Moto: De acolo de unde apa Lotrișorului
se înfrățește cu Oltul,
încep păduri nesfârșite
aninate pe stânci
și coaste prăvălatice.
Mersesem mult, hălăduind prin locuri umblate și neumblate, în drumuri ce-și găseau ținta în micuța cabană vânătorească, aflată acolo pentru odihna trupului și desfătarea sufletului cu frumusețile pădurii.
Acolo unde pădurea te înconjoară cu liniștea vorbitoare sau cu vuietul continuu al vântoaselor ce vin dinspre crestele cele mari.
Cunoscusem bucuria primăverii, cu drumurile florilor ce-și ițeau căpșoarele prin zăpezile ce se depărtau încet către vremurile cele calde. Prin pădurile încă desfrunzite, se iveau ghioceii, viorelele, brebeneii și mai apoi păștițele vestitoare ale Sărbătorilor Învierii Domnului.
În zilele senine, vremea lină, lipsită de vânturile iernii, făcea a primăvară.
Iar atunci când frunzișul prindea viață și pădurea își ascundea viețuitoarele în adâncuri știute numai de ea, timpul se scurgea către vară.
Atunci apăreau și florile cele mai frumoase. Crinul de pădure cel pistruiat, se ivea ici-colo în colonii roșietice. Apăreau pe alocuri clopoțeii și mai apoi lumânărica pământului, cu ciorchinele ei de flori albastre ca seninul cerului.
Apăreau mai spre toamnă și ciupercile.
Una câte una.
Una după alta.
Bureții de fag, păstrăvii de pădure, iasca cea galbenă, pălăria șarpelui, cea atât de frumoasă și atât de otrăvitoare sau mai către toamnă, ghebele, mânătărcile, nicoreții, gălbiorii și .... din nou bureții de fag.
Toamna își făcea apariția colorând frunzele tremurătoare ale codrului, devenit acum de aramă. Pe locuri, frunzele mesteacănului, de un galben transparent, filtrau lumina soarelui, în zbaterea lor ușoară cu clinchete mici.
Anotimpurile se scurg pe nesimțite în zborul lor repede umblător, către iarnă, către pădurile cele golite de frunze și cântători și către căsuța unde focul din vatră ridică geana și mai apoi se aprinde cu ochi de balaur.
Și într-o zi începe să ningă. Pădurea începe să vorbească bucuroasă de mantia cea nouă și atât de albă, ce i-a acoperit frunzele toamnei căzute peste tot.
Iar acum, noi, iubitorii potecilor știute și neștiute ale adâncurilor pădurii, cu ochii și sufletul dăruite muntelui, ,,pășim în neștire pe zăpada dintâi“, venindu-ne în minte versul atât de inspirat al marelui Esenin.
Pădurea sub pașii noștri începe să vorbească.
Jderii, cu urmele lăbuțelor mici, își marchează trecerea pe oriunde.
Mai apoi, urme ale înfricoșătorului lup, cu laba lui cea mare, își află locul de întâlnire îndreptându-se către Valea Puturoasei, acolo unde, pe o muchie, se află ,,Urlătoarea Lupilor“.
Copite de capră neagră și urme de căprioare speriate ori numai temătoare, urcă și coboară drumurile repezi ale pădurii.
Urmele bărbătești ale cerbului, cel care a boncăluit atâta toamna, își fac loc pe crestele, cumpene de ape sau pe scoarța vreunui copac, pe care îl înseamnă cu coarnele lui.
Mistrețul își face loc cu greu prin zăpadă, lăsând în urmă dâra continuă a trupului său cel mare, îndreptându-se către izvoarele mlăștinoase de la Lacul Doamei, acoperite acum, doar de un strat subțire de nea.
Și însfârșit, urmele ursului.
Moș Martinul, despre care se spune că hiberneză, dar care înspre Crăciun, își încrucișează potecile, îndreptându-se spre Valea Lotrișorului, venind pe repezoiul pantelor abrupte, pe hățașuri numai de el știute.
Asistăm parcă la un fel de sfat al bătrânilor pădurii, ținut în pragul iernii lungi ce urmează.
O zadă pe care ghearele ursești au scrijelat urme adânci, așa, cam pe la doi metri inălțime.
Dincolo un copac lângă care au rămas urmele șezutului ursului, ce și-a scărpinat blana cea deasă, lăsându-și acolo urme lungi de păr.
Mai departe, urmele celor patru labe ale sale, Moșul Pădurii, grupate într-un moment de așteptare.
Într-un al alt loc, hârjoana urșilor a lăsat zăpada frământată. Câteva picături de sânge roșu pe imaculatul strat de nea, arată că hârjonul s-a încins cam prea mult. Urmele sângerării le vom reîntâlni tocmai jos, în Valea Lotrișorului, unde îi cheamă împăcarea.
Iar aici, în locul scăpat din strânsoarea cheilor adânci și prăpăstioase, cu pereți înalți, acoperiți cu coloane de ghiață, s-au întâlnit dânșii, urșii cei mari, la sfatul dinaintea pragului dintre ani.
Le urmăm apoi drumurile, risipite pe văi și coaste înzăpezite, până spre Cascada Lotrișorului, cea care își clocotește apele dătătoare de viață, sub gheața buchetelor florale, cu forme infinite.
În drumul nostru către zgomotul civilizației, mai întâlnim ultime urme ale caprelor negre, mistreților ori lupilor, venind în vale, către șuvoiul apei cristaline ,,la ceasul oprit de datini și de lege“.
Când ajungem la șosea, lângă motelul Lotrișor, realizăm că am fost în lumea neștiutelor basme, fără de care traiul unei săptămâni, cu gândul la altele care-și pregătesc venirea, nu ne-ar fi posibil.
Text: Dinu Boghez
Foto: Floriana Boghez