de mersul timpului. Când am sfârşit urcuşul, ne-am odihinit o clipă pe stâncile din cale, care de atâtea ori mi-au fost reazim de-o clipă. Ne-am strecurat pe sub copacii căzuţi în cale. Am străbătut valea seacă a Bulzului şi am început urcuşul serpentinelor cele lungi de pe faţa împădurită a Coziei, acoperită acum de vestmant alb şi mereu de amintirea anilor tinereţii. Am trecut în fugă pe lângă stâncile de la Coţul lui Damaschin, apoi pe lângă alte cotituri ale potecii cu privelişti către marele templu stâncos al Bulzului, prin poiana Vlădesii, pe lângă pinii cei mari şi până la urmă am poposit pe stâncile-baldachin dinaintea marii coborâri către firicelul uneori uscat şi alteori umezit de răsuflarea îngheţată a stâncilor, de pe care se adunau picăturile de apă.
Prin frunzişul căzut de cu toamnă, cu scrâşnete mici, stârnite din paşii noştri voiniceşti, am ajuns repede acolo unde pădurea cea liniştită, părea să se sfârşească. Au trecut ani, în care peste valea adâncă, se durase pod de bârne şi traversarea văii era lesnicioasă. Acum puntea o putreziseră ploile şi umezeala până la urmă o doborâseră. Aşa că am traversat peretele stâncos ce străjuia valea, pe brâna cu câteva prize şi cablul agăţat deasupra ei. Când am trecut cu bine peste ea, ne-am aflat în regatul Bulzului, pe serpentinele repezi ale potecii. Am avut răgaz să zăbovim o clipă la izvorul strecurat prin gheţuşul care aproape că îi stăpânea malurile, apoi ne-am avântat prin locurile aproape unice prin care stătea agăţată poteca şi ca de atâtea ori, m-am gândit la cei ce-o croiseră dintâi. O privire aruncată în sus, stâncilor pe care stăteau agăţate cascade de gheaţă, m-au făcut să mă gândesc la o împrejurare când din înaltul lor, s-a năruit cu mare zgomot, chiar pe potecă, între cei doi care urcam atunci, fără teamă, o bucată apreciabilă de gheaţă. Acum însă era destul de frig şi teama unor astfel de întâmplări, părea exclusă. Curând am ajuns în vâlcelul din care mai departe trebuia să urcăm abruptul prevăzut cu un cablu care ajuta înaintarea. Din urmă ne-a ajuns grupul unor tineri. Cu sprinetneala cu care păşeau nici n-a fost de mirare că ne-au depăşit cât ai clipi. Dar ce să zic, sprinteneala lor era uşurată doar de „încetineala” anilor mei. Nu era gheaţă pe horn şi paşii ne-au fost uşuraţi de stratul de zăpada pufoasă, în care ne înfundam ca lumea. Mai agăţându-ne de cablul întins de când îl ştiam, prin aceste locuri, mai păşind pe treptele de piatră, pe care cu piciorul le pipăiam cu atenţie, am răzbit destul de repede la odihna cu băncuţă de deasupra abrutului care ne chinuise ceva vreme.
O odihnă era bine meritată. Un telefon dat la cabană, să ne facem anunţată prezenţa, cât ne-am odihnit oleacă, tot am dat şi în scurtă vreme am păşit mai departe. Şi de aici încolo au fost locuri ceva mai dificile, cu micile abrupturi cunoscute, dar curând ne-am aflat în pădurea de brad îmbătrânit sub vârful Durducului. Câteva serpentine lungi, câţiva paşi strecuraţi printr-o strungă îngustă şi iată-ne ieşiţi din ultmul clinci al drumului spre cabană. Doar puţin ne-a trebuit să ajungem în Şaua Durducului, după ce am ocolit bradul bătrân, doborât în potecă de puţină vreme. Priveliştea spre munţii Făgăraşului, până spre Iezer şi Bucegi, de aici ar fi trebuit să fie deplină. Doar că vremea pâcloasă, acoperea crestele munţilor şi nu ne-am ales decât cu regretul imaginilor pierdute. Poteca s-a abătut pe coasta muntelui plină de strat gros de zăpadă, oarecum bătută de alţi paşi înaintea noastră. Şi când tocmai scoteam un uf, cu mare năduf, că nu mai ajungeam odată la capătul drumului, am ajuns pe calea releului. Paşilor mei cam obosiţi, doar puţin le-a mai trebuit să ajungă la cabana cu sobă caldă şi zvon de glas omenesc.
