marți, 31 mai 2011

S-a deschis o fereastra

Moto: Acum am ajuns într-o poiană.
Puteţi călca pe iarbă,
Ca pe-un covor sau o blană.
Marin Sorescu

Aşa, mai mult într-o doară, iată-ne plecaţi către Valea Mănăilesei. Astăzi, în ziua încă însorită, avem în gând o excursie scurtă, cât să ne desmorţim un pic picoarele. Pe Valea Oltului, prin Brezoiul care deabia îşi întindea ciolanele adormite, prin Voineasa, staţiune de care deabia de-ţi mai aduci aminte, atât a ajuns de pricăjită şi mai apoi pe calea Mănăilesei. Pe drumul însorit, cu serpentine multe, era linişte. Arareori mai întâlneam vreo maşină şi până la vechea colonie a hidrotehnicienilor de la Despina, doar frunzişul primăvăratec, strălucind în soarele care străpunsese valea, ne-a mai ţinut tovărăşie. Pe alocuri, drumuri proaspăt tăiate în coasta muntelui, prevesteau viaţa scurtată brutal a brazilor, care curând vor lua calea gaterelor şi nici măcar a celor româneşti, judecând după plăcuţele aflate la vedere – Cascade Empire -, care arătau noul stăpân al pădurilor. În urma lor, muntele va fi mai trist, aşa cum devenise mai prin toate pădurile, care altădată îţi dăruiau liniştea şi răcoarea lor.
Dar drumul a fost scurt şi gândurile întunecate s-au sfârşit când, depăşind locul coloniei amintite, am ajuns în acul de păr al serpentinei care continua drumul. Am tras maşina pe marginea drumului, pe platforma de unde mai departe urca unul vechi, forestier – uite că mai sunt şi astea bune şi la altceva, nu numai la hăcuirea pădurii. Ne-am luat cele trebuincioase pentru drum şi tatăl şi fiul, au început drumul către creasta muntelui, acolo unde în îndepărtarea sa, se zărea o şa îngustă între brazii încă în picioare.
Am trecut mai întâi pe lângă una din captările secundare ale lacurilor hidroenergetice. Apoi câtăva vreme am mers în lungul drumului, până când acesta s-a înscris pe coasta muntelui spre apropierea unei tăieri mai contemporane. În faţa noastră, din curba drumului, un altul învechit şi străbătut de firul de apă al pârâului Plaiul Poienii, urca direct, din greu, fără mofturile serpentinelor. Pe el am apucat şi până am ajuns în creastă, printre brazii răriţi cu mâna omului şi unii aruncaţi pe ici pe colo, nu ne-am mai oprit. Doar în apropierea crestei, scurtă vreme, am urmărit poteca cea veche, cât mai rămăsese din ea. O coborâre de câţiva metri şi iată-ne ajunşi în drumul alpin construit în preajma primului război mondial.
Spre stânga, mai puţin de ¼ ora ne-a trebuit până să ajungem la cabana din Plaiul Poienii. Ne-au întâmpinat, de cum am ieşit din adăpostul brazilor, lătratul câinilor şi când am ajuns la portiţa împrejmuirii cabamei şi Săndel, cabanierul de când îl ştiu, ne-a aşteptat în pragul casei şi şi-a potolit dulăii cei mari, deveniţi dintr-o dată prietenoşi.
Am mai stat de vorbă, aducându-ne aminte din întâmplările de peste mulţii ani ce trecuseră peste noi. Dar parcă tot peste mine trecuseră mai mulţi. Apoi ne-am îndreptat către iarba verde smălţată cu florile galbene ale piciorului cocoşului şi pe alocuri cu albastrul pur al trâmbiţei ciobanului. Am ajuns repede în vârful Plaiul Poienii. Acolo am zăbovit oleacă, cât să ne aruncăm privirile peste cununa munţilor din preajmă. În faţa noastră se înălţau vârfurile înalte dinspre Fratoşteanu Mare - 2053m -, spre cel Mic -1970m -, până spre cel al Repezilor -2013m. Spre creasta munţilor Lotrului, cam pâcloşi acum, ştim că se înalţă alte vârfuri semeţe şi dacă ar fi fost vizibilitate ne-am fi pierdut privirile spre Balindru şi Sterpu. Nici crestele apropiatei Mănăilese nu se vedeau cine ştie ce, dar locul vechiului releu, tot se deosebea.
Pe iarba strălucitoare a vârfului, printre stâncile încălzite de razele soarelui, ne-am mai depănat din amintirile statornicite prin aceste locuri. Până când volbura norilor cam întunecaţi, s-au apropiat de noi, cât să ne facă să ne temem de niscaiva ploi. Aşa că am coborât la cabană, am mai schimbat câteva vorbe de rămas bun şi altele de revedere dacă s-o putea şi repede am luat calea coborârii, către maşina care ne aştepta cuminte, acolo unde o lăsasem. Plimbarea noastră scurtă se terminase şi pe drum câţiva stropi de ploaie ne-au mai umplut parbrizul, până ca cerul să se răzgândească şi să ne trimtă din nou razele soarelui, care nu ne-au părăsit până ce am ajuns acasă.
Şi pentru că poiana aceasta fermecată ce îmbie la popas şi odihnă, aflată pe cununa munţilor Latoriţei, e bine de ştiut ce drumri duc până aici şi mai ales ce altele îţi stau în calea spre farmecul montan ce te întâmpină mai departe.
Iată-le:
- pe întreaga cunună a munţilor există un drum alpin, accesibil mijloacelo auto de teren; acesta datează din timpul primului război mondial sau poate puţin înaintea acestuia; ar fi de menţionat că sub vârful Ştefanu, care închide lanţul vârfurilor Latoriţei, pe versantul sud-estic se mai află încă fundaţia – probabil – a unui fost pichet, poate al unor grăniceri, români sau austro-ungari; poate chiar clădirea fostei „căşerii”, să fi fost adăpostul mai complex al grănicerilor, cu odăi şi grajduri şi atunci aceştia nu erau de-ai noştri; oricum în zonă era graniţa ţării de tristă amintire; drumul începe în cătunul Valea Măceşului şi are 32 km;
- din Voineasa, urcă spre plaiul Balţurilor, poteca marcată cu CR, prin pădure mai întâi, uneori cam priporoasă şi ajunsă acolo, urmează mai departe drumul alpin amintit mai sus;
 - din Ciunget, urcă pe valea Rudăresei, vreo 8km, un drum care mai către început trece pe lângă câteva pensiuni şi se ramifică înaintea captării hidro, spre dreapta, săpat în muntele de calcar, un altul care după circa 4km ajunge la cabana Plaiul Poienii; tot din drumul din vale, după 5 km, se ramifică spre stânga drumul ce urcă la Castelul de Echilibru al hidrocentralei şi lângă acesta se află cabana turistică Luminiţa;
- din şoseaua Mănăilesei, după ce treci de locul numit Despina, urcă drumul cel mai scurt către creasta muntelui, pe care am ajuns şi noi la cabană;
- iar de treci de Plaiul Poienii, drumul alpin urmează pe sub cununa muntelui, calea lungă până în Şaua Ştefanului şi din acesta se ramifică felurite poteci, ducând spre crestele înalte ale Latoriţei, dar şi spre văile muntelui care ascund minunăţii de tot felul.
