luni, 31 august 2020

Când voi fi îmbătrânit destul

 Moto: O lume în care

            Avusesem un rost

            Și căreia o să-i cer cândva

            Adăpost.

                   Ana Blandiana


Am pornit în amiaza unei sâmbete, ca în mai toate alte împrejurări, de când cabana de la Vârful lui Roman era locuibilă, într-o zi de iarnă veritabilă, cu schiurile în spate, pentru un alt sfârșit de săptămână pe care ni-l doream minunat. Pe Valea Lungă am putut merge cu mașina, până la poiana de la Obârșie. Mai departe zăpada mare ne-a silit să o luăm pe jos, pe cei aproape 10km cât mai erau până la canton. Acolo am ajuns încă pe lumină și ne-am putut pregăti pe îndelete pentru seara care urma. Fusese o zi frumoasă, cu cer senin și zăpada albise muntele de sus și până jos, atunci când ne propusesem să urcăm în creastă și de acolo să ne tot plimbăm pe schiuri, cât ne-or ține puterile.

Mersesem ceva drum cu schiurile în spate, până ce urcușul muntelui se mai potolise și locurile deveniseră numai bune de plimbare cu tălpicile fermecate. Acum când se lăsase noaptea peste munte, într-una înstelată cum ne și doream, plimbarea pe zăpada neîncepută, fără vreo vântoasă care să strice farmecul locurilor parcă încremenite, ne-a ținut mult timp afară. Când am intrat din nou în cabană, cei doi temerari, și-au tot făcut planul drumului pentru a doua zi. Aveam de urcat coasta muntelui până în Curmătura Pietrilor Roșii la aproape 2000m și de abia de acolo înainte urma drumul pe creastă.

    Am avut norocul ca dimineața când ne-am sculat, soarele stătea să dea peste creasta Builei. O dungă portocalie, tivea muchia zimțată a muntelui care ne-a ținut câtăva vreme țintuiți cu privirile fixate pe creasta întunecată a Builei, deasupra căreia lumina urca  spre creste.

Până la urmă ne-am aventurat pe coasta vârfului lui Roman mai întâi. Avea Romanul ăsta povestea lui și era legată de revenirea în țară după un exil, a lui Vlad Țepeș. Fără să-și dezvăluie identitatea, poposise la una din stânele locului. Fusese atât de bine primit, încât la revenirea la domnie, împropietărise cu munți din preajmă, pe cei ce-l găzduiseră cu atâta bunăvoință, fără să-l cunoască, încât aceasta fusese răsplata domniei către cei de pe aici.

Noi am urcat muntele, pe locuri mai drepte, pe cele de coborâre oarecum scurte, pe schiuri și în sfârșit am ajuns în șaua înaltă de peste 1900m, a Pietrelor Roșii. Eram acolo la loc de vedere către valea adâncă a Lotrului, către înălțimea sa Ursu – 2124m – și mai la dreapta, către alte vârfuri în preajma a 2000m, pe care mai trebuia să le urcăm și să le coborâm în ziua aceea. Era totul acoperit de zăpadă și pe atunci drumul de creastă, pământos, încă nu era croit. Doamne câte înfățișări ale muntelui s-au mai schimbat din vremurile acelea!. Par depărtate, dar au în ele anii de început ai celor din ’70. Eram în fața primului vârf peste care trebuia să trecem, cel al Piscului Lung. De data asta eram cu schiurile în picioare și atâta cât ne pricepeam, încercam să trecem peste adâncul zăpezii care acoperea muntele. Așa, mai poticnindu-ne, mai ridicându-ne din zăpada pufoasă, am trecut și peste alte vârfuri tot cam în preajma celor 1900m. Doar că locurile pe lângă care treceam nu mai aveau diferențe de nivel atât de mari, mai ales că erau depășite pe coasta lor. Așa am trecut peste Văleanu și Cocora. Apoi a venit rândul să trecem prin Curmătura Rodeanu, de parcă treceam printr-o alee cu brazi. În locul ăsta, aproape neobservat, a țâșnit din zăpada mare și neîncepută, dintr-un culcuș anume făcut, un cocoș de munte de toată frumusețea. Era speriat,  ca și noi de altfel, de întâlnirea asta neașteptată. Mai văzusem cocoș de munte, dar în foto și într-o împrejurare, pe spatele cabanierului de la Pietrile Roșii. Bine ascuns, că doar făcea braconaj. Acum era unul viu și zburase de sub picioarele noastre. Ba peste toate cele, mai scosese sunete de pasăre speriată. S-a legat Curmătura Rodeanu, aproape neîntrerupt de cealaltă curmătura, a Zănoagei și acolo, înaintea vârfului Zmeurăt, am început coborârea. Până aici, cu toate cunoștințele noastre sumare într-ale schiatului, tălpicile nu le-am dat jos din picioare, nici măcar atunci când am intrat pe serpentinele potecii de sub stâna din Zmeurăt. Până la urmă, stratul de zăpadă s-a cam subțiat, serpentinele s-au înmulțit și am fost nevoiți să ne scoatem schiurile. Cu ele în spate, am coborât ultima parte a cărării care ajungea la primele case din ulița Mălăii, cam pe acolo pe unde îl întâlnisem cu ani în urmă pe tânărul care îmi luase rucsacul din spate și mersese cu el până la stâna de sub vârful Zmeurătului. Se ducea acesta la bunicul său de la stâna locului, aproape statornicit prin locurile acelea, încă de pe când era paznic la acareturile Brătienior, din acele vremuri.

