marți, 29 decembrie 2020

Plâns care se ascultă singur

Moto: ...plânsul nu e miez niciodată,

            Ci numai început și sfârșit.

                        Ana Blandiana 


Mircea Florian a organizat o excursie în Retezat, la care transportul era asigurat cu un microbuz ceva mai mare, al ONT-ului. Au fost destui amatori, printre care sigur Hăuș și subsemnatul. S-a umplut lesne microbuzul, ultimul loc fiind ocupat cu puțină vreme înaintea plecării. A fost un drum lung până la parcarea amenajată de puțină vreme, în comuna Nucșoara. Desigur de acolo am mai avut încă de mers până la cabana Pietrele. Am ajuns acolo pe înnoptat și camera în care ne-am culcat nu avut încălzirea necesară. A fost frig cu toate că eram în luna iunie. Cu sacii de dormit pe care îi aveam fiecare, cu voioșia care ne-a stăpânit tot drumul dar și la cabană, noaptea a trecut ușor.

A doua zi călătorii vâlceni ajunși aici, n-au fost toți de aceeași părere în privința traseului pe care să-l urmăm. Așa că fiecare și-a ales drumul său. N-am să vorbesc în continuare decât despre locurile pe care subsemnatul și Chissy și le-au ales. Doream mai întâi să urcăm vârful Galeșului. Apoi să străbatem culmea de sub Păpușa, Custura Bucurei și să ajungem cât mai aproape de vârful Retezat, dacă s-ar fi putut să-l și urcăm și să coborâm la cabana de unde pornisem. Am pornit împreună cu Chissy și Mircea Florian. La vremea aceea traseul de pe Valea Rea nu era marcat, era doar o potecă, străbătută adesea de turiști. Avea în lungul ei frumuseți deosebite care meritau văzute. Iar când ajungeai în zona crestelor, aspectul lor alpin depășea pretențiile cele mai pretențioase. Pe poteca asta am plecat dis-de-dimineață. Aveam multe locuri de văzut, lungimea traseului prin locurile pe care ni le propusesem nu era prea scurtă, iar dificultatea unora din ele lua multă atenție. În plus zăpada crestelor, încă nu le părăsise. Urma să facem un traseu, cât ne lăsau puterile să-l parcurgem, pe alocuri dificil, dar interesant și deosebit de frumos.

Poteca a pătruns prin locurile pădurilor îmbătrânite, mai întâi. Mai apoi am trecut pe lângă oglinda Tăului dintre Brazi. O oglindă de apă cu aspect întunecat de trunchiurile de brad doborâte de  timp. Mai apoi poteca a început să aibă petice de zăpadă întârziată. Eram pe Valea Rea a Retezatului. Ne apropiam de crestele pe care încă de la cabană, le ghiceam in lupta cu iarna care nu se lăsa dusă cu ușurință. Când am ajuns sub creasta însorită din belșug, troienele de zăpadă stăteau aninate de creste și acopereau pantele către înălțimi, de parcă eram în toiul iernii. Ar fi fost pantele versantului către creastă, unele mai greu de trecut, dar acum, cu zăpezile aninate de stâncării, doar să-ți înfigi bocancii bine în zăpadă și să fii atent să nu o iei la vale, înaintarea pe coastă, era una ușurată mult. Pe sub pașii noștri trebuie să fi fost Tăurile din Valea Rea, dar acum doar ne închipuiam că pășeam peste oglinzile de apă. Ieșisem în creastă cam prin dreptul Tăului Țapului. Avea iezerul care abia ieșea de sub zăpezi, un altfel de aspect. Oglindă de apă primăvăratecă, stânca din mijlocul tăului, înzăpezită, altfel descoperită de primele semne de vară iernatică în mijlocul tăului, un țap, care se bucura de zilele însorite. Poate doar de aceea stătea țapul țanțoș pe piatra încă înzăpezită, să ne arate nouă bucurii primăvăratece. Pe creasta înzăpezită din belșug am luat-o spre stânga, dorind să trecem pe la oglinda mării albastre a Galeșului și mai apoi să urcăm pe Vârful cel Mare al locurilor, la cei 2455m. Am hăulit cât am  putut ajunși pe vârf, cât să ne audă poate ceilalți ortaci plecați prin alte locuri și nouă să ne satisfacă orgoliul cuceririi celei mari. Ne-am îndreptat apoi pașii pe culmea altfel cu greutățile alpine de pe Custura Bucurei, pe care grohotișul cam mare și cam instabil, l-am depășit în goana de a ne întâlni prietenii plecați prin alte locuri. Încă înzăpezitul lac al Bucurei, mi-a amintit de alte împrejurări, din anii mai tineri, când locurile Retezatului ne făcuse să-l îndrăgim.

Am depășit înalta Curmătură a Bucurei 2206m, apoi și vârful cu același nume, de 2439m, al cărui versant sudic îl urcasem în alte împrejurări și am coborât în Șaua Retezatului. Am fi dorit să urcăm și vârful cu același nume – 2485m -, ca să împlinim cununa vârfurilor înalte din ziua aceea, dar când am ajuns în șaua înaltă de 2251m, Mircea Florian tocmai cobora tinerește cu bocancii, făcând volte ca pe schiuri. Până să se adune cei cu care fusese pe vârf, cu cei doi veniți tocmai de pe înălțimea Vârfului Mare, am mai stat la palavre cu cel dintâi coborâtor. Apoi cu toții am luat-o pe valea Stânișoarei, pe la lacurile care încă nu-și descoperiseră oglinda apei și aproape tot într-o fugă, am ajuns la cabana Pietrele. Eram tot într-o fugă, că doar trebuia să ajungem la microbuzul din parcarea unde îl lăsasem și cu care aveam să ne întoarcem acasă.

Fusese o excursie magnifică. Ajunsesem pe înălțimile mari ale Retezatului, ne limpezisem privirile în ochiurile de apă albastră ale înălțimilor și postatele de zăpadă de pe creste ne îmbujoraseră gândurile și ne arămisera fețele.

 Dinu Boghez

marți, 22 decembrie 2020

P.S.

 Moto: Nu mai finisez nimicul

            Cu-a mea viață trecătoare,

            Să mă scol în fiecare zi

            Să-i dau lustru cu o floare ?

                     Marin Sorescu

 

Ică Giurgiu mi-a transmis rugămintea celor două bucureștence, care doreau atunci, la anii aceea,  să meargă în munții Lotrului cu cineva care să-i cunoască bine. Voiau să nu bâjbâie și să le nimerească frumusețile din plin. Sigur că am acceptat oarecum invitația de la fi ghid și mi-am oferit cunoștințele, câte erau desigur. Așa m-am întâlnit cu cele două viitoare tovarășe de drumeție, coborâte în autogara 1 Mai, din autobuzul care își întindea cursa, către Ciunget și Voineasa. Întâlnire cu destulă bucurie, între cele două bucureștente get-beget și unul la fel, dar îmbătrânit pe meleagurile Vâlcii și îndrăgostit de cele montane megieșe, aproape fără sfârșit. 

Până la Voineasa, am avut timp să le povestesc colegelor ivite spontan, cam care ne va fi traseul pe care-l vom urma.  Unul care prin munții Lotrului, avea să dureze trei zile.  Le-am tot povestit despre denumiri de vârfuri din cununa acestor munți, care de când le auzisem prima oară, aveau să devină mai apoi personaje mai apropiate de povești. Am coborât la Voineasa, capătul liniei de autobuz. Apoi am străbătut Voineasa  până la capăt, atrăgându-le atenția colegelor, la fiecare loc de ramificație din drumul străbătut, de poteci care fie urcau spre munții Căpățânii, fie spre cei ai Lotrului. Și desigur, le-o fi plăcut sau nu colegelor și aventurile trăite de mine pe potecile pe care tot le aminteam. Am intrat în drumul urcător, cel de pe Valea Pietrii. Pe ele aveam să mergem cale de vreo 12km, până  aveam să ajungem în ograda cantonului căutat. De abia așteptam să-l găsim pe pădurarul ospitalier și să beneficiem de amabilitatea lui. În locul acestuia am găsit doar locuri pustii, închise bine cu cheia și peste tot anunțul  că locurile ajunseseră în stăpânirea unei obști din Sebeș. Conacul doctorului Bokor era bine ferecat. Pustiu, uși ferecate și izbeliște peste tot. Ne-am întins cortul în curtea cantonului și acolo ne-am petrecut noaptea primei zile în munții Lotrului. Mi s-a părut oarecum un eșec, după cât de mult le împuiasem capul colegelor despre ospitalitatea munților Lotrului.  

Am plecat a doua zi cât mai devreme  și când drumul a ieșit din pădurea întunecoasă, eram în pragul stânei din Dobrun, unde l-am întâlnit pe bătrânul baci Cândea, cel care cu altă ocazie, îmi povestise dezastrul întâmplat în urmă, când un trăsnet omorâse dintr-o fulgerare 125 de oi. O turmă întreagă !. Atunci, mă invitase să cobor cu el, cu caii încărcați cu brânză, că tot mergea spre Sadu și mare parte din drum am fi fost împreună. Dar eu aveam gândurile mele și voiam să parcurg în întregime drumul ce străbătea culmea munților Lotrului. 

Și acum am trecut pe la stână, acolo unde ne-am lăsat bagajele, altfel greutatea din spate ne-ar fi obosit mai mult. Ușurați de greutatea rucsacilor am continuat drumul spre vârful Balindrului. În calea spre vârful dorit, ne-am întâlnit în pragul bordeiului din coasta muntelui cu locatarii de atunci. Unul matur, cu gură mare și altul un pici care îl tot slugărea. Fetele s-au dus în calea lor către povârnișul marelui Balindru și, pretextând oarece oboseală, am rămas la taifas cu locatarul bordeiului. S-a recomandat oarecum și și-a spus numele, poate doar cel de recuzită.  Își spunea ,,Habacuc “.Cine l-o fi crezut că ăsta îi e numele adevărat. Dar de amabil a fost în totalitate. L-a trimis pe puști după apă și pentru mine a început să frece un nes !. L-am băut, privindu-mi partenerele care urcau panta Balindrului. Când s-au întors, Habacucul meu, le-a făcut și lor câte un nes frecat și o bucată de timp ne-am mai ținut de urât.

Ne-am întors la stâna unde ne lăsasem bagajul și restul timpului am mai stat la poveștile ciobanului. Una din tovarășele mele, când s-a dus la rucsac pentru țigările fără care nu putea, s-a întors fără ele și astfel am aflat că rucsacii noștri fuseseră bine scotociți.