Şi munţii Latoriţei, beneficiind şi de cabana ospitalieră din cale, îşi dezvăluie una câte una minunăţiile risipite pe întinderile sale.

Text: Dinu Boghez
Foto: Andrei Boghez

duminică, 22 mai 2011

Zile frumoase pe la poalele Lotrului - Stâncăriile Călineștilor și Poiana Suliței

Moto: Zilei acesteia făceţi-i un nod,
să n-o uitaţi ce pe-o jucărie în pod.
Marin Sorescu


Zilele astea nu se arătau prea grozave şi ameninţarea unor ploi venite mai spre amiaza, ne pândeau oricând. Hotărâm deci să facem plimbări scurte. Şi pentru aşa ceva, muchia stâncăriilor Călineştilor, ni s-a părut cea mai potrivită. Trenul luat din Vâlcea, oarecum dimineaţa, ne-a lăsat pe peronul Beţelului, singherit de oaspeţi aşa de matinali. De aici şi până la Gura Văii Călineştilor, am traversat podul din şosea şi am coborât la firul pârâului cu acest nume, pe malul său stâng. Aveam de urcat micul abrupt al începutuului de traseu.
Deloc dificil, dar parcă ceva mai cu atenţie străbătut de mine, decât în alţi ani. Când am sfârşit urcuşul am intrat în pădurea de pini, străpunsă de un colos de stâncă, parcă înfipt în baierele cerului. Am poposit o clipă, cât să savurăm ceaşca de cafea aburindă din termosul Florianei.
Era vreme frumoasă şi temerile noastre de peste noapte şi din dimineaţa înnourată, s-au cam risipit. Nu ne rămânea de făcut decât să străbatem poteca din creasta pe care ne-o dorisem. Păşeam prin păduricea care acum, la orele dimineţii începea să fie străpunsă, prin coroanele de frunze deabia apărute, de soarele care le dădea strălucirea întâielor zile de mai. Câteva stâncării întâlnite în cale, câte o încurcătura a potecii cu hăţaşele pădurii, câte un mic ocoliş, câte o coborâre prin pădurea de amestecătură de fagi şi stejari şi iarăşi în creastă. Cam ăsta ne era mersul din ziua aceea.
Trecuse un an de când pe aici fusesem singur şi alţii în care străbătusem poteca însoţit, dar gps-ul mental tot nu ştia tot încâlcişul potecii care mai era străbătut de caprele oamenilor din vale şi acelea arareori. Ştiam că într-un anume loc, poteca era înşelătoare şi te ducea tot înainte. De acolo trebuia să te abaţi la dreapta, cam fără urmă de potecă, să mai încaleci ceva copaci doborâţi şi deabia mai sus, aproape de coama cu stânci, aveai să o regăseşti, odată cu semn turistic – o cruce albastră –, îmbătrânită de cei aproape 40 de ani care trecuseră peste ea. Prin luminişul pădurii răzbăteau stâncării înalte. Către ele s-a îndreptat Floriana, acum ca şi altădată, când era mică-mică. Ştiam că acolo erau pereţi de piatră, verticali, brăzdaţi de fisuri, cu piatră mărunţită la poale, poate srăbătută de animalele pădurii şi deasupra lor cu copăcei înfipţi acolo în bătaia vântului, dar dornici să primească mereu, întâiele raze de soare. Ne-am regrupat mai apoi în strunga pietroasă, locul nostru preferat pentru popasul pe care ni-l îngăduiam la fiecare trecere pe aici şi fuseseră şi acestea destule. Se vedea de aici, în zile senine, firul strălucitor al Oltului.
Şi tot din ‘ntr-astea, crestele Făgăraşilor ni se înfăţişau mereu semeţe, în ipostazele anotimpurilor pe care le adăposteau crestele lor. Ne-am gândit că poate ne-am fi putut repezi în josul muchiei care părea să se prăvălească în repezişul iute care ne-ar fi condus la Peşterile Zmeilor, cum le spun localnicii. Sfredeliturile acestor stâncării atârnate deasupra hăului de peste văi, erau atât de frumoase şi de atâtea ori le văzusem cu ochii minţii viaţa lor ajunsă poate la bătrâneţea înţelepciunii, oferite nouă de câte ori fusesem până acolo....Acum însă timpul hărăzit plimbării era cam limitat şi nu am mai ajuns până la locul fermecat.
Mai departe, deloc comod la vreme de iarnă, am purces pe drum de brână, până am ajuns din nou pe creastă, pe poteca strecurată statornic printre fagi pitici şi mesteceni temători, zbârciţi de viaţa de care se agăţau mereu când peste locurile înalte ale muchiei se abăteau vântoasele cele mari. Poteca curgea liniştită înaintea noastră, fără să se despartă de coama îngustă pe care mergeam.
Am ajuns într-un loc cu ceva stânci risipite pe coasta muntelui. Poteca părea să continue prin dreapta înălţimii din faţa noastră. La timp, mi-am adus aminte că trebuia să ocolesc prin stânga vârful din faţă. Pe acolo am luat-o şi curând am găsit însăilarea potecii care ne trebuia. Aveam în faţă cea mai mare înălţime a zilei. Ceva peste 900m. Am depăşit-o, am coborât prin locuri ceva mai puţin ospitaliere, apoi am ocolit pe sub el, vârful amintit, prin locuri mai puţin vizibile şi nu prea comerciale, am depăşit o crestuliţă şi ne-am găsit locul momentului de odihnă, la soare, pe iarba molicioasă, cu largă privelişte către adâncul văii. Ne-am potolit setea, am mâncat câte ceva şi iarăşi am sorbit din cafeau purtată peste munte în termosul care o păstrase caldă.