Acum intrasem pe ulița satului Mălaia. Când ajunsesem la șosea, acolo unde poposisem obosiți, cu schiurile în spate, nu ne mai rămânea de făcut decât să așteptăm autobuzul și să sperăm că nu va fi atât de plin încât să nu pătrundem în el.

Până atunci, parcă de nicăieri, a apărut un bătrân, îmbrăcat în straiele țărănești ale locului, cu implicații un pic ardelenești, cum poartă toată lumea pe valea Lotrului și care a intrat în vorbă cu noi. Era Moș Asprei și ne-a tot povestit câte-n lună și stele. Dar ceva din ce ne-a spus el, auzite de la moșul lui, trebuie să fi fost adevărate. Ne-a povestit că pe vremea strămoșului său, turcii veniți în Țara Românească să strângă birurile, s-au aflat într-o iarnă, prin zona Horezului. Trebuiau să ajungă pentru același scop și pe Valea Lotrului. Era cale lungă să ocolească drumurile pe sub munte și atunci însoțiți de călăuză, ruda din vremurile acelea cu Moș Asprei de acum, și-au dotat copitele cailor cu un fel de vârzopi și oamenilor din cele folosite și astăzi prin zona Olteniei și din care chiar aveam și noi în spate la vremea aceea. Le foloseam când zăpada era prea mare și nu puteam folosi schiurile. Așa s-au strâns birurile de pe valea Lotrului !. Și parcă aș crede povestea asta, la câte lucruri neobișnuite se petreceau pe vremea aceea. Ne-a trecut vremea repede cu poveștile lui Moș Asprei. A venit autobuzul. Era aglomerat tare. Strânsese lumea multă de pe valea Lotrului. Ne-a mai luat și pe noi, cu gândurile noastre rămase la zăpezile cele mari din ziua aceea, la cocoșul speriat țâșnit din culcușul său din zăpadă și mai ales la poveștile lui Moș Asprei, care poate or fi fost și adevărate.

Pe Moș Asprei l-am mai văzut în alte împrejurări. Până când într-una din zilele în care coborând din munte, nu l-am mai văzut. Am aflat că la peste 90 de ani ai săi, se dusese acolo unde și-o fi întâlnit moșul care îi condusese pe turci, iarna, până în valea Lotrului.


Dinu  Boghez  /  1972    

vineri, 28 august 2020

Un vis împlinit

 Moto: Și merg și merg....Clopoțelul

            Se aude la capătul lumii.

                              Marin Sorescu

Acum, la capătul unor ani mulți de străbătut munții Căpățânii, puține mai erau locurile prin care nu ajunsesem. Le străbătusem văile și crestele. Mai toate. Mă bucurasem de diminețile însorite de vară, pe când pământul stăpânit de răcoarea nopții, își ridica fuioare de abur în razele de soare ce străpungeau întunericul pădurilor de brad. Mă încântaseră culorile toamnelor de care de atâtea ori mă despărțeam, până când crengile dezgolite de ultima lor podoabă, se pregăteau să primească botezul fulgilor de nea și a viscolelor năpraznice. Mă bucurasem de zburdatul pe tălpici fermecate, peste covorul alb, mătăsos, cu sclipici, de când se trezea la întâile raze de soare și până când cele argintii ale vreunei nopți cu lună plină, umpleau coastele domoale, sfârșite la infinit. Așa a trecut amar de timp, pe nerăsuflate parcă.

Poate-or mai fi fost și alte locuri, dar pentru mine, cotloanele văii Cernei și drumul de creastă al Fometeștilor, al vechii obștii de pe aici, rămăseseră pete albe pe harta unor munți ce mă legaseră aici, cu lanțuri zdravene, o viață întreagă.