A doua zi ne-am luat rucsacii în spate și ne-am luat calea Sterpului, vârful cel mai înalt din cale. Doar că nu l-am urcat cum făcusem altă data când fusesem singur, ci l-am ocolit mai pe la poale, pe acolo pe unde am traversat o mare de jneapăn. Locurile îmi erau bine cunoscute și nu prea mai am ce spune despre ele, ci doar că le-au stârnit colegelor de drum uimirea unor locuri atât de frumoase. Am cam întârziat străbătând locurile și când le-am depășit, întârziind cam mult am stârnit oarecare îngrijorare. Am poposit pe marginea pârâiașului Păscoaia, care mă mai primise într-un popas pe malurile lui și acolo ne-am luat marea odihnă din ziua aceea.          

Apoi am străbătut marea poiană din Șaua lui Pârgheș și am început urcușul către piramida vârfului Sfărcașu. Când am depășit vârful de mai înainte, am ajuns către cel al Pârcălabului, pe care l-am urcat după o lungă serpentina care ne-a scos chiar pe lunga coama sa. Mai apoi, dintr-un loc aproape anonim, gândind că locul nu are nimic care să-l facă remarcat, am început urcușul pe panta vârfului Gârcu. Vârf frumos: cu plai întins, punctat pe alocuri cu tufe stinghere de jneapăn. M-a prins într-o împrejurare vânt mare pe plaiul acestuia și în spatele uneia din tufele întâlnite în cale, ne-am așezat la povești; doar-doar s-o potoli. Nici vorbă, dar cât am stat acolo, apărați de vântul năpraznic, ne-a apărat tufa de jneapăn, fără să simțim urgia din preajmă. Am început să urcăm panta cam dură a vârfului Floarea și chiar sub vârf să-i trecem îngrămădeala de stâncării aruncate de-a valma. Era acolo, chiar pe vârf o covată din stâncării, care te apăra de vântoasele de pe vârful golaș. Poate să fi zăbovit o fărâmă de timp acolo, unde te simțeai stăpânul timpului, dar oricum, în ce mă privește acolo m-am oprit ori de câte ori ajunsesem prin aceste locuri. Acolo îmi întindeam ștergarul mesei de prânz și îmi potoleam foamea iscată din locurile lungi din care veneam. Ceva mai jos de vârf, există o stâncă stingheră înfiptă în plai și de te-a prins vremea rea sau oboseala, pe acolo trebuie să ocolești vârful ca să-l cobori mai repede. Panta repede, de la stânca amintită sau din vârful pe care am ajuns de data asta, un coborâș iute ne-a scos în poiana unei șei cu brazi năpârstoci, unde întâlnim poteca ce ne scoate la stâna din Groapele. Acolo am ajuns. Știam stâna și cât era de pricăjită. Dormisem acolo într-un sfârșit de toamnă rece, cu petice albe către creastă și vântul bătuse în stână, cum vrusese el, prin pereții acesteia. Acum am întins cortul în apropierea izvorului, care rând pe rând, ne-a răcorit fierbințeala de peste zi.

A trecut noaptea înstelată și ne-am continuat drumul. Mai întâi pe plai, pe coasta muntelui și apoi încolăcindu-ne pe calea drumului alpin, care ne-a scos într-un târziu, la răscrucea de drumuri din Valea Vadului, ceva mai jos de așezările de odihnă ale unei facultăți din Sibiu. De acolo am mai avut de mers cale de 4km până ne-am întâlnit cu drumul național și puțin mai încolo cu pereții fără acoperiș a haltei de la Valea Fratelui. 

N-am așteptat mult, până ce pe acolo a trecut un vagon de lucru, care din goana trenului, ne-a strigat că fusese o prăbușire de stânci peste calea ferată și linia era închisă. Și închisă a rămas ceva vreme până când s-au terminat – e drept foarte repede -, toate amenajările necesare a căror spectaculozitate o vedem de câte ori trecem cu trenul prin acele locuri. Noi am găsit o dubiță al cărui șofer ne-a luat cu el și ne-a lăsat cam acolo unde aveam fiecare nevoie. Pe colegele mele de drumuri montane, la poalele Coziei și pe mine cât mai aproape de casă.

Dinu Boghez

duminică, 6 decembrie 2020

La cules de îngeri

 Moto: Tu nu vezi niciodată

             Fluturii cum se privesc peste noi ?

                         Ana Blandiana

 

Atâta mi-am zgândărit copii cu imaginea Retezatului, încât până la urmă au căzut de acord că excursia din vara anului acela să fie cea din Retezat. Am plecat într-o dimineață, cu o mașină pe drumul lung către munții pe care ni-i doream. Am mai scurtat cu ceva drumul, urmărind valea Lotrului și mai apoi coborând în Petroșeni. Pe la Câmpul lui Neag am ajuns aproape de cabana Buta. N-am rămas la cabană, ci am urcat în Șaua Plaiului Mic. Acolo ne-am întins cortul și când am intrat înăuntru am făcut-o cu imaginea crestelor Retezatului, atât de apropiate de părea că poți pune mâna pe ele.     

Dimineață am început traseul ce-și propunea să parcurgă aproape întreaga creastă înaltă a Retezatului. Am pornit către ramura care urma să atingă vârfuri înalte ale Retezatului. Ne-am îndreptat mai întâi către vârful înalt de 2457m, cel al Custurei. A urmat cel al Păpușii, care depășea cu puțin cei 2500m. Am coborât apoi în Șaua Pelegii. Fără să știm că acolo eram în zona rezervației, ne-am întins cortul, după care copiii au coborât până pe malul lacului Ghimpele. Acolo s-au zbenguit până înserarea a cuprins locurile. Când s-au întors de abia de am avut răgaz să mâncăm, până au venit orele nopții. După o noapte liniștită, când ne-am sculat, vârful Pelegii era înălțat în bătaia soarelui. I-am urcat panta cam dură până ce am atins vârful înalt de 2509m. Câtăva vreme am admirat lumea din înălțimea sa. A urmat apoi coborârea către lacul Bucura. Pajiștea alpină, stâncile din cale ne-au făcut o coborâre frumoasă. Deodată, din liniștea muntelui ne-a trezit vocea lui Andrei. "Tată, uite un șobolan"Era doar o marmotă, un pic speriată, dar până să se îndepărteze, și-a anunțat suratele să se adăpostească. Noi am coborât liniștiți până spre malul lacului Bucura. Acolo ne-am desfăcut cortul și ne pregăteam să-l întindem. Un salvamontist s-a apropiat de noi și ne-a atras atenția că în rezervație nu putem campa decât în locuri special amenajate și locul ăsta era la vărsarea lacului, acolo unde erau și alte corturi. Ce era să facem, ne-am conformat, am luat cortul cam târâș și ne-am găsit loc de campare pe malul lacului, aproape de vărsare. Acolo ne-am făcut tabăra și până când  a venit seara nici că ne-am mai mișcat de acolo.

A venit o altă zi, cu alte planuri. Ne-am îndreptat pe nemarcatelea, către silueta inconfundabilă a Judelui – 2370m. De acolo mai departe am urmat creasta stâncoasă, cam abruptă, urmărind hățașul existent. Poteca firavă, făcea parte din locurile frumoase pe care le străbăteam. Am ajuns în șaua Poarta Bucurei, la 2280m. De acolo am început coborârea către micuțul lac al Porții. Am stat pe malul lacului, până ce Floriana s-a plictisit de bălăceală, după, care prin iarba mare a Retezatului, ne-am îndreptat către cortul nostru de pe malul lacului Bucura pe care-l părăsisem dimineața. Ce mai rămăsese din zi, ne-am petrecut-o cu leneveală pe malul lacului.

În ziua următoare mi-a venit chef să urc singur pe vârful Bucura. Mi-am lăsat copii singuri pe malul lacului, rugându-i să nu se depărteze prea mult, iar eu m-am îndreptat către poarta Bucurei. De acolo am început să urc coama care ducea către vârful Bucurei – 2433m. Am avut pe drumul urcării, locuri mai delicate de urcat, pe care însă le-am depășit cu prudență. Nu-mi spusese nimeni și nici mai târziu n-am aflat, că traseul prin locurile acelea ar fi avut vreun grad alpin menționat undeva. Dar pe vârf, când am ajuns acolo, am întâlnit un turist ca și mine, care foarte intrigat, m-a întrebat cum am urcat pe acolo fără mijloace alpine. Am mai stat puțin de vorbă și mi-am început coborârea, tot fără potecă și prin locuri mai blânde ca cele de la urcare, dar dificile. Pe lângă lacul Porții, pe malul Bucurelului, am mai zăbovit cât să-mi trag sufletul, după care am ajuns la locul unde ne era tabăra și unde mi-am întâlnit copii. După amiază s-a stârnit vânt mare și s-a lăsat frigul peste căldarea Bucurei. Turiștii și-au strâns corturile și au plecat, ori de vreme rea, ori de sfârșitul wekend-ului. Noi am rămas locului. Vântul și vremea rea i-au făcut pe salvamontiști să ne invite în cabana lor de pe malul lacului. I-am refuzat și ne-am petrecut noaptea cu vântul care ne zguduia cortul.

Era vreme frumoasă a doua zi, când ne-am strâns tabăra și am luat drumul înapoi către cabana de la Buta. Mai aveam o zi de munte ce puteam să ne-o petrecem prin locurile Retezatului. Așa că am pornit împreună cu copii, către culmea Retezatului Mic. Pe vremea aceea traseul nu avea marcaje, așa că am luat-o pe unde ne-a dus capul. Am urcat pe vârful Drăgșanului -2017m -, am ajuns în Șaua Scorotei și am ajuns până pe vârful Piule la 2081m. În unele locuri a mai trebuit să frânez entuziasmul Florianei, care uneori era cam imprudentă. Ne-am întors la cabană, de unde a doua zi am coborât la locul unde ne părăsisem mașina cu câteva zile înainte. Drumul întoarcerii l-am făcut de data asta pe șosele mai obișnuite, dar până la urmă tot acasă am ajuns.

 Dinu Boghez

joi, 12 noiembrie 2020

Acolo sus

 Moto: Cum am putea să ne dorim

            Un cer senin și-o boltă goală,

            Când norii spun povești prin care

            Sîntem salvați în veșnicii ?