Am intrat repede în răcoarea pădurii, am coborât şi cu ceva temere că nu găsim intrarea în poteca pe care trebuia să coborâm din munte şi prin mijlocul copacilor arar străbătuţi de soarele aproape dogoritor, am început drumul către şaua Ştiubeaua. Când am ajuns acolo soarele se lăfăia în strălucirea ierbii proaspăt apărută şi prin ea am început coborâşul prelung. Doar că în scurtă vreme am întâlnit un drumeag scormonit de curând, cu curbe strânse ce păreau doar însăilarea unuia veritabil. Să fi fost unul croit de săteni să-şi uşureze aducerea fânului, pe cale mai lesnicioasă în satul de jos, sau mai curând embrionul unuia pe care aveau de gând să-şi coboare copacii, doborâţi din fălnicia pădurii.
Nu mult de când începusem coborâşul am ajuns în preajma unui „conac”, pe care-l ştiam zdravăn înfipt pe întinsul poienii. Acum era atins de bătrâneţe şi stătea cam într-o rână. Să fi trecut atâta timp de când îl văzusem întâia oară ?.
Am coborât repede, am trecut pe lângă izvorul şipoţit din cale, am mai ameţit pe ceva serpentine repezite pe coasta muntelui şi însfârşit am ajuns la drumul forestier. Doar puţini paşi ne-a trebuit până la Gura Suliţei, cea de la care pornea drumul spre înalta poaiană cu acelaşi nume. Apoi ne-am înscris pe drum, printre casele rare de pe aici. Câte una din ele părea mai răsărită, mai înfrumseţată oarecum şi bănuiam în ea câte unul care o folosea drept casă de vacanţă. O casă anume, din satul care era pe vremuri, am găsit-o acum şi mai dărăpănată de cum o ştiam. Avea să se aştearnă curând uitarea peste ea. Doar stâncile coborâte din cele pe care fusesem, coborau până aproape de malul apei şi unele din ele păreau să facă un fel de pavăză desupra caselor. Ne-am întâlnit în cale cu o turmă de capre, mai bine zis de iezişori curioşi de aşa vizitatori, care nu s-au mulţumit să ne vadă mai de departe, ci au venit până lângă noi, să-şi frece botişorul umed de picioarele noastre.
Cum eram prin ţigănia locului, ca o pată de cuoloare, a apărut un puradel, care până la urmă ne-a spus cum îl chema: Severus !.
Când ne-am apropiat de capătul văii, drumul s-a lărgit, casele începeau să fie mai arătoase, unele chiar noi, aşa cum era şi cea cu piscina vizibilă tocmai din susul crestei pe care fusesem. Curând, tocmai când primii stropi de ploaie începuseră să-şi facă apariţia, ne-am întâlnit cu ducipalul lui Andrei care ne-a scos din lumea basmului pe care-l trăisem.


~~~~~~

Cam într-o doară, cam alene, dar până la urmă tot am plecat. De data asta încercând să ajungem în Poiana Suliţei. Cu ajutorul lui Andrei şi a maşinei lui zburătoare, am prins timpul din urmă şi dacă n-am plecat dis-de-dimineaţă cu trenul, tot la ora când ar fi trebuit să ajungem la începutul traseului, am început urcuşul. Am luat-o pe uliţa satului, aflată lângă staţia de autobuz şi am pătruns pe drumul de curând croit printre livezile oamenilor, acum cu cireşi în floare. Altădată pe aici era un drumeag noroios şi să te ferească dumnezeu să vii pe aici la vreme de ploaie. Acum locul era uscat şi ne-a fost mai mare dragul să păşim printre gardurile ce stăpâneau verdele pur al primăverii. Când am ajuns la oarecare plai, am mai ocolit meandrele drumului şi undeva mai sus, aprope de curmătura locurilor, ne-am oprit o clipă, să sorbim cafea caldă. Apoi am coborât la apa Beţelului, pe care am traversat-o, ca să putem continua pe drumul deocamdată domol. Ar fi trebuit să fie acesta în lungul vechii poteci marcate cândva cu punct albastru, dar din urma ei romantică, nu mai rămăsese nimic.
În pofida prognosticului meteo, cerul era senin şi era destul de cald. Drumul larg, fără noroi pe el, urca mereu. Ar fi trebuit să dăm de vechea potecă ce urca spre casa lui Teodorof, abătută cumva din drumul pe care eram. Nici urmă de ea, dar poate nici nu fusesem prea atenţi, luaţi de conversaţia care nu mai contenea. Pe nesimţite am ajuns într-o culme scurtă, cu copaci mai rari şi cu vizibilitate către Poiana Suliţei. Ajunsesem cam acolo unde poteca ce străbătea culmea stâncoasă a Beţelului, se îmbina cu drumul nostru. Era cerul senin şi soarele era stăpânul locurilor. Prin rariştea copacilor din culmea pe care ajunsesem, începeau să se zărească crâmpeie din plaiul fermecat al Poienii Suliţei. Trecuseră ceva ani, nu mulţi la număr, când până pe aici, ajunsese pârjolul ce bântuise cetatea stâncilor măiastre ale Beţelului. Acum primăvara aceasta şi celelalte care poposiseră pe aici, îndepărtaseră amintirea aceea neagră de atunci şi deabia de mai zăream pe ici pe colo - noi cei care ştiam de năpasta abătută peste pădure -, câte o umbră neagră a flăcărilor de atunci, care mai zăbovea şi acum pe coaja vreunui copac. Focul îl stinseseră oamenii, pe care poate tot ei îl puseseră şi mă întreb, ca şi în multe alte locuri, de ce se osteniseră, dacă tot aveau de gând să doboare pădurea cu drujbele, aşa cum făcuseră ceva mai pe la poale. Erau gânduri ivite în mijlocul pădurii, din primăvara care însufleţea locurile, ca şi cele despre soarta crudă pe care oamenii mari ai zilelor noastre îl hărăzeau munţilor, în imensa lor inconştienţă şi rapacitate.