Erau aceste locuri  mai greu de ajuns la ele și lungimea drumului de străbătut, le făceau mai anevoie de atins. Am profitat de ocazia unei mașini promise și iată-mă plecând din Horezu, cu destinația Valea Cernei. Trec repede prin Slătioara, de unde părăsesc șoseaua principală. Urc drumul pe Valea Cernei. Mai întâi trec prin Ruget, traversez drumul de sub munte ce vine dinspre Polovragi, depășesc satul Cerna, la capătul căruia descopăr o pensiune și intru pe valea încă adormită.

Curând după capătul satului, descopăr pe dreapta, un drum bine închegat care urcă pe coasta muntelui, către muchia Fometeștilor. Poate că muchia o avea și alt nume, dar eu îmi amintesc întâlnirea cu un om, pe când eram pe muchia vecină, cea de peste apa Recei, Puțu Piscului, cea care coboară spre Vaideeni. Urca muntele. Spre Balota, cea care și atunci sclipea în soarele dimineții. Uscățiv, înalt, trăgea după el o vacă. S-a oprit atunci când i-am dat binețe. L-am întrebat de coama muntelui de pe cealaltă parte, cum se numea și dacă pe acolo sunt drumuri. Mi-a răspuns că pe acolo este obștea Fometeștilor !. Și de atunci tot gândesc la un drum prin acele locuri. 

Mașina urcă pe drumul cu pantă lină, cu apă zglobie, alături cu maluri acoperite de păduri. Într-un loc din grămezi uriașe de lemne așezate rânduit, iese fumul mangalului, care iată, încă se mai fabrică. Curând apar cheile Cernei. Cu pereți și piscuri înalte. Aici calcarul îl simți peste tot. Drumul este presărat cu piatră albă, ruptă din munte. Mă întreb cam pe unde-o fi peștera cu Vâjgău, cea care răzbate în Cheile Oltețului și Polovragi. Ici colo din verdeața malurilor, țâșnește câte un izvor. Apare un drum pe stânga, ce pare a se înfunda într-una din văile laterale. Urcăm mereu pe firul apei. Drumul face o serpentină, apoi alta și se încolăcește pe munte. Exploatarea forestieră de pe aici, a spart drumul și numeroasele făgașe de pe aici, îl fac imposibil de urcat pentru Dacia în care eram. Cobor și la câteva sute de metri, dau de un mic platou. O mașină cu stupi și un vagon dormitor, stau alături de vreo două tractoare. Omul cu stupii habar n-avea de drumurile de pe aici, poate doar în vagon să fie un cunoscător !. Ciocăn la vagon și din înăuntru, îmi răspunde o voce morocănoasă. ,, Intră !“. În vagon, un tinerel adormit, sau doar morocănos după vreo beție,