                     Ana Blandiana

 

Erau anii în care înălțimile munților bănățeni mă atrăgeau cu precădere. Așa s-a născut ideea străbaterii crestei lor. Încercasem să-mi găsesc tovarăși de drum. Nu-mi găsisem și doar Sofi răspunsese apelului. Și poate asta era mai bine. Ultima oară când ne adunasem mai mulți, când printre noi apăruse un personaj a cărui dragoste de munte nu i-o știam, tovărășia acesteia fusese un eșec pe care parcă nu mi-l mai doream.

Iată-mă așadar într-o zi de vară, plecat împreună cu Sofi, într-un periplu lung, care cuprindea munți dintre cei pe care-i consideram mai mult bănățeni. Urma să parcurgem locurile Muntelui Mic, creasta Țarcului și cea a Godeanului și ce s-o mai găsi prin preajmă.

Am plecat din Râmnicu Vâlcea ceva cam târziu, pentru trenul pe care vream să-l prindem tocmai la Craiova. Am plecat în zori și harul de bun șofer al lui Nea Mitică, ne-a dus în gara din Craiova, tocmai bine să prindem acceleratul care avea să ne poarte până la Caransebeș. Urcați în tren, cam la limita timpului feroviar, am așteptat cu nerăbdare spectacolul malului dunărean, a cărui frumusețe ne-a satisfăcut pe deplin. Am coborât la Caransebeș. De acolo am prins un autobuz către Borlova, de unde mai departe aveam să mergem pe jos, până acolo de unde aveam să luăm munții în picioare. Am parcurs mai întâi o zonă cu desăvârșire defrișată, pe care doar mai târziu aveam să aflăm că era destinată viitorului telescaun. Am ajuns la stațiunea încă de pe atunci una de schi, de la Muntele Mic. La intrarea în stațiune am trecut pe lângă o groapă mare, plină cu apă, evident una care zăbovea cam de mult pe acolo. Era groapa viitorului hotel care ar fi trebuit să se ridice aici. Nu era un spectacol plăcut. Era încă vremea prânzului și ne-am abătut la restaurantul din acele locuri. Câtă vreme am stat acolo, am avut surpriza să auzim transmise aspecte de la meciul de tenis al României cu URSS, care cât l-am ascultat, avea numai victorii românești. În camera de hotel, ne-am putut odihni bine până a doua zi dimineața, când cu rucsacii în spate, am pornit drumul peste munții pe care ni-i doream. 

Am mers lălăind peste muchia al cărui vârf mai răsărit avea să fie cel al Jigorei de 1647m, cât arăta harta noastră. Am ajuns în Curmătura din care se ajungea la refugiul Cuntu, folosit pe atunci mai ales de meteorologii care îl utilizau când urcau sau coborau de la stația meteo din vârful muntelui. Ani mai târziu, pe o vreme câinoasă, lipsită de vizibilitate și cu viscol năprasnic, meteorologii care urcau la stația înaltă, si-au pierdut viața prin locurile acestea. Acum era vreme bună și noi urcam liniștiți, doar obosiți un pic de panta drumului ca și de cel făcut până aici. Am ajuns cu bine la stație, a cărui ușă era deschisă și pe care am intrat cerându-ne scuze pentru deranj. Le-am cerut doar îngăduința unei clipe de odihnă. Ne-au spus că nu ne puteau oferi găzduire și ne-au oferit apă minerală. 

Când am ieșit din stație, ne-am oferit ochilor, spectacolul munților Retezat, care de aici răspândeau măreție. Părea un bunic cel care se învârtea pe afară și când s-a apropiat de bazinul din beton de afară, l-am întrebat dacă îl folosesc pentru ei. Nu. Avea în el zăpadă adunată peste iarnă și apa de acolo o foloseau la acțiuni menajere. Asta a fost ultima informație luată de acolo, înainte de a începe lunga coborâre până în Șaua Șuculețului – 1909m. Prin preajmă era aciuiată o stână pasageră și o clipă ne-am gândit dacă să le cerem adăpost peste noapte. Dar n-am stat pe gânduri și am pornit mai departe. Am coborât muchia muntelui până în Șaua Iepei la 1727m, de unde ne-am desprins din drumul de creastă al munților Țarcu. La coborâre am dat repede de un drum forestier care ne-a condus până la ce mai rămăsese din vechea cabană Gura Apei, aflată la cota 998m. 

Pe drumul până acolo au fost amănunte pe care le-am memorat. Mai întâi, în două locuri distincte, am întâlnit chiar pe șosea pâlcuri numeroase de fluturi așezate chiar în drum, oarecum bâzâind și fremătând prin locuri pe unde ar fi putut fi chiar călcați. Noroc că drumul nu era circulat. Ceva mai departe, harta ne menționa că se află o cabană cu numele Dorela. Ceva mai târziu, am aflat de la un bun prieten, Mircea Florian, că într-o împrejurare pătrunsese clandestin în cabană, ba chiar și dormise acolo, iar la marginea patului găsise o pereche de papucei de damă. De unde și părerea că locul era destinat perechii prezidențiale. Câtă tevatură pe vremea aceea, pe când astăzi lucrurile par bine autorizate pentru acel scop și nu mai zice nimeni nimic. Am ajuns la ce mai rămăsese din vechea cabană Gura Apei. Într-o căsuță ne-am adăpostit și noi. Îmi mai aduc aminte încă, după atâta amar de ani, sigur mai mult de 40,  imaginea Sofiei în pragul cabanei unde ne cazasem.

Dimineața am pornit etapa montană a munților Godeanu. Parcă cel mai lung parcurs montan de până atunci. De aici încolo nu aveam să ne bizuim decât pe propriile noastre puteri, gândindu-mă la locurile la care probabil o să avem nevoie doar de amabilitatea celor întâlniți în cale. Era o zi cam înnourată încă de la plecarea de la cabană. Pe drum ceața a început să stăpânească muntele. Se făcuse și frig și ploaia părea iminentă. Ajunsesem la golul montan, trecusem de vârful Branului după harta noastră și cât drum făcusem până atunci, trebuia să fim cam prin dreptul vârfului Gugu - 2291m. De imaginea lacului din preajmă, nici vorbă, atât de deasă era ceața. Bănuiam că vârful amintit avea să fie lăsat în urmă și noi trebuia să găsim neapărat un loc organizat unde să ne adăpostim peste noapte. Ar fi trebuit să mai întâlnim și un alt lac, cel al Morarului, dar și ăsta era ascuns în valurile de ceață. Norocul a făcut să dăm în calea noastră de un bordei, cu ușă bună la intrare și două lavițe pe laturi. Pe vremea aceea și a marcajelor inexistente, singura hotărâre pe care o putem lua, era să rămânem la bordeiul întâlnit. Acolo ne-am întins sacii de dormit și ne-am așezat la odihna aproape forțată. De abia ce ne întinsesem în sacii de dormit și la ușa bordeiului a apărut unul din ciobanii locului, care ne-a invitat la cortul lor. Acolo ne-am dus, la cel care părea unul din șefii stânei și a cărui adresă pe care mi-a lăsat-o, o am și acum: Dragalina Achim-Borlova 225-satul Turnul Ruieni-județul Caras Severin !!. Anul în care mi-o dăduse 1971-72 !. Am stat de vorbă până, spre seară. Ne-au ospătat și la înapoiere, de teama câinilor, unul dintre ei ne-a însoțit.

A trecut noaptea cu bine și mai după miezul ei, cerul s-a umplut de stele și asta ne-a făcut să ne bucurăm pentru ziua următoare.

Am pornit pe o vreme minunată, la o oră cât de matinală am putut. Am trecut prin Șaua Mâțului, înaltă și ea de 2100m. Ne-am continuat drumul pe creastă și după ce am trecut de vârful Scărișoarei, am privit în căldarea strâmtă de pe versantul nordic, lacul cu același nume. Era la fel de albastră apa lui, așa cum fusese și în altă împrejurare când trecusem pe aici. Numai că acum pe malul lui nu mai era tabără de corturi. Am urmat creasta înaltă care de abia de scădea sub cota 2200m. Mai către capătul ei, în sfârșit am ajuns la cota 1936m, într-o coborâre care ne secătuise puterile. Am urcat apoi până pe înaltul vârf al Pietrei Iorgovanului, cu priveliști deosebite către Valea Jiețului, acolo unde se zărea casa Câmpușel la care doream să înnoptăm. Pe vremea când pășeam pe vârful Pietrei altitudinea era de doar 1997m, dar probabil măsurătorile mai recente, poate și mai exacte, au găsit înălțimea de astăzi de 2014m. Ne-am îmbogățit ochii cu imaginile de pe vârf și mi-am amintit ceva dintre legendele locului și despre lupta dintre Iorgovan și balaurul care stăpânea locul în vremurile de demult. Le-am citit și eu cu mintea înfrumusețată de legendele împărtășite într-o carte cvasi-turistică, de către autorul poveștilor culese de prin locurile acelea: Emilian Iliescu. Am început coborârea urmând poteca de pe versantul drept al vârfului.

Curând am ajuns în vale și am intrat în curtea casei văzută de sus. Pe treptele ei stătea un bătrân înalt, cam gârbovit mi s-a părut. I-am dat bună ziua și i-am întins mâna, spunându-mi, cum era politicos numele. Mi-a răspuns și el la fel, dar al lui avea o rezonanță, pentru mine cel puțin, una deosebită. Îl chema Emilian Iliescu și era autorul de ghiduri turistice pe care le citisem, dar și culegătorul legendei Iorgovanului în lupta cu balaurul. A fost clipa de încântare. Îl cunoșteam pe cel care-mi deschisese ochii spre farmecul munților Retezatului și legendele lui și probabil și a celui care scrisese despre ele, care iată și acum era un om cunoscut și poate chiar admirat. Era poate nu atât  de bătrân, dar foarte bolnav și vremea care începuse să se răcorească l-a silit să intre în casă.

Noi am făcut o baie caldă în cada băii cu care era dotat cantonul și ne-am culcat. Toată noaptea însă, aveam să-i auzim tusea celui care era secătuit de boala pe care o avea. A doua zi, am urcat împreună cu Ana, soția lui, pe creasta de calcar pur a Oslei. Pe drumul făcut împreună ne-a depănat povești dintre cele pe care nu le cunoșteam. Despre o turmă de oi omorâtă de puterea unui trăsnet. Dar mai important, ne-a povestit despre boala soțului ei. Avea un cancer în fază terminală și ultima lui dorință, fusese să mai ajungă în locurile din care să mai privească odată înălțimea Pietrei Iorgovanului și să-și mai ducă aminte de pe vremea când ciobănașul care purta pe cal bagajele soților Iliescu și pe care îl admonesta din când în când certându-l și spunându-i calului: fir-ai al ciorilor să fii !. Cu Ana Iliescu ne-am plimbat pe creasta Oslei și parcă acesteia i-am găsit asemănări cu Buila noastră de peste munți.