Am păşit împreună pe drumul care luase locul vechii poteci, de sub pădurea ce venea tocmai din Beţel, cu fagii ei bătrâni şi câte-o făgoaică cu coaja aproape albă. S-a terminat repede poiana şi am intrat sub umbrarul bătrân al pădurii. Era drumul lat şi mergeam teleleu, fără griji, când m-am trezit dintr-odată pe un coborâş care sigur mă îndepărta de locurile înalte ale Poienii spre care mă îndreptam. Am privit atunci deasupra drumului şi am zărit altul, cel bun, care avea să ne ducă în locurile dorite. Pe aici, prin câte-un luminiş, cu mesteceni proaspăt înverziţi, câte un petec din zăpada căzută de curând mai zăbovea, cât aveau să-i dea voie zillele însorite care soseau năvalnic. Deocamdată cerul nu prea mai era senin şi veniţi din toate zările, norii începuseră să se înghesuie prin peticele rămase încă albastre. Am trecut pe lângă o potecă pe care parcă nu o ştiam. Părea bătută îndelung şi mă întrebam cam pe unde duce mândra asta. Pe cealaltă de mai sus, cu săgeată ruginită de anii grei şi mulţi pe care-i înfruntase până acum, o ştiam bine şi pe firul ei coborâsem adeseori către Gura Suliţei şi mai apoi printre casele Călineştilor, cuibărite sub stâncăriile multe, care parcă le apărau.
Până la urmă am ajuns şi lângă poarta casei lui Nea Niţă, unde, după anii mulţi ce trecuseră de când acesta părsise meleagurile pe care le îndrăgise, încă mai pâlpâia viaţa. Un hăulit prelung a trezit din amorţeală vreo doi dulăi, vajnici paznici ai locurilor. Din casa de sub deal, o femeie a ajuns până la noi.
Acum vreo doi ani ne mai întâlnisem cu ea, Ileana, femeia cu care stăteam de vorbă, pe când poposisem pentru prânzul la iarba verde care ne înconjura. Pe vremea aceea, Mihai, cel ce avea în grijă casa amintită, cam de vreo unsprezece ani, ne primise în prispa ei, cu ochii rămaşi încă vii, într-un trup care se împuţinase de atâta singurătate câtă trecuse peste el. Acum femeia cu care stăteam de vorbă, ne povestea ce se mai petrecuse de când trecusem pe aici ultima oară.
Şi-a adus aminte că ne văzuse când ne ospătam sub cireşul din poiană. De omul acela, Mihai, ne-a spus doar că se dusese în locurile depărtate ale Moldovei de unde venise, să-şi sfârşească zilele printre fraţii săi. Acum se încăpăţâna să ţină în viaţă casa lui taică-su.
Am mai pălăvrăgit câtăva vreme, înconjuraţi de dulăii deveniţi paşnici. Ciobănică şi Florica, acum ne înconjurau cu prietenie şi curând aveau să-şi ia rămas bun de la colega lor, Novăcica, ce avea să păzească acareturile până avea să se întoarcă Ileana, care se pregătea să coboare cu noi.
Când am plecat, Ileana avea să ne conducă pe poteca pe care o întânisem în cale. Femeia avea să vorbească tot timpul, ne mai contenind să spună din poveştile multe pe care le ascundeau locurile.
Coboram neîntrerupt pe muchia pe care încă mai urcau sibienii, poate goniţi pe aici şi acum, de tragedia Zenoviei, sfârşită prin locurile mai dure ale Beţelului. Într-un loc ne-a arătat stâncăriile cu amintire tragică şi parcă fusese atunci acolo, aşa ne povestea cum se prăvălise femeia pa panta aspră a muntelui şi cum se oprise într-o tufă de ienupăr. Pe acolo, spunea Ileana, sunt tufe de lămâiţă şi locurile sunt mereu înmiresmate. Şi câte ceva din acestea mai ştiam şi noi, din peregrinările petrecute pe sub stâncile sub care se cuibărise lămâiţa. Am mai făcut o pauză şi ne-a arătat alt loc, tot tragic, al unui urs prins în capcana pusă acolo de un braconier. Şi ursul se zbătea neputincois şi se legăna parcă cerându-i ajutor. Şi „ajutorul” venise de la un glonţ de la cel care auzise că în cursa lui mişelească se prinsese ceva. Poteca se strecura printre copaci bătrâni, cu rădăcini întinse prin locurile mai uscate prin care-şi duceau viaţa.
Am străbătut un pâlc de brazi, apoi am coborăt ceva mai repezit printre ceva stâncării roase de vremuri şi curând după aceea am ajuns în poiana verde, de unde Ileana ne-a îndrumat spre casa ei. I-am străbătut curtea cu raţe ce măcăiau nerăbdătoare şi ne-am îndreptat către maşina lui Andrei care ne aştepta în şosea în locul convenit. Ne-am luat rămas bun şi femeia ne-a condus cu privirile, din poarta casei, pănă ne-am pierdut în forfota şoselei.

Text: Dinu Boghez
Foto: Floriana Boghez
07-08.05.2011

miercuri, 11 mai 2011

Intr-o zi de primavara

Moto: Lângă sufletul pus să râvnească
După măsura împărătească....
Vasile Voiculescu

Acum când natura intrase în anotimpul ce-i dădea din nou viaţa aşteptată în lungile zile de iarnă, iată-ne coborâţi pe peronul pustiu al haltei de la Mânăstirea Turnu. Era o zi închiondorată şi norii buluciţi pe cer nu făgăduiau o zi prea bună, chiar dacă pe ici pe colo, păreau să-şi spargă ţesătura.
Urcăm grăbiţi şi când intrăm în curtea mânăstirii, deschidem uşa bisericii şi pentru o clipă ne abatem la momentul de rugă de la poalele pădurii.
Apoi începem să urcăm în lungul potecii pe care-o ştim de-o viaţă.
Eu nu vroiam decât să urc pe poteca tradiţională. Floriana ţinea morţiş să mergem pe Valea Gardului şi până la urmă am ajuns la un compromis: vom urca pe Muchia Scorţarului. Cât ne-am sfădit noi, vremea a devenit însorită şi părea că vom avea poteci luminoase, pe drumul spre înălţimile Coziei.
Am străbătut repede calea până la Troiţă, apoi urcuşul până în şaua „La meliţă” şi ceva mai sus poteca până la piatra ascunsă în iarbă, care avea să ne scoată prin oarecare lăstăriş la stâncăriile de început ale Scorţarului. Florile de arnică, galbene ca soarele care se revărsa desupra lor, înfrumuseţau locurile cu stâncării multe care ne stăteau în cale. Când am ajuns desupra lor, spectacolul altora care stăteau aninate din înaltul Coziei, ne-a făcut să zăbovim oleacă.
Mai apoi ne-am îndreptat paşii pe hăţaşul care avea să ne conducă în lungul muchiei Scorţarului. Să fi fost o părere, sau hăţaşul părea bine bătut şi nu numai de vietăţile pădurii ?.