Îmi tot spune să o iau pe drumul de taf. Până la urmă îl conving să se ridice în capul oaselor și să-mi arate drumul pe fereastră. Urc pe drumul taf-ului, abrupt și pe măsură ce urc, încep să deosebesc locuri cunoscute. Vârful împădurit al Polovragilor, după el locul bine ascuns al ,, Poienii Ascunse  ! “.  Apoi vârfurile Cujbei și undeva sus, pe cel al Corșorului. Când drumul taf-ului se termină, a trecut o oră de mers. Pe muchia pe care sunt, undeva departe, apare însorita culme a Căpățânii. Dar până la ea mai este cale lungă. Deocamdată, când ajung în culme, pe cea a Milescului, încerc să mă orientez. Spre vale o stână mare, așezată sub cupola unui vârf înalt. Aveam să aflu că stâna se numea Găuriciu. Nu pea deosebesc poteca de urcare. Apoi găsesec urma firavă a ei. Străbat poiana și întru în pădure. Mă aflu pe un drum larg, îndelung străbătut de urme proaspete de animale. Drum umbros, bine venit pe arșița asta. Pe partea dreaptă pădurea neatinsă, pe stânga dezastrul tăierilor sălbatece. Urc mereu fără oprire. Aveam de mers mult în ziua aceea. Pe nesimțite apar brazii. Drumul urcă mereu. Arareori apare câte o serpentună care câștigă înălțime mai repede. Creasta înaltă se apropie mereu. Trecuse cam 1 ½ oră, când ajung într-o poiană. Drumul o ia la dreapta, părând a coborî. În poană vreo 2-3 vaci, dar ele , oricât de curioase privesc la mine, nu-mi pot spune care e drumul bun. În față un vârf împădurit pe-o coastă. Pe sub el, pe stânga, pare a fi o potecă. Urc spre ea și poteca pare a fi cea bună. Adică urcă mereu. Cu privirea spre vârfurile înalte, cele ale Balotei și Funicelului, urc fără oprire. Ocolesc vârful împădurit.  Cobor puțin și în față îmi apare abruptul calcaros, cu grohotișul la poale, al unui, vârf ros de vremuri, cu hornuri numeroase. Extrem de fotogenic. Apare apoi o brână înverzită și traversez muchia muntelui. De când am plecat, calcarul m-a întovărășit mereu. De pe brâna înverzită, pe care fac o pauză bine venită, privesc munții golași și stâna cu săivan aflată nu prea departe. Până acolo însă, las pe dreapta al drum și eu urc pe altă pantă, a altui vârf, cel al Milescului. Când îl depășesc,pot privi pe muchia ce coboară spre Vaideeni și la stâna din Cășerie, acolo unde mai acum vreo 2-3 ani, dormisem o noapte. De aici privesc stâna din apropiere, cea cu numele amintit al muntelui. O văd cam aglomerată și hotărăsc să o ocolesc. Câinii mă simt totuși și alergă spre mine. Scot din buzunzr spray-ul și strig la ciobani să țină câinii. O bucată de drum merg cu ei, hămăind după mine. Apoi mă părăsesc. Mă mai întorc odată, să văd unde sunt. Unul alb era lângă piciorul meu, gata să mă muște. Parșivă javră. Pleacă speriat când mă vede întors către el. Dar dacă nu mă întorceam ?. Urc vârful domol arcuit în fața mea. Apoi un altul cu piatră alba scoasă la iveală, cel al Zăvidanului. În fața mnea stă Piatra Stroeștilor, de pste 1700m. După ce trec de ea știu că găsesc fântână zdravănă, cu apă rece. Acolo mi-am propus să fac pauza de masa. Până la ea, mai am din ce în ce mai puțin. Aud de departe un zgomot ciudat. Se întețea pe măsură ce mă apropiam de fântâna dorită. Prin preajma mea, câțiva viței inocenți și câteva vaci cu ugerele pline. Când ajung la fântână, constat că de acolo venea zgomotul. Pe țeavă, apa apărea din când în când, ci zgomot mare. Părea a fi un fel de izbuc. Scot merindea, mă odihnesc, privesc vreo două vaci ice vin întinse spre apă și deabia după aceea îmi potolesc și eu setea. Sunt la poalele marilor înălțimi. Până aici făcusem vreo 4 ore. Drumul urcă albicios spre creasta înaltă. Soarele arde năpraznic și nori din ce îăn ce mai mulți, par a se aglomera către crestele către care mă îndrept. Urc din greu, cu pause dese. În drum dau peste o țeavă ruginită, care duce apa la vale, la fântână. Urc mereu până ajung sub Beleoaia. Apoi drumul o ia la dreapta. De aici privesc valea Cernei. Un drum firav, tăiat în calcarul alb, acum ca o șuviță, urcă până sub piciorul alpin al Corșorului, iar spre culmea pe care o părăsisem, urcă un drum înverzit, printer brazii tineri, până spre șaua Pietrii Stroeștilor. Ajung lângă troița veche, acum refăcută. Sunt în Șaua ,, Le Nedei “. De aici apar crestele Parângului. Mohorul și peste el, țuguiul piramidei Parângului Mare. Mohorul se vede clar, semn că nu mă va prinde vremea rea. Văd și releul de la Rânca. Am semnal la mobil și dau vreo două telefoane. Într-unul sunt întrebat dacă nu mi-e urât. ,, Nu și când îmi e, fluier ! “. Pe lângă mine zboară și se așează pe plai, două familii de corbi. Simt euforia marilor înălțimi, pe ale căror coaste apare roșu ca focul, bujorul, care le acopere până către pădure. Urc drumul către poalele Nedeii. Încep să cobor și mă întreb dacă n-ar fi bine să o  pe după Negovanul,  pe Cuculei, până la vechea stână din Gropiță. Dar o știu dărăpănată și nu-mi vine să ajung acolo. Ocolesc pe drum Negovanul și înaintea Huluzului încep să cobor. Nu mă mai satur privind coastele înroșite de bujor. Când ajung în locuri de care se vede cel al vechii stâne din Gropița, aud lătrături și stâna apare cu înfățișare nouă. Surpriza mă determină să ajung la ea. Aflu o stână nouă, frumos construită și foarte curată.,,  Poate or fi făcut-o pentru UE !‘’. Mă odihnsc aici câtăva vreme, înaintea ultimei etape, cea către stânele din Târnovu Mic. Până la ele mai fac vreo  1 ½ ore și când începusem să merg pe jos din Valea Cernei, trecuseră 9 ½ ore. Aflasem de la stâna din Gropiță, că Țugulescu, please la bâlciul din Vaideeni, la Învârtita Dorului. Așa că nu ă mir că nu-l găsesec. Mai stau de vorbă cu cei de pe aici, mănânc oleacă și sunt invitat la ,, cabinet “, să mă odihnesc. Pat încă curat, cu cearceaf și pernă. Puțin după ora 18, trec în lumea viselor. Noaptea, cu lună plină,trece repede. Către ziuă, încep să mă mă întreb dacă mai fac și creasta Târnovului sau cobor.