În ziua următoare am plecat. În Șaua înaltă de la coada Oslei, am aruncat privirea din urmă către munții pe care-i străbătusem cu piciorul, dar și spre crestele Retezatlui, care-și arătau frumusețea și de aici. Am început coborârea pe un drum de care, îmbâcsit de praf și lipsit de surse de apă apropiate. Când ni s-a făcut foame, am scos pentru prima oară aragazul portabil din rucsac și ne-am preparat o crăticioară de gris cu lapte și ne-am băut picăturile de apă care ne mai rămăseseră.  

 Am ajuns mai spre seară la Tismana. Am tras peste noapte la motelul de aici. Ne-am odihnit bine și în seara liniștită petrecută aici, geamul deschis și adierea de afară, ne-au fluturat toată noaptea perdelele. A doua zi, cu regretul de a nu ne fi închinat la mânăstirea Tismana, am părăsit ținuturile montane care ne înfrumusețaseră viața o prea scurtă vreme.

În înghesuiala autobuzului, am ajuns cu bine la autogara Craiovei. Cu alt autobuz, la fel de încărcat și cam tot atât de neprimitor am ajuns acasă, cu gândul la altă excursie la fel de frumoasă.

                     

Dinu Boghez / 1972

luni, 2 noiembrie 2020

Când voi fi îmbătrânit destul

 Moto: Nici un răspuns nu se naște

            Decât când nimeni nu mai are

            Nevoie de el

            Și întrebarea care-l aștepta

            A murit.    

                  Ana Blandiana

 

   După ce un an întreg îmi petrecusem sfârșiturile săptămânale prin munții vâlceni, iată, în vara aceea, una din cele ale anilor ’70, mi-am propus o excursie mai depărtată, pe meleagurile munților Godeanu și Retezat.

   Într-un miez de noapte, iată-ne patru colegi de drumeții, urcați în mașină și plecați către meleaguri montane prin care nici unul nu mai fusese. Am trecut de Craiova, am ajuns pe șoseaua de pe malul Dunării admirând peisajul mirific din goana mașinii și am intrat pe drumul care ne-a condus prin orașul, vestit la vremea lui, cel al Băilor Herculane. L-am depășit și am intrat în lungul Văii Cernei. Undeva în lungul ei, un restaurant ivit în cale, ne-a adus aminte că de ceva vreme ne bântuia foamea.

   Am coborât din mașină de care ne-am și despărțit, am intrat în restaurantul ceva mai pricăjit în interior decât arăta pe dinafară. Probabil responsabilul acestuia, s-a apropiat de noi și ne-a oferit o friptură din păsările care se vedeau prin apropiere. Doar că sosirea acesteia, lângă cei care eram flămânzi, ne-a cam lungit urechile. Într-un târziu friptura așteptată a sosit. Servită de o fată, îmbrăcată într-un halat cam ponosit și care-i era singurul obiect vestimentar. Cum atunci când ne-a servit stătea în bătaia soarelui, ne-a oferit un spectacol pe care nu prea știu dacă ne-a plăcut sau ne-a potolit pofta de mâncare.

   Am pornit sătui, cu rucsacii în spate și ne-am oprit la barăcile viitoarei hidrocentrale care urma să se construiască. Erau ridicate, nu erau nici păzite, nici mobilate, așa că ne-am putut  alege una în care să dormim.        

   Dimineața era una înnourată când am plecat. Am urmat drumul, am depășit satul Cerna, atunci când ne-a apucat și ploaia. Drumul era mai departe unul cam  nămolit, ceea ce l-a determinat pe Toni să o ia direct prin apa Cernei. Am început să urcăm, pe ploaia care parcă nu voia să înceteze. Ne-a apărut într-un luminiș al potecii, un bordei cu ușă și bine acoperit. N-am mai stat pe gânduri și am intrat înăuntrul lui. Am făcut focul care speram să ne usuce cât de cât. Am scos merindea din rucsaci și ne-am pregătit masa. Am pus pe masa pregătită și sticla pe care mi-o dăduse nea Mitică la despărțire. Era cu țuică de Bărbătești numai bună de băut pe vremea câinoasă care ne întâmpinase. Seara ne-a apucat în bordei, unde ne-am culcat, cu speranța că a doua zi vom avea vreme bună.     

   Așa a fost și dimineața ne-a întâmpinat cu soare mult și voioșia celor care tocmai asta așteptau. Am ieșit din pădure și plaiul ne-a întâmpinat cu belșug de lumină și plai strălucind în soarele darnic cu noi în dimineața aceea. Urcasem pe muchia Bulzului și în creasta însorită eram nu departe de locul de unde vedeam oglinda albastră, strălucind în lumina soarelui, a lacului Scărișoarei. Acolo jos, erau corturi și din ele au apărut tineri, fericiți și ei de ziua frumoasă dăruită de munte. Ne-am conversat cu ei, spunând noi ceva, răspunzând ei altceva, dar cele spuse și neînțelese, aveau în ele încântarea crestelor luminoase care ne întâmpinau. Am plecat mai departe, pe creasta strălucind de lumina soarelui. Se depăna în fața noastră creasta Godeanului de cam 2100-2200m. Cam de pe la vârful Sturului și al Paltinului, pe care ni-I arăta harta noastră, am început să coborâm către Șaua Gîrdomanului.  Numai bine cât trebuia să urcăm din nou către Înălțimea Sa Piatra Iorgovanului. Avea Piatra asta înaltă pe harta noastră cam 1997m și mai în timpurile moderne 2014m. Aici, în jurul locurilor astea golașe, erau legende multe, legate de voinicul Iorgovan și balaurul pe care-l învinsese cu sabia lui omenească. Ne-am despărțit repede de locurile astea cu legende, pe care le-or fi simțit și tovarășii de drum. Mai aveam ceva cale de mers până în Șaua Plaiului Mic, la 1879 m, de unde am coborât la cabana Buta la 1580m. Acolo ne-am odihnit o noapte, cât ne-a trebuit ca să luăm la urcat muntele pe care tocmai îl coborâsem. Pe panta repede a muntelui, am ajuns curand în Valea Lăpușnicului, de unde am început urcușul către minunile lacustre ale Retezatului. Am traversat apa Lăpușnicului Mare. Curând am dat de o căsuță, undeva pe dreapta. Avea aceasta să devină peste ani, embrionul unei așezări turistice, cea de le refugiul salvamont din Poiana Pelegii – 1630m. Prin pădurea de jneapăn am găsit loc de apropiere cât să privim oglinda lacului Ana și mai depărtatele Lia, Florica și Viorica. Am ajuns pe malul lacului Bucura și ne-am aranjat cartierul general sub pavăza stâncii aplecate, care era împământenită drept refuigiu de înnoptare. Acolo ne-am făcut și noi adăpost de câte nopți ne trebuiau, ca să ajungem la minunile Retezatului, pe care ni le propusesem. 

   Am petrecut o noapte liniștită – în altă împrejurare înnoptasem acolo după o fragmentare a grupului și ne adăpostisem o noapte în condițiile unui bivuac pe care nu aveam să-l uit niciodată. Noaptea în condițiile precare pe care le oferea acoperișul de stâncă, uneia din colege nu prea i-a priit și tocmai de aceea ne-a părăsit, îndreptându-se catre cabana Pietrele. Cei trei rămași, aveam alte planuri. Dimineața ne-am lăsat rucsacii la piatra sub care dormisem și ne-am îndreptat către lacul Gemeni. Am trecut peste creastă și am pornit către lac. Era către acesta, accesul restricționat, locurile fiind rezervate doar Academiei și pentru a pătrunde acolo aveai nevoie de autorizație. Noi aveam una, dar elaborată de primăria orașului Râmnicu Vâlcea, așa, ca să avem și noi ceva la mână. Am coborât la lac, vorbind în șoaptă, doar nu ne-o auzi cineva. Am ajuns pe malul lacului, în liniștea pe care parcă nu o mai întâlnisem nicăieri. Am stat câtăva vreme acolo, încântați de sălbăticia locului. Iarba mare, florile care întovărășeau malurile, doar adierea vântului de creastă ajuns până aici, m-au făcut atunci și chiar astăzi, să nu uit unicitatea acelor locuri.

   Am urcat din nou creasta pe care părăsisem și apoi la bordul sub care dormisem. Ne-am luat rucsacii în spate și trecând peste Poarta Bucurei, la 2206m, am coborât până la Cabana Pietrele la 1480m. Pe vremea aceea, începutul anilor ’70, adăpostul de la Gențiana încă nu exista. La cabana la care ajunsesem, cea a Pietrelor, ne-am întâlnit colega evadată. Era liniștită și juca cărți cu niște tineri întâlniți acolo. Am înnoptat acolo și dimineața următoare am luat drumul Nucșoarei și de la stația Ohaba de sub Piatră, am urcat într-unul din trenurile care schimbate, ne-au adus acasă. Fusese o excursie în care ne atinsesem toate locurile pe care vroiam să le vedem. Avusesem și vreme rea, soare, vreme bună și încântări sufletești. Doar colega cu alte veleități pe care nu ni le doream, nu a mai fost niciodată invitată la vreo ieșire montană.


Dinu Boghez

 

vineri, 2 octombrie 2020

Cu fața spre munți

 Moto: Mi s-a spus să te caut,

            Nu să te găsesc.

                 Ana Blandiana

 

    Către sfârșitul anului IV, se afișaseră locurile de practică ale anului. Dintre cei patru buni prieteni, unul dintre ei, aflase câte ceva despre unele depărtate, tocmai în Banat, la Rușchița. Nu știam nici că există o localitate cu numele ăsta, dar aflasem că era aproape de munții Retezat, pe care mi-i visam acasă în lungile seri din iernile de student. Și din motivul ăsta cred că cel ce descoperise localitatea asta, neștiută, uitată de Dumnezeu, fusesem chiar eu.    

   Pentru practica anului IV, pentru cei patru prieteni, dornici de munte, localitatea asta pierdută, apropiată de Retezat, era una ideală. Cu trenul pentru oameni normali, am ajuns până la Timișoara. Mai departe cu altul către Subcetate, din care noi aveam să ne oprim într-o stație uitată de Dumnezeu, cea a Voislovei, de la care până la Rușchița, aveam să ne descurcăm într-un fel. S-au terminat cursurile anului și sesiunea de examene și cu nerăbdarea firească și entuziasmul tineresc, am călătorit către acele meleaguri. 