Ca de multe ori, ne-a întâmpinat Marian, gazdă ospitalieră, ca mai întotdeauna. Un ceai cald, o supă bună, ba chiar şi o sticlă de bere, ne-au înviorat. Apoi mi-am adus aminte că în rucsac aveam ceva mâncare pentru cei patru motani ai cabanei şi spectacolul acestora repeziţi cu mare poftă spre delicatesul ăsta atât de rar pentru ei, a fost unul deosebit. Mai apoi în cabană au început să vină oaspeţi. Mai întâi două fete mai sprintene, cu care ne-am povestit din întâmplările muntelui, mai deosebite, din cele pe care le avusesem fiecare. După vreo oră au început să apară întârziaţii grupului, tocmai când noi ne duceam să ne odihnim în camera care între timp se încălzise.
Când am revenit în sala de mese, grupul celor ce urcaseră pe Cozia, de dragul acesteia, stârniseră aici veselia tinereţii şi atmosfera unei seri de cabană frumoasă, împlinea locul. Când am ieşit afară, una din vântoasele obişnuite ale Coziei, venită dinspre înaltul Făgăraş, bântuia locul dintre cele două Ciuhe. Cu oarecare greutate din cauza vântului care parcă vroia să ne arunce în hăul Foarfecilor, am mers în susul drumului ce ducea la releu. Cerul negru ca noaptea care înfăşura muntele, plin de stele sclipind peste tot, ne-a lăsat să privim frumuseţea văii Oltului, luminată prin locurile Călimăneştilor şi Căciulatei. Câţiva împătimiţi de imaginile fotogenice, aveau trepiedul instalat şi declanşatorul aparatului digital îşi făcea datoria. Cu grija să nu ne arunce dincolo de drum, vreo pală de vânt mai şugubeaţă, ne-am îndreptat spre camera cu soba duduind de focul care avea să ne mângâie peste noapte. Tăciunii încinşi, din soba în care am mai aruncat un lemn, depănau poveştile Coziei, pe care nu acum le ascultam prima oară.
Peste noapte, afară s-a stârnit urgie mare. Mai întâi ceaţa a învălătucit muntele, de nu vedeai nici măcar locul prin care ajungeai până la cabană. Şi mai apoi s-a aşternul vântul. Urla acesta peste tot. Te înfăşura în palele lui, de deabia te ţineai în picioare şi când venea mişelul peste valea Perişanilor, tocmai din crestele Făgăraşilor şi îşi bubuia tăria în cabana ce-i stătea în cale, parcă te duceau gândurile că nici mult nu mai avea să ne spulbere cu totul.
A ţinut vântoasa toată noapte şi când dimineaţa ne-am pregătit de plecare cam tot aşa o ţinea şi nici măcar ceaţa nu o împăştiase. Ne-am dus să ne luăm ceaiul cald şi să ne îmbărbătam pentru drumul pe care-l aveam de făcut. Şi pe vremea asta cu stihii dezlănţuite, am luat drumul peste Piatra cea Rea. Am trecut-o cu bine şi pe plaiul dezgolit de sub Vamvura, vântul năpraznic s-a ţinut de capul nostru. Deabia când am intrat în pădure s-a dat bătut şi ne-a lăsat să ne tragem sufletul. Pe mai departe soarele şi-a dovedit tăria şi a spart ceaţa şi mai apoi şi norii. Cerul s-a luminat până departe şi de peste tot ne-au apărut frumuseţile zărilor. Când am ajuns în Şaua Turneanului, în jurul nostru parcă venea primăvara şi locurile le-am străbătut cu repeziciune, mai ales că din urmă ne-au ajuns şi din cei ce-i cunoscusem cu o seară înainte şi iarăşi am avut ce ne povesti. Drumurile Coziei s-au sfârşit la mânăstirea Turnu şi de acolo ne-am despărţit de cunoştinţele noastre vremelnice şi noi, cei rămaşi pe aceste meleaguri, ne-am îndreptat cître casă, convinşi că în această iarnă, Coziei, i-om mai călca potecile.
Text: Dinu Boghez
Foto: Dinu Boghez