Hotărârea de a face Creasta Târnovului, plănuită încă de acasă, n-am luat-o decât în ultima clipă. Un fel de...,, fie ceo fi ! “. Un pic de șocolată un hanorac legat î]n jurul mijlocului, pioletul și…la drum !. Ajung repede la poiana bine cunoscută, de la care în sus, începe traseul crestei. O săgeată și un punct roșu, relative noi, arătau că peste creastă se făceau până în Ciunget 4 ½ ore. Încep să urc. Peste traseul vechi, timpul își lăsase amprenta. Peste toți copaci doborâți, astfel că până în creasta stâncoasă, a trebuit să fac numeroase ocoluri. Drumul este anevoios și când deodată mă trezesc în fața primelor stânci, îmi pare că am greșit drumul. Încep să urc, cu gândul că dacă locurile devin prea abrupte, voi putea să mă retrag. Câteva repezișuri pe stâncăriile înierbate și iată-mă în fața primei clăi a Târnovului. Până sus numai calcar degradat. Imposibil de urcat pe vârful ei, sau măcar periculos. O iau pe coastă. Și ea abruptă. Mai jos sunt brazi și acolo recunosc vechea strung prin care altă data sfârșeam traseul de creastă. Când ajung în strunga amintită, recunosc locurile denumite ,, La Balcoane “ și țuguiul din față ca fiind ,, Dintele Ursului “. De aici încolo se deschide un horn larg, înierbat, care mă scoate în creastă. Vremea este cam înnorată și când ajung în creasta îngustă, vizibilitatea nu este grozavă. Doar piramida Nedeii se profilează pe cerul înnorat. Nu sunt însă nori de ploaie și sper ca până la urmă să mă bucur de soare. Coasta Nedeii deși înnorată, răzbate de pe ea, roșul aprins roșul aprins al bujorului. Urc panta înierbată a hornului. Mai mult mă cațăr !. Răzbat până în creastă, pe piatra albă, teșită ca pentru o potecă, dar îngustă. Din când în când poteca de piatră se întrerupe. Urmează coborâșuri și ocolișuri. Apoi iară potecă de piatră. Dedesubtul meu, spre valea Latoriței, limbi de grohotiș sfârșit în adâncul pădurii de brad, deasă ca peria. Îmi aduc aminte de curiozitatea anilor de demult, când îmi propusesem să străbat hățașul pe care-l vedeam sau mi se părea că-l văd, pe sub abrupt, pe deasupra grohotișului. Curiozitatea mă mâna. Pe acolo spuneau ciobanii, era peștera haiducilor, din care astăzi doar hornul se mai găsește la vedere. O fi fost n-o fi fost așa, dar undeva nu departe de locul hornului, pe versantul dinspre Latorița, la limita dintre grohotiș și pădure, era un mic bordei, pe atunci aproape doborât. Dar nu comorile m-ar fi mânat, ci descoperirea vreunei peșteri necunoscute. Au trecut timpurile alea !. În față mi-a mai rămas puțin până la vârful Pietrii, dar până acolo mai trebuie să trec o limbă de jnepeniș compactă. Atunci când pe aici deschisesem poteca turistică, marcată cu punct roșu, o făcusem cu toporul în mână. Sofi, Mișu Predescu și mai apoi Ilie Juravle, îmi fuseseră tovarăși de nădejde. Acum însă din poteca de pe vremuri nu mai rămăsese nimic și doar nu trecuseră decât 3-4 ani de când o parcursesem ultima oară. M-am chinuit urcându-mă deasupra copăceilor sau strecurându-mă pe sub ei și bucata asta de creastă mi-a luat tot atâta timp, cât mi-a luat restul ei. Până la urmă am ajuns în vârful Pietrii Târnovului la 1885m. era altădată aici o baliză. Acum de abia de era un ochi de poiană, cât să te întinzi la soarele care din nou pusese stăpânire pe cer. Am vorbit de aici, în timpul scurt pe care mi-l oferisem, cu toată familia. Aveam semnal, cât timp stăteam cu mobilul îndreptat spre Cozia. Dar unul prăpădit, cu multe întreruperi. Câtăva vreme am stat întins la soare. Meritam așa ceva după suitul prin copăceii jnepenișului. Apoi m-am îndreptat către coborârea pe care mi-o propusesem. Cea de pe partea abruptă a Pietrii. Pe acolo fusesem la marcaj cu Chissy și-l purtasem în brațe pe Patrocle, cățelușul care de atâtea ori în vara aceea ne ținuse de urât pe coclauri. Am găsit repede însăilarea de brâne pe care se coboară bine, dar cu foarte multă atenție. Ultima oară pe aici găsisem bulbuci înfloriți. Acum era prea devreme. Nu mi-a fost deloc greu, până la peretele brăzdat de striuri pe care îl botezasem ,, Orga Târnovului “. Dar poate fusesem prea pretențios asemuind-o cu cea din Piatra Craiului. De aici însă a început să fie mai greu. Trebuia să ajung la limba de grohotiș și până acolo era o pantă aspră, printre brazi piperniciți și limbi de grohotiș mare și mișcător. Mi-a trebuit acum, mai multă atenție decât pe vremea tinereții. Când am ajuns pe grohotișul compact, nu mi-a mai rămas altceva , decât să intru în pădurea de brad și să cobor la poteca ce înconjura muntele și pe care venisem. Am ajuns ușor și când am intrat în stână, trecuseră 4 ore de când o părăsisem. S-a sfârșit ziua de plimbări pe munte și restul timpului mi -l-am petrecut discutând cu ciobanii, dormind în cabinet și mai spre seară odihnindu-mă în poiana din apropiere. A urmat altă noapte cu lună plină și lumină ca ziua. Doar câinii hămăiseră multă vreme. Asta de bine ce-mi spuseseră ciobanii că pe la ei nu venise ursul până atunci. Nici acum nu venise, dar poate dăduse doar târcoale.