Ne-am strecurat printre stejarii locului. Pe lângă stâncile cu înveliş mătăsos de muşchi aproape întunecat. Pe brâne şi stâncării, pe coborâşuri prelungi, din pădurea cărora ne-au aţinut calea vreo două capre negre şi însfârşit, din locul fagului cu trunchiul sfârtecat de bătrâneţe, paznic al coamei înalte, am apucat pe ultimul urcuş, care pe lângă vechiul ţarc de oi, ne-a adus până la urmă în şaua cu privelişti către Ciuhele cu antene cocoţate pe ele. În şaua cu iarbă proaspătă, frunzele tăioase ale stânjeneilor pitici vesteau apariţia florilor ce aveau să înfrumuseţeze pajiştea. N-am zăbovit mult acolo, cum ne-am fi dorit. Vremea însorită de până acum, stătea să se schimbe şi când am părăsit Şaua Scorţarului, cerul se întunecase de-a binelea. Mai aşteptam doar întâii picuri de ploaie, care repede ne-au venit în întâmpinare, cât încă nu ajunsesem în poteca cea mare din creasta care avea să ne ducă până pe treptele cabanei. Înfăşuraţi în pelerine, prin ţârâiala ploii uşoare, am purces cu paşi repezi pe această ultimă parte a drumului. Au trecut repede urcuşurile, unul după altul. Pe la „urlătoarea lupilor”, uneori printre brazi, pe lângă cuiburile plăcut mirositoare ale iederii albe, şi când am ieşit la golul muntelui, sub stâncăriile Vamvurei, nu ne-a mai rămas cale lungă până la cabană. Străbătând plaiul urcător, strecurându-ne printre stâncile Pietrii Rele, iată-ne ajunşi în pragul cabanei. Ne-a deschis uşa Marian, cu aceeaşi vorbă bună ca întotdeauna. Câteva vorbe aruncate dintr-o parte într-alta, o ciorbă caldă ca mai întotdeauna şi mai apoi un pat odihnitor în camera încălzită de mai ’nainte. Spre seară au mai venit şi alţi oaspeţi, unii dintre ei mai tineri cu şapte ani decât cei pe care-i aveau şi zurbăgeala lor avea să lase urme pe cabana care-i suporta.
Dar noaptea a trecut repede şi dimineaţa ne-a găsit în sala de mese la un ceai cald, să ne fie mersul uşor la coborârea spre casă. Ne-am luat rămas bun şi am început coborârea pe sub Durduc, apoi la băncuţa de deasupra abruptului Bulzului.
Am trecut uşor prin hornul Bulzului, unde pe deasupra noastră vreo două capre negre ne-au salutat de departe, apoi peste firul de apă al acestuia şi când am depăşit brâna stâncoasă, ultimul obstacol de piatră al Coziei din drumul către Stânişoara, nu ne-a mai rămas decât să străbatem pădurile parcă nesfârşite de pe coastele ei.
Când ne-am apropiat de Poiana Vlădesii, vocile urcătoare auzite din josul potecii, ne-au adus lângă noi prieteni cu care am mai schimbat câteva vorbe. Apoi pe poteca bine cunoscută şi destul de des pe scutăturile acesteia, am ajuns într-unul din locurile de odihnă ale Coziei, de pe care priveşti cu admiraţie şi respect marile abrupturi pe care până atunci le-ai străbătut. Ajunsesem pe stâncăriile de la Colţul lui Damaschin, unde am zăbovit o clipă. Era momentul de odihnă pe care ni-l ofeream şi prilejul unor amintiri tot primăvăratece, dar cuprinse de tristeţea agăţate de ele.
A coborât doar Floriana până la locul unde o piatră cu înscrisuri şi umbra unui piolet în cuprinsul ei, stăteau martore unei tragedii întâmplate prin locurile acestea. Aici a fost începutul sfârşitului unui om care a iubit muntele şi peste sufletul căruia s-a lăsat întunericul.
Când am plecat din locul acela însemnat, am încercat să coborâm pe vechea potecă ce se strecura prin faţa grotei lui Damaschin. Câtăva vreme am putut-o urmări, până a nu ajunge la gura hornului prin care altădată cobora. Acum hornul era năpădit de îngrămădeala copacilor doborâţi şi si să te strecori printre ei, ca să ajungi în valea seacă a Bulzului, chiar nu făcea. Aşa că ne-am întors din drum şi am luat-o pe cel marcat şi în scurtă vreme am ajuns pe plaiul înverzit de deasupra mânăstirii Stânişoarei.
Slujba tocmai se sfârşise în biserica cea mare, deschisă acum, în prag de primăvară. De jur împrejur domnea liniştea şi iarăşi soarele apărut de după nori. Căţeii cei obişnuiţi, aşteptau în câte un colţ praznicul călugăresc. Pe pajişte, iarba verdelui de Stânişoara devenise stăpână şi cireşii sălbateci se împodobiseră cu flori albe. Prin câte un loc, petalele cele albe aşternuseră covor pur în calea călătorilor cu sufletul plin de frumuseţea învierii naturii. Câteva clipe – câte oare or mai fi fost până acum -, ne oprim şi privim forfota de sub noi, a celor care ies smeriţi de la sfârşitul slujbei duminicale. Deasupra aşezării omeneşti, domină locurile, silueta maiestoasă a Colţilor Foareficii. Undeva departe, ascuns între stâncării, un fuior alb de apă, se prăvăleşte din înaltul pereţilor de sub Poiana Gardului. Stânca dură, uneori întunecată, acum luminată de o rază de soare, pavăză a aşezării monahale, pereţii înalţi din Fruntea Oii, stau aninaţi de-o viaţă deasupra mânăstirii. Am mai privit odată de sus biserica şi chiliile mânăstireşti şi ne-am continuat drumul. Dar nu prin locurile mai adesea cercetate, ci pe sus, pe lângă grajdul mânăstirii, către schitul Sălbatecului, unul mai cu greutate acceptat de călugării pravoslavnici. Pe drumul ce ocolea stâncile sub care se adăpostise închipuirea de credinţă, nu eram singuri, ne urma căţelandrul mai nevolnic, alb şi mustăcios, care venise după noi tocmai de la cabană. S-a întâmplat că aproape de schit au apărut pisicile autohtone, care tare s-au înfoiat şi ne-au gonit însoţitorul. Am zăbovit puţin pe băncuţa din faţa schitului cu arhitectură bizară şi ne-am început coborârea pe poteca croită de călugării locului.