    De la gară om fi călătorit noi cu ceva, dar până la urmă acolo am ajuns. Ne-a interesat locul unde aveam să stăm, mai puțin calea ferată îngustă la care urmam să facem practică, dar mai mult cum ajungem în munții Retezatului pe care toți cei patru prieteni ni-l doream. Cel în grija căruia fusesem dați, a cam priceput cât ne stătea nouă mintea la practică și cât a putut, ne-a dat o mână de ajutor. Nici bine nu ne-am cazat, în casa preotului – avea preotul două fete de ți-era mai mare dragul - și gândul ne-a zburat la munții Retezatului, că doar pentru ei venisem. Am aranjat cu maistrul căruia îi fusesem dați în grijă, am așteptat pe una din colegele noastre de facultate să sosească așa cum fusese înțelegerea cu unul dintre noi și iată-ne plecați către Retezat. Am urcat în trenul care ne ducea către etapa Subcetate. Am avut prilejul să vedem cum urca trenul pe calea ferată cu ajutorul cremalierei și în sfârșit am ajuns să o luăm și pe jos. La Sarmisegetuza ne-am oprit o clipă să vedem urmele cetății, dar și la oficiul poștal, de unde mi-am luat propria mea scrisoare ce nu fusese primită de destinatar. Apoi a urmat drumul lung pe valea Râului Mare. Către seară am ajuns  la primul popas, cel de la cabana Gura Zlata.

   A doua zi am plecat către inima munților Retezat. Era către începuturile sale, poteca comună cu cea a casei academiei, loc cu destinație științifică interzis muritorilor obișnuiți. Noi ne-am continuat drumul și până la lacul alpin al Zănoagei nu ne-am oprit. Pe malul lui, într-o zi călduroasă, am început o mare bălăceală. Trecuse de miezul zilei când din feeria de pe malul lui, ne-am gândit că mai avem încă de mers până  la stânca de pe malul lacului Bucura sub care trebuia să dormim. Radu și subsemnatul am pornit mai repede și până s-a lăsat întunericul am ajuns pe malul lacului Bucura și la intrarea sub stei. Acolo ne-am întins una din pături și cu cealaltă am încercat să ne învelim. Doar că nicicum pătura nu a putut să ne acopere. De abia dimineața am aflat că ne așezasem în diagonala păturii și astfel nu avea cum să fie în întregime sub noi. Ne-am așezat la intrarea în substitutul ăsta de peșteră și am început să ne așteptăm colegii rătăciți. Într-un târziu au apărut și ei. Nu fuseseră mai norocoși. Dormiseră sub cetina unui acoperiș de la un bordei ciobănesc întâlnit în cale.

    Am pornit către vale, unde aveam să găsim cabana Pietrele. Am ajuns acolo mai către după amiază, la ora când foamea ne ajunsese de pe urmă. Între noi și datorită mie, a început aproape un scandal. Colegii vreau câte o porție de macaroane, iar eu mă împotriveam pentru că era prea scumpă. Ne-am împăcat până la urmă, dar nu știu dacă eu am fost cel convins să mănânce și el o porție din macaroanele discordiei.

   A doua zi am plecat către Nucșoara, apoi către Ohaba de unde am luat trenul către  Voislova și mai apoi către Rușchița unde am ajuns la momentul promis. În toată această ispravă, trebuie să amintesc de Adina colega noastră care venise cu noi să-și vadă prietenul și să urce cu noi în Retezat. Doar că bocancii nu-i veneau tocmai bine și pe drumul lung către halta Ohaba și i-a scos și până la stația cf, a mers în ciorapii, de lână ce-i drept.

    Cam așa a decurs prima noastră excursie în Retezat. Sau mai bine zis prima a mea din epoca oarecum modernă, pentru că eu am mai urcat și altă dată. Mult mai târziu, prietenia noastră s-a cam risipit și doar uneori mai izbuteam să ne vedem. Apoi ne-am risipit prin lume. Unul a luat drumul Finlandei, după una din iubitele sale, altul a nimerit prin Spania, cel de al treilea a murit în țară, lăsându-și în urmă familia și ultimul sunt eu, cel care iată, își mai amintește cele de atunci.

 

Dinu Boghez  /  1956

 

joi, 24 septembrie 2020

De-a sufletul: Arpășelul si Buteanu

 Moto: A fost o vreme când

                 Închideam ochii direct spre vise

                          Marin  Sorescu

 

    Uneori îți propui trasee deosebite, aștepți cu nerăbdare să le parcurgi și când aproape să-ți atingi țelul, se strică vremea și ești nevoit să parcurgi alte locuri. Amărât, începi să dregi lucrurile ieșite altfel decât voiai și până la urmă constați că muntele are rezerve de frumusețe pe care nici nu le bănuiești. Așa s-a întâmplat într-un sfârșit de august, când doream cu orice preț să parcurgem pretențioasa creastă a Albotei. Am parcat mașina la bătrâna cabană Fata Pădurii, mult cercetată pe atunci de cetățenii victorieni și ne-am îndreptat către traseul pe care ni-l doream. Am început urcușul pe drumul de pe valea Albotei și curând ne-am abătut la dreapta pe poteca ce vrea să urce către muchia cu același nume. Poteca pe care doream să mergem se vedea binișor și acum, la început, nu aveam probleme de orientare. Într-un loc încâlcit de doborâturi de copaci, am găsit o adevărată cultură de bureți de fag și nu ne-am abținut până ce n-am cules atât cât să ne ajungă pentru masa de seară, acolo unde până la urmă aveam să înnoptăm.  

    Am înnoptat sub Furca Albotei, acolo unde seara, am fript la foc din crenguțe de ienupăr, bureții de fag găsiți mai jos, ce ne-au astâmpărat setea pe multe ore în continuare. Acolo am pus cortul și ne-am trezit dimineața, înconjurați de zăpadă, iar crestele erau încă acoperite de cețuri. Am continuat drumul pe creastă, printre valuri de ceață și sbiceala stropilor de ploaie. Nu mai erau acolo, pe pantele când înierbate, când stâncoase, decât noi și un berbece, rătăcit de turma care-l părăsise de mult. Așa am mers pe creastă până pe vârful Sgăucu și când am coborât în Curmătura Albotei, goniți de stihii, am coborât greu de tot pe hornul care cu chiu cu vai, ne-a scos în vale. Ploaia din ajun și mai apoi ninsoarea de peste noapte, făcuseră din horn, calea unui pârâu, care avea să ne însoțească bună parte din drum. Stânca udă, calea cam verticală și apa care ne stropea din belșug, nu ne-a lăsat o amintire tare agreabilă. Dar cum-necum, am ajuns în valea Arpășelului, acolo unde de sus văzusem o potecă și ceva mai mult, chiar întruchiparea unui adăpost. Așa am ajuns prima oară în valea aceasta care își va dovedi minunăția de acolo înainte. În liniștea locurilor, înconjurați de imensitatea stâncilor, tăiate parcă de valurile de ceață, care, nemiloase, ne puseseră pe fugă din creastă, doar șuerături când mai apropiate, când mai depărtate, ne făceau să privim și împrejur, nu numai spre crestele de unde veneam. Țapul pe care-l bănuiam pe aproape, nu a întârziat să-și prezinte turma, cât privește alte șuerături, mai ciudate, aveau să ne lămurească până la urmă, că erau strigătele de primejdie ale marmotelor din locurile ascunse.

    Am găsit repede cheia refugiului, ascunsă deasupra ușii, am intrat înăuntru, ne-am uitat la veșnicele însemnări de pe pereți, printre care spre bucuria noastră aveam să le descoperim pe cele ale lui Szatmary, reporterul-călător, ale cărui imagini montane le admirasem de atâtea ori la televizorul alb-negru de pe atunci. Cum nu încăpeam toți patru în patul de acolo, ne-am petrecut noaptea așezați de-a curmezișul acestuia și cu picioarele pe masa din încăpere. Așa am cunoscut prima oară, ascunzișurile văii Arpășelului. De abia a doua zi, aveam să ne bucurăm de imaginea cununei crestei zimțate cu același nume, din care zvâcneau spre cer faimoasele "Urechi de Iepure". În altă împrejurare, însoțit de un prieten de "meserie", m-am strecurat și eu, novice prin acele locuri înalte, printre urechile amintite, împărtășind din plin bucuriile anevoie obținute.   

    Din coborârea de atunci din Albota, ar mai fi un amănunt pe care nu pot să nu mi-l aduc aminte. Din creastă și din coborâre, pe când aflasem pe aici un berbec rătăcit și jos în vale zărisem oameni mișcându-se oarecum dezordonat, ni se părea că aceștia căutau berbecul și ne-am pornit pe strigăte cât puteam, doar-doar om putea să le atragem atenția că berbecul căutat este pe coasta prăpăstioasă. Când am ajuns jos, odată cu alți turiști care coborau din creasta Netedului, ne-am atras reproșurile acestora, care ne-au amintit că în rezervația în care intrasem fără să știm, liniștea trebuie respectată cu sfințenie !.

    A urmat o noapte liniștită, cu doar disconfortul picioarelor ridicate pe masa din refugiu. Altfel decât așezați de-a curmezișul patului nu izbuteam să beneficiem toți patru de un pat în care să ne odihnim măcar busturile ca lumea.

    Dimineața ne-am trezit și repede am luat-o din loc. Am trecut pe lângă casa pădurarului. Avea la ferestre așternuturi scoase la aerisit și desigur înăuntru și pe cei găzduiți peste noapte. Îmi mai amintesc că pe drum, atâta vreme cât eram la golul alpin sau în preajmă, flora era cu totul deosebită de alte trasee, tot făgărășene. Iarba era crescută ca lumea și nu trăda apropierea de pășunile alpine, devorate de turmele de oi.

    Mai departe am coborât, poteca s-a transformat în drum forestier și până la urmă am ajuns pe malul râului. Pe celălalt mal, era un drum, unde am trecut încălțați apa destul de mică. Drumul de acolo ne-a scos la cabana cu porecla de Fata Pădurii. De acolo ne-am luat mașina și excursia atât de frumoasă a luat sfârșit acasă, la Râmnicu Vâlcea. Fusese răgazul dat de zilele libere ale  lui 23 august 1980.