Sosise timpul plecării. Cât m-am dus la izvor să-mi înviorez fața și mi-am făcut rucsacul, ciobanii au terminat mulsul oilor la strungă și mi-am luat rămas bun, mulțumindu-le pentru găzduire. Într-o oră am ajuns în Valea Repedei, pe care se refăcuse oarecum drumul distrus de furia apei. Am trecut peste apa Izvorului Mare, aproape greu și am ajuns la casa în care dormisem cu mai mult de o lună înainte. Pe vale, până la casa, făcusem vreo 20 de minute. Am trecut apa pe punte, tot în locul în care făcuse și Fane una. Dar cu lespezi pe ea, numai bună de trecut fără teamă. Au urmat alte treceri prin apa râului, pentru că drumul nu mai putea utilza podurile. Când am ajuns la Gura Repedei, trecuseră 3 ore de când părăsisem stâna. Se lăsase căldură mare și aveam de a face cu o veritabilă zi de vară. A mai trecut 1 oră până la Gura Latoriței. Mai aveam de așteptat și după ca am sorbit o cafea, m-am mutat pe malul apei, să fac și eu plajă în vara accea. A trecut repede timpul până la sosirea autobuzului și odată cu urcarea în el, s-a terminat minunata mea excursie.

 

DINU  BOGHEZ           

luni, 3 august 2020

Raid in interiorul pietrei - Pe Valea Suhăioasei

 Moto: Ca și cum ai vedea munții plângând,

                              ca și cum ai ceti în deșerturi un gând,

                              ca și cum ai fi mort și totuși alergând,

                              ca și cum ieri ar fi în curând.

                                                Nichita Stănescu

 

   Anul 1967, avea să fie nu numai cel în care ajunsesem pe șantierul Combinatului chimic de la Râmnicu Vâlcea. Cel care avea să-mi marcheze profund activitatea mea profesională, dar și cel în care aveam să fac cunoștință cu munții apropiați. Era anul în care apăruse ghidul montan al munților Căpățânii, așa că pasiunea mea pentru munți, avea după ce să se desfășoare. Doar că, amatori pentru astfel de expediții, nu își găseau ecou în rândul celor de aici, în orașul în care aveam să-mi duc viața și care despre munte știau doar de Cozia.

   Dorința mea de a cunoaște împrejurimile montane al orașului a făcut loc unei prime excursii în munții Căpățânii. Aici nu erau marcaje, nu erau cabane, ci doar ceva drumuri forestiere și stâne. În necunoscutul acesta, am pătruns singur, într-un sfârșit de săptămână de la începutul lunii iunie al anului amintit. Am ajuns în Malaia venind dinspre Gura Lotrului, pe drumul care până în Brezoi era oarecum asfaltat. De aici și până în Malaia, de unde mi-am început periplul montan, era doar drum pietruit, al cărui traseu era oarecum paralel cu cel al căii ferate înguste, doar că fiecare avea malul ei pe care se desfășura.