Am ajuns repede la firul apei Păuşii, acolo unde ne-am întâlnit cu drumul pe care de atâtea ori coborâsem. Am poposit la Troiţa din cale, cât să bem un pahar de apă de la izvorul de alături. Am trecut repede pe lângă cabana de la Valea Mărului, pe lângă barajul de pe vale şi printre casele ultimei uliţe a Călimăneştilor, până a nu ajunge la şoseaua cu puhoi de tiruri. Când am traversat-o, nu ne-a mai rămas decât să aşteptăm puţină vreme Săgeata Albastră, care ca mai mereu, ne-a adus acasă în după-amiaza duminicală a oraşului cu soare, căldură primăvăratecă şi linişte provincială.

Text: Dinu Boghez
Foto: Floriana Boghez
30.04-01.05.2011

joi, 5 mai 2011

Obcina Mestecănișului - Cântec de răscruce

Moto: Şi dacă vântul vremii pe coclaur
          Le-o spulbera, ca mine, către vis...
                            Serghei Esenin

Trecuse mai bine de un an, de când obcinele Bucovinei îmi făcuseră cu ochiul. De când tot printre ele călătorisem cu trenul către alte locuri frumoase, risipite pe întinderile nesfârşite ale acestui nord îndepărtat. Cunoscusem plaiurile acestea, înălţate către creste înalte, punctate cu brazi falnici, încă din vremea studenţiei, când printre ele, vagonul dormitor al excursiei de studii de final de facultate, se încolăcise pe văi înguste şi i le traversase pe viaductele despre care tocmai învăţasem. Acum în anii din urmă, „nordul îndepărtat ” îmi devenise apropiat şi locurile al căror farmec îmi făcuse cu mâna, acum mai bine de cincizeci de ani, iată, ajunsesem să cunosc câte ceva din imensitatea lor.
Eram acum, coborâţi dis de dimineaţă de pe scara vagonului acceleratului cu care venisem în gara Mestecănişului, la poalele Obcinei cu acest nume. Ne aştepta pe peronul gării, împătimitul muntelui de pe aceste meleaguri, care acum căpăta înfăţişarea coborâtă tocmai de pe înscrisurile internetului. Am apucat, nu pe şoseaua circulată şi cam lungă, ci pe scurtătura plaiului şi am ieşit repede în pasul Mestecănişului.
Cabana locului, mai curând un popas al tirurilor cu şoferi adormiţi în somnul dimineţii însorite, avea uşa închisă. Într-o tavernă primitivă alăturată, ne-am băut cafeau matinală şi....am pornit la drum.
Acum, doar pe plaiul punctat cu brazi falnici şi iarbă gălbejită încă, de strânsoarea deabia trecută a zăpezii. Veneam din tărâmul împrimăvărat şi intrasem în cel al zăpezilor abia ochite !.
Vreo două trepte urcate de la tavernă, un căţel costeliv care ne-a întovărăşit ultimii paşi ieşiţi din apasarea fumului de ţigară şi iată-ne pe drumul Obcinei dorite. Drum larg la început, bun de maşina care ne-a depăşit uşor, de m-a făcut să-mi închipui că şi pe mai departe tot aşa o să fie.
Apare prima dungă roşie, semnul marcajului nostru. Cam şters şi cam îmbătrânit.
Apare în cale şi primul izvor şi pun întrebarea colegului nostru, despre sursele de apă de acum încolo. Urcăm domol şi mă gândesc la vârful Mestecănişului pe lângă care poate tocmai treceam, dar şi la schitul apropiat, nesemnalizat la vreo răscruce.
Întâlnim în cale un edificiu, poate militar, de vreme ce în preajma lui apare indicaţia fotografiatului interzis. Apoi marcajele dispar, de parcă le-a înghiţit pământul şi noi părăsim drumeagul de până acum şi urcăm din greu panta muntelui, prin zăpada încă nedusă de pe aceste meleaguri. Urcuşul s-a potolit când am ajuns în creasta de ’nceput a Obcinei, pe un vechi drum, parcă neumblat, dar cu marcajul pe el. Poate o fi fost drumul tătarilor, de care citisem prin ghidul pe care-l avusesem la îndemână. Intuisem de când îl avusesem în mână prima oară, că în descrierea drumuluii de creastă, amănunte nu prea sunt şi poteca trasată pe harta lui, părea mai mult o joacă, a unuia care păşise pe aici o singură dată, cam grăbit. De acum încolo, drumul marcat rar, pare a nu ne mai produce încurcături.      
Şi mergem şi mergem şi tot mergem, pe drumeagul oarecum lat şi vizibil puţin umblat. Mai intersectăm câte un marcaj lateral, identificat şi pe harta noastră. Mai călcăm zăpada încă mare pe alocuri. Mai găsim câte un semn învechit al marcajului şi deocamdată suntem liniştiţi.
Ajungem într-un loc de unde priveliştea  vârfului Fărăoane, din munţii Suhardului, tărcat cu şuviţe de zăpadă, profilat pe albastrul imaculat al cerului, apare în toată măreţia lui.
În spate, ceva mai estompat, apare vestitul vârf al Ouşorului. Suntem într-o zonă cu vizibilitate maximă către valea Bistriţei şi mai ales spre creasta alpină a Suhardului. Mai avem încă marcaj în faţă şi priveliştile amintite ne fac să cam uităm ce cale lungă mai aveam în faţă. Într-un loc mai şi poposim. Undeva în stânga noastră, împădurit de sus şi până jos, apare tăcut şi parcă înălţat până la cer, vârful Botişului cel Mare. Are în continuarea sa o coamă lungă şi nici nu bănuim noi câte aveam să pătimim tot umblând pe la poalele lui. Înaintea noastră se aude un ţârâit de drujbă. Curînd ajungem şi noi acolo, la omul cu pălăria pe-o parte şi cal cu coamă aurie.
Il întrebăm cam cât mai facem până la Poiana Mănăila. Ne vede poate obosiţi şi în priviri cu aşteptarea frumuseţilor închipuite ale poeinii. Parcă ar fi vrut să ne spună că nu prea ajungem curând acolo, dar până la urmă, mai tras de limbă, scapă aşa, să nu prea ne supere, că tot facem vreo 4 ore. Ne povăţuieşte totuşi, ca de la balta din cale, să o luăm pe drumul din dreapta. Poate ştia el ce ştia, dar noi tot înainte am luat-o, necum că locul de răscruce cu baltă, era acum acoperit cu zăpadă multă. Şi aşa, făcându-ne că nu ştim unde-i balta, dar şi amăgiţi de marcajul dungii roşii, cam vechi, dar totuşi aşternut ici-colo pe copaci, o luăm înainte.         