    Au trecut ani, până când am ajuns din nou pe meleagurile Arpășelului. Acum tocmai îmi sfârșeam periplul meu făgărășan. Terminasem ,,stagiul “ petrecut la șantierul uneia din extinderile combinatului chimic Făgăraș. Profesional nu fusese o ședere tocmai neplăcută. Acum, într-un anume fel îmi luam rămas bun de la meleagurile Făgărașului și cum puteam să o fac cât mai interesant, decât urcând în munți. Alesesem pentru aceasta traseul din lungul văii Arpășelului, cel de care aveam să aflu la începutul său, că este rezervație naturală și deci intrarea prin aceste locuri este oarecum restricționată.     Într-o zi de toamnă frumoasă, am ajuns cu Dacia mea, împreună cu doctorul Iliescu, bun tovarăș de munte, în curtea șantierului din Victoria. De acolo, cu o basculantă de-a șantierului am plecat spre valea Arpășelului, pe drumul care mai întâi a trecut pe la alimentarea cu apă a orașului Victoria și ne-a dus până la urmă la capătul acestui drum. Acolo exista o placă mare, inscripționată cu atenționarea că mai departe  intrăm în rezervație, iar intrarea era interzisă. Ce era să facem ?.  Am intrat în locurile acelea cu toată convingerea.     

    Poteca curgea înaintea noastră, strecurată prin vegetația înaltă și înflorată, cum parcă nu mai întâlnisem în alte locuri. Dar peste munte se lăsa repede întunericul și noi nu ajunsesem nici măcar la locul unde altă dată întâlnisem cabana forestieră. Ar fi trebuit să o întâlnim. Era singurul reper din drumul pe care eram și ar fi trebuit să-l întâlnim până atunci. O incursiune laterală potecii noastre, făcută de colegul meu de tură, a descoperit o mare grămadă de tăciuni. Neverosimil de mare și parcă și neverosimil de proaspătă. O judecată sumară și rapidă, ne-a dus la concluzia că eram pe locul fostei cabane pe care o aflasem în cealaltă incursiune prin locurile acestea. Dintr-un motiv sau altul nu-i mai aflasem decât tăciunii !. Dar cu prilejul ăsta, aflasem că mult nu mai aveam până la golul alpin.  

    Așa s-a întâmplat și curând am ajuns lângă căsuța pe care o știam din împrejurarea precedentă. De ușa cabanei ne-am apropiat și niște voci somnoroase, ne-au atenționat că înăuntrul cabănuței, nu mai încape niciun ac. Ne-am întins repede corturile, cred chiar că am renunțat la masa de seară și ne-am culcat cât am putut de repede. M-a trezit peste noapte o pală de vânt năpraznică, care mi-a deschis cortul. Peste puțină vreme canonada cerească și fulgerele ne-au arătat că în curând va începe ploaia.  Am petrecut o noapte cu vântoasă mare și ploaie amarnică, ce ne zgâlțâia cu putere petecul colorat al cortului, luminat doar din când în când de limbile de foc aruncate din cer. A doua zi ne-a însoțit norocul și soarele strălucea pe un cer senin, promițându-ne o zi de excepție în care aproape nu mai credeam. Ne-am părăsit tabăra de noapte, ne-am aninat pe spate coarda și ceva material zornăitor și am luat-o în susul văii, acolo unde credeam că vom găsi un loc de urcare spre creasta Buteanului pe care ne-o doream.

    Cu ochii minții de atunci și cu priveliștile întâlnite, iată cum am izbutit să parcurgem prea frumoasa muchie de nord a Buteanului. Pe vale în sus, am ajuns până la începutul unei poteci urcătoare, în serpentine dese, până la care n-am făcut mai mult de ½ oră. Apoi pe poteca bine croită de mâna omului, urci serpentine dese, ce-ți fac mai ușoară învingerea diferenței de nivel până în creastă. Te însoțesc șuerături de țap, păzitor al turmei de capre negre, care nu par stingherite de prezența noastră. Întâlnim mai peste tot, ba chiar în potecă, numeroase guri de mici tuneluri, scormonite de șobolanii coastelor, marmotele. Mai sus, la capătul serpentinelor, când scăpăm de panta repede, aflăm ziduri de adăpost bine mascate cu iarbă și mușchi, din spatele cărora pot fi supravegheate sau vânate, caprele negre. Sus, un careu din pietre vopsite în alb, trădează intenția de a urca până aici cu helicopterul. Se spunea, că toate aceste amenajări fuseseră făcute pentru omniprezentul Nea Nicu, Dar de amenajări beneficiau oarecare  din mărimile zilei, altele decât cel amintit. Din șaua largă înierbată, adevărat plai alpin, spre dreapta, găsim drumul peste Netedu. În valea Văiuga, impresionantă prin aglomerare de clonțani de piatră, gasim marcajul punctului albastru, prin care ar trebui – știam cu ani în urmă -, să se desfășoare un drum spre vârful Buteanului, iar la stânga găsim drumul pe care ni l-am propus pe muchie în sus, pașnic deocamdată. Până aici, de la tabăra de unde am plecat, s-au scurs 2 ½ - 3 ore. Apucăm drumul plaiului din stânga, spre semețul vârf al Vânătorii lui Buteanu. A fost un drum anevoios, în mare parte doar pe muchia matematică. Într-un pasaj din aceasta, urcușul îmbrăca verticala muntelui și să recunosc: mie chiar îmi era teamă. Între noi a urmat o convorbire cam așa: -Doctore! Eu pe unde urc? - Păi pe unde am urcat și eu! – Da, dar eu am copii de crescut!. – și am trecut, cu teamă ce-i drept, prin aceleași locuri. Încolo drumul ne-a fost aproape ușor și coarda în care eram legați, niciodată nu a fost întinsă. Pe vârf nu am fost chiar singuri. Mai era un turist, sosit acolo pe drumul marcat, tocmai din vale, dinspre Bâlea. Am avut de pe vârf un tur de orizont magnific, cu priveliști în toate părțile. Ba chiar dacă îmi aduc aminte bine, cum cerul era senin ca sticla după ninsoare, privirile se opreau pe niște vârfuri înalte, către nord, înzăpezite și ele. Am bănuit că erau din cele ale Rodnei, poate Căliman. Numai ele puteau avea zăpadă la vremea acea.

    Am coborât de pe vârf, l-am ocolit pe cel al Caprei și prin primul horn întâlnit în cale, am început coborârea către corturi. Nu ne-a fost ușor. Am depășit blocuri de stâncă uriașe, am coborât printre stâncării la limita posibilului, panta fiind apreciabilă, dar până la urmă am ajuns la pajiște și curând și la corturi. Ne-am strâns tabăra și am pornit la vale, derulând înapoi locurile văii prin care trecusem pe înnoptat. Când am trecut pe la Fata Pădurii era încă ziuă, dar pe drumul spre Victoria, a venit noaptea. Ne-am scos mașina din curtea șantierului și am pornit la drum.

    În drum spre casă am avut un singur incident, dar zdravăn. O namilă de câine ne-a sărit în față, a lovit mașina și noi pe el și s-a dus schelălăind, dar din radiatorul mașinii a început să curgă apă. Am oprit la toate sursele de apă și până la urmă am ajuns acasă. Dar excursia a fost una grozavă, pe care am ținut-o minte până în zilele de acum.


Dinu  Boghez / septembrie 1987     

vineri, 11 septembrie 2020

Aventuri in Munții Căpățânii

 Moto: Se zbuciumă codrul sub vântul

             De toamnă și basmul și-l curmă.

                                   Lucian  Blaga

 

    Cine iși propune să cunoască cât mai mult din interesantul masiv al Narățului, nu poate omite parcurgerea în întregime a Muchiei Vâlturesei. Ba chiar, atunci când cunoștințele despre acest munte sunt cuprinzătoare, acest traseu se recomandă a fi inclus într-un adevărat circuit, sau chiar într-unul de traversare din valea Lotrișorului în cea a Lotrului. Dar câte combinații de trasee nu se pot imagina, incluzând frumoasa muchie a Vâlturesei! Urcând din valea Lotrișorului, prin Poiana lui Pavel, pe marcajul punct roșu, în 2 ½ ore, venind pe muchia dinspre Foarfeca Narățului, în 5 – 5 ½ ore, sau urcând pe Valea Satului, dinspre Brezoi, pe marcaj cruce albastră, în 3 - 3 ½ ore, ajungem in același loc, Șaua Târsei ( 1260m ), acolo unde până nu demult se afla singura stână din masiv, acum o grămăjoară de bârne. Aici, într-o interesantă poiană, mărginită spre nord de fagi falnici și bordată spre celelalte puncte cardinale de abrupturi stâncoase și țancuri impresionante, aflăm un frumos loc de campare chiar dacă dispariția stânei a lăsat în urmă pe o postată bună, o adevărată pădure de urzici. Acest loc de campare are și avantajul, unic în traseele de pe tot cuprinsul stâncăriilor din înaltul Narățului, al unui izvor la nici 5 minute de locul unde ne putem pune cortul. Din spatele fostei stâne, coboară o potecă ce ne conduce într-un fund de sac aparent doar mlășinos, dar care are în prea plinul lui, un firicel de apă, pe care l-am văzut activ, în cei mai secetoși ani și de unde ne alimentăm cu apă pentru tot restul traseului.

    Cu gândul  la frumoasa Șa a Târsei, începem urcușul pe Valea Satului. De la podul aflat la ieșirea din centrul orășelului Brezoi, apucăm la stânga pe starada Liceului, care ne scoate în mai puțin de ½ oră, la stația de tratare  a apei potabile ce alimentează localitatea. Traversăm firul apei pe malul stâng și începem imediat urcușul pe valea pe care nu o vom părăsi până aproape de obârșia ei. 

    Depășim chei înguste, pe care zăpezi rostogolite de pe pante abrupte, dăinuesc în grămezi protejate de covor gros de frunze, până în toiul verii. Traversăm pârâul de pe un mal pe altul, pe trunchiuri de copaci prăbușiți, acoperiti de strat gros de mușchi de culoarea întunericului, în timp ce valea se îngustează văzând cu ochii. Firișoare de apă se preling de o parte și cealaltă, una din ele, pe dreapta cum urcăm, alcătuiește o frumoasă împletitură de cosițe argintii prăvălite de pe pereți întunecați. Vijeliosul pârâiaș, face ca mai întotdeauna poteca să-și schimbe înfătișarea. 