   Pe o uliță din centrul Malaiei, mi-am început urcușul. Am aflat ceva mai târziu, că acesta era drumul pe care, călări, urcau Brătienii, până la stâna lor de sub Vârful Zmeurăt. Din ce aveam să aflu ceva mai târziu, iată câteva amintiri despre locurile acelea. În afara stânei-anexă din poiana de sub  vârf, mai exista o casă cu etaj, pe care eu, la vremea aceea am mai văzut-o încă în picioare, chiar dacă în vremurile de după 1945, ciobanii aveau să-și țină caii acolo. Nici măcar nu-mi dau seama dacă așa ceva au făcut-o din răzbunare sau doar din nepăsare. Parcă aș asocia acest fapt cu ștergerea oricărei urme a Brătienilor, de pe crucea de piatră din apropierea potecii ce urca la stână și de pe care un nevolnic a șters cu dalta numele Brătienilor. Ar mai fi de adăugat, că la stâna și casa din munte, uneori Brătienii ajungeau cu o avionetă, care ateriza și își lua avânt, din poiana prelungă cu pantă oarecum mică. Cele de mai sus mi le-a povestit, odată ajuns sus, bunicul, paznic pe vremurile apuse la vechea stână, al celui cu care aveam să urc împreună până în Poiana Zmeurătului.

   Drumul de pe ulița satului era unul abrupt și greutatea rucsacului cu tot harnașamentul auxiliar – cort unguresc de 9 kg și sacul cehoslovac și acela de vreo 2-3 kg -, dar și panta mare a drumului ce trebuia urcat, îmi făceau înaintarea grea. Norocul a făcut ca în urma mea, să urce un tinerel, venit de la ultima casă a uliței, lângă care, în seara dinainte, îmi întinsesem cortul. Băietanul, nepotul celui care avea să-mi povestească cele de mai sus, urca la stână să ducă bunicului său, fost paznic al casei Brătienilor, un tranzistor.       

   La stână, câtăva vreme am stat la taifas cu păstrătorul unor taine astăzi aproape pierdute. Cu bătrânul fost paznic al locurilor, am intrat în casa părăsită a Brătienilor, care pe atunci încă se mai afla în picioare. Avusese  12 camere, e drept destul de mici. Avusese cameră de baie cu apă adusă pe jgheab de la izvorul de sub vârf. Astăzi din casă a mai rămas o movilă de pământ, care  a acoperit voit rămășițele locurilor de altă dată. Mi-am luat rămas bun de la companionii mei de-o clipă și cu sfaturile pe care mi le-au dat am plecat mai departe. Poate ar mai fi de adăugat că pe tinerelul care mă întovărășise, l-am mai văzut câteva zile mai târziu, din fuga mașinii în care eram, pe străzile Vâlcii. Dar și ani mai târziu, pe când coboram din vârful Zmeurătului. Atunci tânărul devenise oarecum bătrân. Curăța de praf platforma unei remorci și oarece bucurie s-a așternut pe fețele amândurora, după trecerea atâtor ani. Am plecat de la stână, am urcat în Șaua Zmeurătului și mi-am continuat drumul de creastă. Harta încă destul de sumară la vremea aceea, nu prea mi-a dat șansa identificării locurilor peste care treceam. Ani mai târziu, am aflat numele vârfurilor întâlnite în cale. În alte multe peregrinări prin locurile acelea aveam să aflu că acestea aveau fiecare numele lor. Ionașcu, Priota ori Gera, aveau să-mi fie peste ani prieteni dragi și nu de puține ori aveam să le străbat vârfurile. Acum am știut doar că am ajuns la o stână, poate cea a Bogdanului, unde am mai luat ceva informații despre locurile pe care vream să le străbat. Unul din ciobanii stânei,  avea să coboare la Olănești, cu calul și chiar mi-a propus să mergem împreună. Ce rău mi-a părut după aceea că nu l-am întovărășit !. 

   Am plecat mai departe, pe drumul croit pe munte de societatea Carpatina. Pe el am mers până am întâlnit un băiețandru care m-a îndrumat către locurile stânei sale, orientate cam înspre valea Lotrului, de unde mai departe puteam coborî în vale. Doar că eu am greșit intrarea și am apucat-o pe o poteca presărată cu piese ale vechiului funicular. Străbătusem până atunci vârfurile multe din cale, ultimul dintre ele fiind Gera. Curând poteca pe care începusem coborârea presupusă a fi indicată de ciobănaș, a dispărut sub ierburi și pietre ascuțite, din care pe unele le-am simțit cum îmi sfâșie câte ceva. Pe deasupra barele metalice ale rucsacului, într-o căzătură printre pietrele din cale,  s-au desprins și mi-au mai sfâșiat și spatele. Și ca să fie treaba oablă, la o căzătură din cale, tăișul toporișcăi ținută în mână, mi-a pătruns în palmă și cu greu mi-am oprit sângerarea.   