Când s-a sfârşit pe neaşteptate drumul larg pe care fusesem până atunci, am intrat în pădurea de brad anunţată de omul de mai înainte. Nu erau brazii bătrâni pe cere ni-i închipuiam, ci unii tineri, mulţi din ei doborâţi de vremurile aspre. Poteca nu se vedea deloc, ci era doar închipuirea noastră şi căutările numeroase, ale semnelor turistice cu dungă roşie, rare, de trebuia să-l aşteptăm pe unul dintre noi să-l caute pe următorul. Mai peste tot treceam peste tranşeele rămase aici din ultimul război mondial şi cam ăsta ne-a fost drumul. Poate ar fi fost mai bine să-l ascultăm pe omul întâlnit, dar aşa ne-am fi depărtat de creasta Botişului Mare, de care nu vroiam să ne despărţim. Noroc cu soarele care ne mai lumina prin ascunzişul brazilor, din înaltul cerului, încă senin la vremea asta. Şi totul a mers până la un brad bătrân. Avea pe el săgeată de lemn şi ce fusese scris pe ea, nu se mai putea citi de multă vreme. La stânga un marcaj cu triunghi roşu, la dreapta un drumeag fără semn şi în faţă....nimic. Doar pădure parcă nestrăbătută de om. 
 Trebuia să luăm o decizie, aşa că am luat-o pe triunghiul roşu. Dar ne-am oprit repede. Drumul nu ne părea a avea sfârşitul care ne-ar fi scos din încurcătură. Colegul nostru din Rădăuţi, mai obişnuit cu drumurile locurilor, a făcut roată prin împrejurimi. N-a obţinut vreun amănunt care să ne fie de folos. Aşa că am luat-o pe calea triunghiului coborâtor, dar ne-am oprit repede. Până la urmă ne-am întors, am urcat pe tăietura mare din pădure, am coborât scurtă vreme şi când am ajuns la un drum proaspăt răvăşit de roţile taf-ului, am găsit şi oarece semne, din acelea pe care mersesm toată ziua. Numai că şi acestea s-au sfârşit repede şi noi continuam să mergem pe drumul noroit, îndreptându-ne spre frontul de exploatare. Am considerat că nu ajungem în locurile dorite şi pentru că amurgul sosise pe nesimţite, ne-am întors şi am început o coborâre rapidă, pe acelaşi drum noroit, dar cu urme proaspte pe el. Am ajuns la o altă răscruce. La dreapta un drum bun şi fără noroaie, la drepta drumul nostru de taf, cu glod mult pe el, dar măcar umblat de curând. Ne-a scos drumeagul pe o culme, de unde puteam privi spre plaiul Poienii Mănăilei, punctat cu oarece case izolate. De aici puteam coborî pe drumul din vale, mai întâi printre case şi mai apoi printre grădinile oamenilor.    
Nu mai aveam încotro, trebuia să coborâm pe drumul pe care ajunsesem. În vale se vedea fumul unei case. Din spate venea un tractor şi ne-am bucurat că avem pe cine întreba despre locurile prin care ajunsesem. Ne-a spus băietanul cu glas molicit de bucovinenean, că aici eram pe valea Botuşelului şi ceva mai înainte dăm de un drum care ne scoate în vreo oră şi jumătate în poiana pe care o căutam. În cale am întâlnit un izvor şi cu ochii după vreun loc de întins cortul, am dat din nou de semnul benzii roşii pe care tot mersesem o zi întreagă. Părea să coboare pe un drumeag ce venea dintr-o muchie. Erau semnele proaspete şi altele mai departe n-am găsit. Faţă de cele pe care umblasem mai toată ziua, păreau aici, pe vale, cam nelalocul lor. Acum în seara care începea să ne înconjoare, nici nu prea mai aveam chef să le descifrăm enigma.
Era prin preajmă izvorul amintit şi într-o îngrăditură şi loc bun de cort. Şi-a desfăcut colegul cortul şi l-am întins grăbit. Sfârşisem 13 ore de mers şi după atâta tropăială prin brădetul încâlcit, cu amintirile triste ale războiului sub picioare şi mai ales glodul din drumurile prin care coborâsem, când ne-am întins sub pavăza cortului,am gândit că am prins pe Dumnezeu de picior. Susurul Botuşelului din preajmă şi mai târziu cei câţiva stropi de ploaie sau poate ceva chiciură venită din norii care se cam închiondoraseră, ne-au ţinut de urât în noaptea fără stele ce se lăsase peste munte. 
A venit dimineaţa, cam rece, cu câţiva stropi răzleţi de ploaie şi parcă cu cer întunecat. Încercăm să mâncăm câte ceva, ne strângem cortul, palatul nostru de peste noapte şi pornim la drum pe valea Botuşelului. Avem norocul aproape nesperat să ne ajungă din urmă o maşină şi cu ea, mai schimbând ceva vorbe cu cel care se milostivise de noi să ne ia kilometrii din picoare, până la drumul principal, timpul trece repede.
Până la Gura Botuşelului, apare şi soarele şi parcă ne mângâie aşteptarea pe marginea drumului. Nu zăbovim cine ştie cât şi un microbuz ne duce în sus, spre muntele pe care părea că l-am părăsit, până în centrul comunei Breaza. Aici stăm ceva mai mult, dar până la urmă tot găsim o ocazie şi cei 10 kilometri până la ramificaţia ce duce la mânăstirea din Moldova-Suliţa, trec pe nesimţite. De aici şi până la locul hergheliei din Lucina, n-ar mai fi fost mult, dar împreună cu mine, până acolo orele necesare străbaterii drumului s-ar fi înmulţit şi prea mult timp de hălăduit prin aceste locuri nu mai aveam. Aşa că de la mânăstirea Sfântului Vasile, de la capătul satului Moldova-Suliţa, eu am rămas în curtea acesteia.