    Ajungem curând la o confluență vizibilă, o furcitură, de unde drumul nostru părăsește firul apei, urcând din greu pantele de pe malul drept al pârâului, uneori în serpentine scurte, alteori direct (timp necesar de la începutul traseului 2-2 ½ ore). Ne-a întovărășit până aici, destul de rar, marcajul cruce albastră. Cu atenție, aflăm chiar la începutul pantei, un fag bătrân, pe care se vede, îngroșată de vreme, scrijelită pe coaja copacului, stilizată, chiar litera "N". Acesta este începutul părții finale a urcușului, la sfârșitul căruia atingem Șaua Târsei, după încă 1 oră. În partea finală, panta se îndulcește vizibil, traversând o poiană întinsă, primăvara acoperită de viorele și floarea-Paștelui și toamna de covor gros de frunze arămii. În apropierea vechii stâne, acum o mică grămăjaoră de bârne, aflăm postata de urzici pișcătoare, vara înalte cât statul unui om. Le ocolim cu grijă și ajungem chiar pe marginea abruptului stâncos, după cel mult 3 ½ ore de la plecare. De aici încolo începe adevăratul drum către muchia Vâlturesei. În această poiană, ajunge și marcajul punctului roșu ce vine dinspre Lotrișor și poteca ce străbate încâlcitul drum spre Foarfeca Narățului. Dar și cea pe al cărui marcaj am venit are o continuare, ea străbătând pădurile pe sub abrupturi, pe un traseu dificil, nerecomandabil. De altfel continuarea drumului pe acest marcaj, nu se mai cunoaște. 

    Ne îndreptăm acum, spre muchia Vâlturesei. Urcăm pe panta împădurită, urmărind marcajul punct roșu, refăcut recent. Ocolim un grup de stânci, ajungem către creasta muntelui traversând o mare de ferigi, dăm de alte stâncării, pe care le ocolim prin dreapta, prin pădure, apoi din nou pe fața din stânga crestei, din nou în creastă și în sfârșit poteca se îndreaptă definitiv către dreapta, intrând pe făgașul muchiei Vâlturesei, pe sub stâncăriile Verdeșului. Dacă am continua drumul drept înainte, fără abatere la dreapta, am ajunge în maximum ½ oră pe vârful Narățului, la 1509m. Din Șaua Târsei până aici, am facut maxim 1 oră. Pe nepusă masă, nu mai găsim decât semnele cele vechi, mai rare, îmbătrânite de vremuri – au totuși 30 de ani -, dar încă vizibile. Suntem pe o curbă de nivel, cu scurte zone de urcuș sau coborâș, pe parcursul căreia pădurea de brad alternează cu cea de fag. Răzbat ici-colo, priveliști ale Coșurilor Narățului. 

    Într-un ungher întâlnim o cruce roasă de timp, la poalele căreia uneori există un fir de apă, locul în care un cioban și-a găsit sfârșitul. La capătul unei porțiuni presărate cu fagi, ajungem la prima traversare dificilă, a unor plăci stâncoase, puternic înclinate. Suntem pe prima dintre punțile Verdeșulu (1448m). La coborâre, aflăm pe fata uneri stânci, semnul punctului roșu, parcurgerea unei poteci clare, printre brazi ne conduce la altă zonă de stâncării puternic înclinate, pe care o depășim cu prudență. Găsim bine ascuns printre brazi, capătul potecii. Acum intrăm pe alte porțiuni de potecă, pe care marcajul nu ne dă prilej de căutări. Depășim zone de pădure, intrăm chiar pe creastă, printre țancuri caracteristice, apoi marcajul se pierde. Îl regăsim după câteva căutări pe stânga crestei. Am intrat în zona de clenciuri ale potecii – Piatra Ciosii -, pe care cu greu o mai regăsim. Apoi pierdem iarăși marcajul. De data asta pentru ceva mai multă vreme. 

    Pe poteca bine conturată, apucăm cale coborâtoare prin pădure. Repede constatăm că muchiile s-au despărțit. Hotărâm să traversăm obârșia unei văi și să ne și să ne întoarcem pe creasta cea bună. Când ajungem sus, găsim marcajul și în continuare alte câteva semne. Încrezători, urmăm din nou altă potecă, bine croită prin pădure. Aflăm prea târziu că nu mai suntem pe traseul cel bun și în loc să ne întoarcem la ultimul semn găsit, acum când ne aflăm doar la 1-1 ½ oră de capătul traseului, continuăm să coborâm, până când hățașul se termină în buza unui abrupt, pe malul unei viroage. 

    De abia de acum încolo începe aventura. Coborâm pe vâlcel, mai alunecând, mai în picioare, prin frunziș și grohotiș mișcător. Apa din bidon s-a terminat demult și realmente suferim de sete. Este greu de redat șirul întâmplărilor care ne-au condus la orbăcăieli prin pădurile stâncoase ale Narățului și mai ales pin labirintul acestora, ca și orbirea nepermisă, de a nu ne întoarce la locul începutului rătăcirii, la ultimul semn turistic întâlnit. Șirul întâmplărilor de-a dreptul periculoase la care ne-am expus, brâne pe care fără mijloace de asigurare le-am traversat sau de pe care am coborât. Chiar unele căzături, care se puteau termina rău. Dar cu chiu cu vai, cu buzele spuzite de sete, chiar după ce supsesem cu disperare dintr-o șuviță de apă, continuăm coborârea. Mai mult decât vie, ne-a amăgit câteva clipe. Când ajungem la firul principal al văii, ne aflăm istoviți, chiar sfârșiți, în fața unei adevărate minuni. O cascadă înșirată pe fața unei stânci, înaltă de circa 10 m, iar la picioarele noastre, adevărate bazine de apă, din care am sorbit cu nesaț. 

    Pentru săritoarea următoare, la fel de înaltă, n-am găsit soluție de coborâre. Începem să urcăm panta muntelui, pentru a putea depăși săritoarea. Dintr-odată, uitându-ne la ceas,  constatăm că se făcuse ora 9 ¼ seara (7 ore de când ne rătăcisem ! ), istoviți, privim spre vale, unde vedem pe plaiul încă însorit, imaginea unei case și auzim lătrăturile unui câine. Noi însă hotărâm să râmânem în pădure, pe panta înclinată puternic, încercând să găsim un loc de dormit. Sub o stâncă, cu câțiva copăcei strânși într-un mănunchi, la nici 1,5 m distanță, așternem una din pelerinele de ploaie pe jos, cu cealaltă încercând să ne acoperim. Nici foame nu ne mai este. Bem zdravăn din sticla pe care o umplusem jos, până când ne dăm seama că de abia ne mai rămăsese ceva pentru noapte și ce ne-o mai aștepta a doua zi.     Se aștern repede culorile întunericului. Pe lângă noi, încep să zboare liniștiți o puzderie de licurici, iar jos în vale, de la casa singuratecă, răzbat până la noi doar lătrături de câine și lumina unui bec stingher. Sus pe cer urmăresc stelele, în speranța că n-o ploua tocmai acum. Poate c-om fi dormit din când în când, sprijiniți cu picioarele în copăceii din față sau totul s-a dus ca o părere, fiecare dintre noi gândindu-ne la drumul de a doua zi. Să tot fi fost orele 4 dimineața – nu aveam nici măcar lanternă -, când întunericul nopții a început să se destrame.     După ora 5 putem să privim ceasul. Aproape de ora 6, plecăm continuând să traversăm obârșii de văi, în speranța că vom găsi creasta cea bună. Ocolim câțiva pinteni stâncoși, pe ultimul însă, nu putem. Nu ne rămâne decât să coborâm în vale la minunea de pârâu cu săritori pe care-l părăsisem seara. Pentru prima oară simt că intru în panică. Știu că jos ne așteaptă cascade, poate de netrecut, dar acolo măcar vom găsi apă, care din nou ni se terminase. 

    Greu, coborând pe brâne, depășind mici pereți cu multe precauții, ocolind și aici o săritoare întunecată, ajungem la firul apei. Aici, aceleași bazine de apă, pe tot întinsul stâncii înnegrite de mușchiul de culoarea întunericului. În susul pârâului, altă cascadă, de câțiva metri buni. În josul apei alta. O coborâm alunecând prin apă. Continuăm să mergem pe firul văii. Alte bazine pline de apă. Stânca tot neagră și câte ne-or mai aștepta, pentru că sub noi altă cascadă. O depășim ușor prin dreapta ei, folosind prize existente. Ce-o mai fi departe! 

    Mergând printre stânci normale, vedem deodată un copac doborât și pe el o tăietură proaspătă. Încep să mijească speranțele. Drumul începe să devină mai ușor și curând ajungem într-o poiană, de unde un drumeag ne scoate la șoseaua de pe valea Lotrului, nu înainte de a constata că mai trecuseră 4 ore de mers în această dimineață. Orbecăisem prin păduri, poate necălcate de picior de om, cu o noapte petrecută sub cerul liber, ceva mai mult de 20 de ore. Apar omenii și la prima casă întâlnită pe vale, întrebăm o bătrână, pe ce pârâu fusesem. Fusesem pe pârâul Vâlturesei ale cărui chei înguste cu cascade și bulboane la tot pasul, ne încântaseră și ne îngroziseră deopotrivă. Sigur ne rătăcisem nepermis. Sigur traseul pe muchia Vâlturesei, chiar bine marcat, nu este o joacă. Sigur lanțul de imprudențe fusese unul nepermis. Dar ceea ce văzusem, cheile înguste cu pereți înalți, uneori cu păduri până la firul apei, alteori cu pinteni stâncoși de netrecut, mulțimea bazinetelor acumulate în stâncile întunecate săpate în cine știe cât timp sau cascadele de stâncă înalte si atât de greu de trecut, ne-or rămâne în minte multă vreme, ca și aventurile trăite din plin, chiar dacă acestea avuseseră în ele dramul de nebunie, care uneori face viața mai frumoasă. 

    Întâlnisem șase cascade mari. Prima de 12m, apoi altele de 10m, 7-8m, 6m, 3-4m și de 3m, totul pe 200-250m, în canionul cu lățimi de 4-5m, greu de trecut fără mijloace alpine, două dintre ele ocolite pe coaste înalte. Iar de o parte și cealaltă a văii pereți împăduriți cu inclinări ce ne-au dat fiori, la traversarea lor.

               

Dinu si Andrei Boghez

miercuri, 2 septembrie 2020

Singur pe potecile Iezerului

 Moto: Nu poți să-mi spui amice

            Cam unde vrei s-ajungi

            Pe drumul ars de soare

            Cu pașii tăi cei lungi......