   Rănit, cu sânge șiroind din mâini și spate, cu cămașă sfâșiată și zgârieturi profunde, ajung pe marginea unei cascade abrupte. M-am hotărât să înnoptez. Nu mai puteam să înaintez. Eram prea obosit. Pe prispa stâncii de pe malul drept al pârâului, întind foaia de cort în două, aștern sacul de dormit, mă strecor în sac și pun la îndemână toporișca și cuțitul,  încercând să dorm. Se lăsase întuneric adânc peste munte. Cerul nu-l vedeam în îngustimea crăpăturii de munte de pe firul văii. Eram pe malul cascadei zgomotoase, la vreo câteva palme de marginea apei. Noaptea, din zgomotul cascadei înaintea căreia mă oprisem, deslușesc un fâșâit aproape de capul meu. Pun mâna pe instrumentele de apărare de lângă mine și....simt cum mi se taie picioarele. Rămân nemișcat și cu picioarele tăiate de spaimă. Îndrăznesc să mă  mișc și fâșâitul se aude din nou. O fi șarpe, o fi vreun animal care cine știe ce-mi pregătea. Ba nu, într-un târziu, speriat de moarte, constat că foaia de cort așezată pe barba mea nerasă de trei zile, fâșâia de mama focului de câte ori se rezema și de câte ori îmi atingea fața. Parcă mă mai liniștesc, dar cu spaimă am dus-o toată noaptea.

   Se crăpa de ziuă și eu trebuie să-mi continui drumul. Îmi recompun rucsacul. Mă uit de sus la cascada de sub mine. Nu mi se pare atât de înaltă ca aseară. Malurile stâncoase prea apropiate ale cascadei nu prea îmi oferă șanse de alegere a unui drum comod. Iau hotărârea omului disperat. Îi dau drumul rucsacului pe firul cascadei. Nimerește în oglinda de apă de la capătul cascadei. Vine partea cea grea. Pe firul cascadei, care poate avea 5, poate 6 m, alunec și eu. Ajung teafăr și ud zdravăn lângă rucsac. Mă uit de jur împrejur să văd pe unde o iau. Pe maluri si pante aspre, mai-mai să fie verticale și eu spre vale trebuie să înaintez. Mă cațăr pe malul stâng, aproape de epuizare. Mă agăț de fiecare copăcel cu picioarele înfipte cât puteam în pământul cam instabil. Ba la un moment dat, aproape sfârșit, mă agăț cu brațul îndoit din cot, de un copăcel. Cam așa, pe malul râpos, cu apa zgomotoasă de sub mine, mă tot târăsc. Ocolind cascadă după cascadă. Malurile se apropie dintr-odată și prin despicătura canionului, întrevăd valea largă de la capătul celei pe care eram și în postata de poiană însorită, de la marginea șoselei. Cum-necum, mă mai agăț de copaci, mai trec pe deasupra altor cascade, nu prea multe, mai ocolesc ultima verticală și iată-mă la lumina zilei, ieșind din ultima strâmtoare a muntelui. Coborâsem pe valea pârâului Șasei ! Zgâriat, însângerat, cu cămașa sfâșiată, cu sperietura în ochi, întâlnesc o femeie, pe care cu glas cam sfârșit o întreb unde sunt. ,,Pe malul Lotrului, lângă drumul de pe șoseaua spre Brezoi“. Mă duc la malul râului, îmi revin oarecum și mă întorc pe marginea șoselei așteptând  mașina salvatoare să mă scoată din coșmarul din care veneam. Am noroc și în scurtă vreme, oprește lângă mine o basculantă cu drum spre Vâlcea. Obosit, rupt, rănit, ajung acasă.

   La șantier panică. La secretariat se știa că fusesem chemat la Pitești la o ședință. Doar șoferul știa unde mă lăsase și văzând că nu sunt dimineață la mașină, în mod discret, cu cei apropiați mie, încearcă să organizeze o echipă de căutare. Doar după telefonul meu, prin care îi anunțam sosirea, s-a liniștit. Cu el am ajuns mai întâi la dispensar să-mi fac un anti-tetanos și apoi la șantier unde mi-am liniștit colegii.

   În alte împrejurări, am parcurs drumul prin munte al vechii societăți Carpatina. Doar că atunci nu m-am mai abătut de pe traseul drumului și am coborât cu bine, mai întâi în sătucul țigăniei de pe valea Satului și mai apoi am ajuns liniștit în valea Lotrului de unde am plecat cu o cursă regulată de autobuz.

 

DINU  BOGHEZ  /  IUNIE  1967