Eram încă obosit de drumul lung de cu o zi înainte. Şi dacă aş fi încercat să merg mai departe, i-aş fi stricat plăcerea fiicei mele de a ajunge la Lucina, pe întinsul ei cu farmecul caselor risipite pe plaiul bucovinean. Cu rucsacii îngrămădiţi într-un colţ din tinda pregătită pentru mese călugăreşti, pe una din bănci, cu mâna sub cap, m-am pregătit de aşteptarea celor plecaţi spre poalele Lucinei cu herghelie de cai huţuli. Câtăva vreme am aţipit pe banca îngustă, cu vise amestecate despre locurile din care deabia mă întorsesem. Din reveria halucinantă, m-a trezit măicuţa stareţă şi cu vorbe blajine, văzându-mă cam alb la păr şi cu ani mulţi pe chip, m-a invitat să urc în camera lor de oaspeţi, că doar de asta o aveau. Câtăva vreme am zăbovit pe patul cu scoarţă bucovineană aşternută pe el şi când am isprăvit odihna de care chiar aveam nevoie, am pornit prin curtea mânăstirii, să-mi desfăt ochii cu acareturile bisericeşti. Nu puteam să nu intru în biserica de lemn, mult mai altfel decât cele cu care eram obişnuit pe meleagurile noastre regăţene. Mai ales dărnicia catapeteasmei altarului m-a impresionat. Şi peste toate, liniştea sufletească a celor care se îndreptau spre sfânta mânăstire. Cu paşi mărunţi, câte unul sau cu copii de mână, se îndreptau mirenii spre locul săvârşirii slujbei zilei din Vinerea Mare. Înăuntru, copiii adunaţi sfoară de-a lungul peretelui, cu lumânări aprinse şi tăcerea celorlalţi în aşteptarea cuvintelor de când lumea a slujbelor din Săptămâna Mare, dădeau aspectul unei ceremonii împărăteşti.  Era un har anume aşternut sub acoperământul mânăstiresc.
Cât m-am mai învârtit eu pe ici pe colo, iată şi Floriana a apărut coborând din întinsul poienii Mănăilă, cercetată în fugă şi mi-a împărtăşit şi mie câte ceva. 
Discutasem inca de cu seara ca solutie sigura de a reusi sa vedem herghelia ar fi sa coboram din munte si sa urcam iar pe valea Lucavei. Vroiam atat de mult sa vad caii... Inca de cand ma uitasem prima data acum trei ani pe harta Obcinelor bucovinene, imi atrasese atentia numele "Herghelia Lucina" (Oare chiar or mai fii cai acolo?). Cand am ajuns la manastire, tata ne-a marturisit ca este tare obosit si nu poate veni cu noi. Intai am vrut sa nu mai merg nici eu, dar curiozitatea a fost prea mare. I-am promis ca ne intoarcem in doua ore. Aflasem de la domnul Bouaru ca drumul pana la herghelie are vreo 6-7km. Am luat cu noi o cana, aparatul foto si frontalele. Am intrat foarte repede in cheile Lucavei, aflate in capatul satului. M-au impresionat prin semetia lor, dar m-au dezamagit ca sunt prea scurte. As fi vrut sa le admir macar un kilometru... Pe drum a inceput ploaia, dar una pasnica. Drumul forestier e bine intretinut, dovada ca pe langa noi au trecut vreo cateva masini cu numar de IF (niciuna nu a binevoit sa ne ajute). Pe drum am tot discutat de Caucaz asa ca nici nu am simtit cand ne-am trezit in fata portii inalte de la Lucina.
Am zarit varful Lucina, pe care ar fi trebuit sa ajungem astazi daca nu ne ametea atata banda rosie... Ne-am indreptat spre grajduri. Am ales unul din ele.

In fata lui se jucau si radeau doi baietei. I-am intebat daca sunt singuri. Atunci a aparut in usa grajdului tatal lor, care ne-a dat voie sa intram si sa vedem caii. M-am plimbat cu sfiala printre ei. Erau frumosi, dar nu chiar asa frumosi cum mi-i imaginasem.
Dupa ce i-am fotografiat, am intrat in vorba cu paznicul lor, obosindu-l cu o avalansa de intrebari: "cati cai are herghelia?", "de ce nu-i lasa pe afara?", "ce fac caii iarna?", "ai cui sunt?", "daca mai fug din herghelie din cand in cand?", "cum ii prinde?" si cate si mai cate. Mi-am cerut scuze explicandu-i ca vin tocmai de la Bucuresti sa vad herghelia de 300 de cai. A zambit si ne-a aratat cu mandrie "experimentarea" de cartofi, aflata la 200 de metri mai departe. Ne-a arata drumul ce vine din Poiana Manaila, pe care ar fi trebuit sa pasim toti trei la ora aceea. Am coborat repede la apa prin covoare de branduse.
La intoarcere drumul a fost chiar mai scurt, doar ca in chei am intrat in Pestera Liliecilor, care chiar avea o multime de lilieci ce stateau aparent cuminteii atarnati de tavan.
Umezeala din pestera nu m-a indemnat s-o cercetez prea adanc.
Dupa vreo jumatate de ora petrecuta acolo, am iesit la caldura de afara. Am urcat la manastire unde l-am gasi pe tata cercetand locurile. Reusisem sa ne intoarcem in mai putin de doua ore. Abia atunci mi-am amintit ca era Vinerea Mare...
Trebuia să plecăm odată şi odată de pe meleagurile mânăstireşti. Ne îndreptam spre casă şi deşi aveam timp mult până la trenul care ne îndepărta de meleagurile bucovinene, încă nu ştiam bine cum aveam să ajungem la locul din care trenul avea să ne poarte până acasă.
Am coborât drumul mânăstirii, am aşteptat câtăva vreme la răscruce şi până la urmă am luat-o voiniceşte pe drumul lung până la locul din Breaza, în care aveam să luăm iarăşi microbuzul care avea să ne scoată la Pojorâta.
Erau kilometri mulţi şi paşii noştri repezi pe cât se putea, ne-au fost opriţi de o maşină care s-a milostivit de noi să ne scoată la gara dorită. Acolo, în faţă cu cele două ţuguie acoperite de pădure, munţii lui Adam şi Eva, cu poveştile lor împărtăşite de tovarasul nostru, cu alte gânduri despre locuri frumoase care se doreau încă văzute, trenul nemilos ne-a dus de pe pământul cu despărţiri şi promisiuni de viitor.

In gara Pojorata
Ne-am luat şi noi ceva mai târziu alt tren, care ne-a adus în Câmpulungul fermecat cu liniştea serii din Săptămâna Mare, cu umbre întunecate cu licurici în mână, care înconjurau biserica cu paşi înceţi.
Cât mai aveam timp, în înserarea care venea repede, ne-am luat porţia de supă rădăuţeană şi biletele de tren care tocmai în zorii altei zile, aveau să ne aducă cu picioarele pe pământul atât de diferit de cel pe care îl părăsisem, al visului bucovinean atât de scurt.      
La Bucureşti birjar, aveau să sune cuvintele nerostite când aveam să coborâm pe peronul Gării de Nord !.

Text: Dinu şi Floriana Boghez
Foto: Floriana Boghez
21-22.04.2011