                       Calistrat Hogaș

 

Eram la Câmpulung. Terminasem studenția, începusem munca pe șantiere și parcă fără să-mi dau seama, zilele în care-mi petrecusem nu numai vacanțe de copil și mai apoi cele de student și tânăr inginer, se apropiau de sfârșit. Erau acolo strânse an de an, zilele copilăriei și alintarea acestora de către lumea bunicilor, într-un anume fel, aproape de sfârșit. Mai era o lume acolo, pe care o priveam în zilele senine de pe una din ferestrele casei celor amintiți, încă de când ochii mei de copil, începuseră să deosebească înălțimile munților depărtați, către care curiozitatea încerca să pătrundă locurile pline de ascunzișuri.

A venit vremea când visele începuseră să prindă contur. Așa s-a născut dorința de a merge în Iezer pe poteci mai puțin umblate și dintre acestea, după ce urcasem pe cele mai cunoscute, poteca de pe muchia Portăresei, parcă mă atrăgea mai mult. Să fi fost într-unul din anii studenției, să fi fost din cei ce au urmat, poate cei ai șantierelor, cert este că într-o dimineață, plecând din Câmpulung, doar cu sfaturile unchiului meu Moșu, iată-mă suit în autobuzul care m-a lăsat lângă poteca ce traversa apa Râului Târgului și pe care aveam să urc pe cea de pe muchia Portăresei. Coborâsem la locul în care urma să se dezvolte în anii ce au urmat, hidrocentrala de la Râușor.     

Câmpulungul era tot acolo cu casele încă vechi, cu farmecul care-mi mângâiase copilăria.

Curtea casei era tot aceeași din copilărie, doar înverzită de iarba crescută prin caldarâmul îmbătrânit, de când bunicul nu mai avea trăsura cu cai pe care-o scotea cu regularitate pe străzile îmbătrânite ale Câmpulungului. Stăruiau în mintea mea încă fragedă, amintiri care nu se ștergeau ușor. Cum să uiți nucul bătrân din  grădina bunicilor. Cum să uiți tufele de coacăz din grădina din care bunica se întorcea mereu cu verdețuri și atâtea altele din care ne pregătea bunătăți la masa de prânz, începută mai mereu cu o cruce și o rugăciune. Slăninuța din beci, pregătită cu dragoste în zilele de iarnă. 

O singură dată mi-a fost dat să particip la bucuria zilelor de iarnă. Atunci, înfofolit zdravăn în pledul meu de copil, asistasem parcă la pregătiri iernatice ale vreunui prânz la care ostenea bunica. Aveam poate puțin peste trei ani și sigur amintiri nu prea pot pretinde că am, dar ieșirea în brațele lui taică-meu, în prispa casei tot mi-o amintesc. Veneam, în convalescența câmpulungeană, după dubla pneumonie, din care cred și acum că numai puteri ascunse mie m-au putut salva. Amintiri din zilele de atunci sau din cele ale vacanțelor petrecute cu regularitate la Câmpulung, mi-au rămas în minte doar fragmentar, peste celelalte așezându-se doar uitarea. Din acele vremuri ale unei copilării mai altfel decât a multor copii, îmi amintesc privirea de pe doar una din ferestrele casei bătrânești, de pe care culmile îndepărtate ale Iezerului se vedeau în zilele senine, în toată măreția lor. Din vremurile acelea ale anilor dinaintea celor din ’60, îmi amintesc că le-am trimis bunicilor o ilustrată cu imaginea casei scării a Poliamiduluiui  de la Combinatul de Fibre sintetice din Săvinești, pe care bunica o arăta la cei care o mai vizitau, spunându-le ce lucruri grozave făcea nepotul. A fost poate, fără să-mi dau seama, imaginea fericită pe care a luat-o cu ea dincolo, pentru că nu mult după aceea, nimicul și-a făcut datoria. Și parcă după ea s-au dus nucile tomnatece, perele pergamute, coacăzele mâncate direct din grădină sau slăninuța bine afumată, cu usturoi proaspăt. Amintirile mai sunt, din ce în ce mai depărtate, dar pe nevrute, mai lasă câte-o geană peste ochii puțin înlăcrimați.

Acum, în dimineața însorită în care eram în autobuzul de Voina, nu gândeam decât la locurile de pe muchia Portăreasei, pe care le aveam de parcurs până a intra pe meleagurile înalte, încă necunoscute mie, ale masivului Iezerului.          

M-a întâmpinat pe malul drept al Râului Tărgului pe care-l traversasem pe o punte cam șubredă, un drum pietros, mai mult o zgârietură profundă, bolovănoasă, făcută special parcă, pentru urcarea turmelor la munte. N-am prea avut timp mult să tot mă necăjesc cu aspectul drumului, că peste munte s-a așezat ceață deasă. Nu vedeam decât cei câțiva metri înaintea mea. Nu mă simțeam prea la îndemână. Eram singur, într-un masiv montan căruia nu-i cunoșteam versantul pe care eram și căruia până la urmă vream să-i dau de capăt.      

Părăsisem de mult ultimele locuri cu iz de civilizație și urcam singur, pe poteca singuratecă pe ceață amarnică, prin locuri prin care nu mai fusesem niciodată. Aveam în față, doar râmătura drumului pastoral și de la un timp încolo și panglica asta iluzorie parcă dispăruse. Dincolo de ce era pe pământ, parcă cerul se străduia să se limpezească. Dincolo de valurile de ceață care păreau învinse, se zărea soarele. Când ultimele zdrențe de ceață dispăruseră, m-am aflat lângă un țarc de oi părăsit de curând. Poate prin apropiere să fi fost și stâna de pe muchia Danciului, dar probabil mai jos la apropierea pădurii. Oricum era bine că n-am dat de câini! 

Părăsisem deci muchia Potărăresei și eram acum pe meleagurile Cernatului și mai apoi pe cele al Danciului. Urcușul era din ce în ce mai însorit, aproape pustiu și doar într-un târziu mi-a apărut în cale o adevărată herghelie de cai. Curioși, unii au sforăit a mirare și și-au continuat apoi, nepăsători, păscutul mai departe. Am trecut de vârful Cernatului, apoi de cel al Danciului, primul din cale de peste 2100m. A urmat urcușul cel mare din ziua aceea și am ajuns pe vârful Obârșiei la 2314m. Era cea mai importantă cotă atinsă în ziua aceea. 

Am avut de pe vârf, imagini din cele fermecate ale crestelor Făgărașilor. Mai mult pâcloase în boarea dimineții, se străduiau să-și arate frumusețea, cățărate unele peste altele, până se pierdeau în orizontul încă neclar. Din locurile acelea, un gând pentru Piatra Craiului tot am avut. Era balaurul din piatră sclipitoare, încă adormit la vremea dimineții. Când scriu rândurile acestea, ca și atunci, locurile îmi erau complet necunoscute  și să nu fie de mirare că cele descrise seamănă aidoma celor din ghidurile vremii, din care cel mai bine documentat îmi părea a fi cel al lui Nae Popescu. De pe urma acestuia din urmă, aș putea data aproape exact și perioada când urcam atunci pentru prima și singura oară prin aceste locuri. Eram deci în prejma anului 1963 și eram încă pe șantierul Combinatului Chimic de la Târgu Mureș. Cele scrise aici sunt pentru a-mi data oarecum exact, anii în care urcam muchia Portăresei. Aveam deci, încă puțină vreme, 28 de ani!

Am urcat din greu vârful Obârșiei de 2314m, de unde priveliștea a meritat un pic de odihnă. Zic un pic, pentru că mai aveam mult de mers în ziua aceea, o bucată încă prin locuri la primă vedere și mai trebuia să ajung la cabana Voina, unde nu vream să pierd autobuzul întoarcerii.           

Am grăbit pașii, am trecut de vârful Iezerului Mic – 2406m- și am ajuns în Șaua Crucii Ateneului la 2263m. Eram pe drumul cel bun și de acum încolo știam ce mă așteaptă. Eram pe meleaguri bine cunoscute, încă de mult, de pe vremea copilăriei, când mentorul meu într-ale muntelui, "Moșu"îmi arătase pentru prima oară frumusețile montane de care mai apoi nu m-am despărțit toată viața. Trebuia să mă grăbesc. Am coborât în fugă oarecum serpentinele potecii, am ajuns la lacul Iezerului. Mi-au fulgerat prin minte momentele când Moșu, cel amintit mai adineaori a măsurat chiar în ziua căsătoriei lui, adâncimea lacului Iezer. Avea 48 de ani. Avea cu el atunci, un fir  de 9m, care s-a coborât până în adâncuri. Confecționat chiar de el, a ajuns la cei 9m cât măsura fundul lacului. E drept că incursiunea era să-l coste viața, pentru că atunci când a revenit pe mal era aproape vânăt și cu greu cei ce-l întovărășeau au izbutit să-l aducă înapoi la culoarea normală, dar ce să zic, chiar la viață!!

Am trecut în goană pe lângă refugiul Iezerului a cărui cotă era întrecută doar de cabana de la Omu. Ar fi de spus că refugiul a fost construit în totalitate cu muncă patriotică, chiar dacă așa ceva e un pic desuet în vremurile acestea. Au fost aduse în fața primăriei din Câmpulung toate materialele necesare, aflându-se acolo și următorul anunț: în ziua de cutare, materialele vor fi duse la cabana Voina cu mașinile și de acolo voluntar vor fi transportate cu spatele de turiști împătimiți. Și ce să vezi, au fost voluntari și nu puțini care au dus materialele de la cota Voinei – cca 900m – până la cei 2165m cât are refugiul.

De aici am început goana. Am coborât aproape permanent în alergătură, până la cabana Voina, unde am ajuns cu puțin înainte de plecarea autobuzului. Sigur, că nici când am intrat în curtea bunicilor, încă nu-mi trecuseră valurile de transpirație de pe urma alergăturii trasă la coborârea din vârful muntelui. După ce am coborât din munte, lui Moșu, om încercat într-ale Iezerului, parcă nu-i venea să creadă că izbutisem o asemenea tură, într-un atât de scurt timp.

De atunci prin locurile acelea nu am mai fost niciodată și nu pentru că nu le-aș fi apreciat frumusețea, ci doar că alte locuri în munții noștri ascundeau în ele atâta frumusețe încât o viață de om, parcă nu-ți ajunge să le poți vedea. Parcă aș mai simți totuși nevoia să mai adaug că într-o împrejurare am urcat pe Valea Văsălatului și am ajuns în creastă, într-o zi superbă de octombrie, fără pic de nor, de unde privirile ne-au zburat către creasta Făgărașului, aflată într-o zi de expoziție aproape teatrală. Tot într-o zi de adevărat blitz-crieg. Dar pe altădată și într-o zi propice amintirilor montane.

 Dinu Boghez