joi, 24 septembrie 2020

De-a sufletul: Arpășelul si Buteanu

 Moto: A fost o vreme când

                 Închideam ochii direct spre vise

                          Marin  Sorescu

 

    Uneori îți propui trasee deosebite, aștepți cu nerăbdare să le parcurgi și când aproape să-ți atingi țelul, se strică vremea și ești nevoit să parcurgi alte locuri. Amărât, începi să dregi lucrurile ieșite altfel decât voiai și până la urmă constați că muntele are rezerve de frumusețe pe care nici nu le bănuiești. Așa s-a întâmplat într-un sfârșit de august, când doream cu orice preț să parcurgem pretențioasa creastă a Albotei. Am parcat mașina la bătrâna cabană Fata Pădurii, mult cercetată pe atunci de cetățenii victorieni și ne-am îndreptat către traseul pe care ni-l doream. Am început urcușul pe drumul de pe valea Albotei și curând ne-am abătut la dreapta pe poteca ce vrea să urce către muchia cu același nume. Poteca pe care doream să mergem se vedea binișor și acum, la început, nu aveam probleme de orientare. Într-un loc încâlcit de doborâturi de copaci, am găsit o adevărată cultură de bureți de fag și nu ne-am abținut până ce n-am cules atât cât să ne ajungă pentru masa de seară, acolo unde până la urmă aveam să înnoptăm.  

    Am înnoptat sub Furca Albotei, acolo unde seara, am fript la foc din crenguțe de ienupăr, bureții de fag găsiți mai jos, ce ne-au astâmpărat setea pe multe ore în continuare. Acolo am pus cortul și ne-am trezit dimineața, înconjurați de zăpadă, iar crestele erau încă acoperite de cețuri. Am continuat drumul pe creastă, printre valuri de ceață și sbiceala stropilor de ploaie. Nu mai erau acolo, pe pantele când înierbate, când stâncoase, decât noi și un berbece, rătăcit de turma care-l părăsise de mult. Așa am mers pe creastă până pe vârful Sgăucu și când am coborât în Curmătura Albotei, goniți de stihii, am coborât greu de tot pe hornul care cu chiu cu vai, ne-a scos în vale. Ploaia din ajun și mai apoi ninsoarea de peste noapte, făcuseră din horn, calea unui pârâu, care avea să ne însoțească bună parte din drum. Stânca udă, calea cam verticală și apa care ne stropea din belșug, nu ne-a lăsat o amintire tare agreabilă. Dar cum-necum, am ajuns în valea Arpășelului, acolo unde de sus văzusem o potecă și ceva mai mult, chiar întruchiparea unui adăpost. Așa am ajuns prima oară în valea aceasta care își va dovedi minunăția de acolo înainte. În liniștea locurilor, înconjurați de imensitatea stâncilor, tăiate parcă de valurile de ceață, care, nemiloase, ne puseseră pe fugă din creastă, doar șuerături când mai apropiate, când mai depărtate, ne făceau să privim și împrejur, nu numai spre crestele de unde veneam. Țapul pe care-l bănuiam pe aproape, nu a întârziat să-și prezinte turma, cât privește alte șuerături, mai ciudate, aveau să ne lămurească până la urmă, că erau strigătele de primejdie ale marmotelor din locurile ascunse.

    Am găsit repede cheia refugiului, ascunsă deasupra ușii, am intrat înăuntru, ne-am uitat la veșnicele însemnări de pe pereți, printre care spre bucuria noastră aveam să le descoperim pe cele ale lui Szatmary, reporterul-călător, ale cărui imagini montane le admirasem de atâtea ori la televizorul alb-negru de pe atunci. Cum nu încăpeam toți patru în patul de acolo, ne-am petrecut noaptea așezați de-a curmezișul acestuia și cu picioarele pe masa din încăpere. Așa am cunoscut prima oară, ascunzișurile văii Arpășelului. De abia a doua zi, aveam să ne bucurăm de imaginea cununei crestei zimțate cu același nume, din care zvâcneau spre cer faimoasele "Urechi de Iepure". În altă împrejurare, însoțit de un prieten de "meserie", m-am strecurat și eu, novice prin acele locuri înalte, printre urechile amintite, împărtășind din plin bucuriile anevoie obținute.   

    Din coborârea de atunci din Albota, ar mai fi un amănunt pe care nu pot să nu mi-l aduc aminte. Din creastă și din coborâre, pe când aflasem pe aici un berbec rătăcit și jos în vale zărisem oameni mișcându-se oarecum dezordonat, ni se părea că aceștia căutau berbecul și ne-am pornit pe strigăte cât puteam, doar-doar om putea să le atragem atenția că berbecul căutat este pe coasta prăpăstioasă. Când am ajuns jos, odată cu alți turiști care coborau din creasta Netedului, ne-am atras reproșurile acestora, care ne-au amintit că în rezervația în care intrasem fără să știm, liniștea trebuie respectată cu sfințenie !.

    A urmat o noapte liniștită, cu doar disconfortul picioarelor ridicate pe masa din refugiu. Altfel decât așezați de-a curmezișul patului nu izbuteam să beneficiem toți patru de un pat în care să ne odihnim măcar busturile ca lumea.

    Dimineața ne-am trezit și repede am luat-o din loc. Am trecut pe lângă casa pădurarului. Avea la ferestre așternuturi scoase la aerisit și desigur înăuntru și pe cei găzduiți peste noapte. Îmi mai amintesc că pe drum, atâta vreme cât eram la golul alpin sau în preajmă, flora era cu totul deosebită de alte trasee, tot făgărășene. Iarba era crescută ca lumea și nu trăda apropierea de pășunile alpine, devorate de turmele de oi.

    Mai departe am coborât, poteca s-a transformat în drum forestier și până la urmă am ajuns pe malul râului. Pe celălalt mal, era un drum, unde am trecut încălțați apa destul de mică. Drumul de acolo ne-a scos la cabana cu porecla de Fata Pădurii. De acolo ne-am luat mașina și excursia atât de frumoasă a luat sfârșit acasă, la Râmnicu Vâlcea. Fusese răgazul dat de zilele libere ale  lui 23 august 1980.


    Au trecut ani, până când am ajuns din nou pe meleagurile Arpășelului. Acum tocmai îmi sfârșeam periplul meu făgărășan. Terminasem ,,stagiul “ petrecut la șantierul uneia din extinderile combinatului chimic Făgăraș. Profesional nu fusese o ședere tocmai neplăcută. Acum, într-un anume fel îmi luam rămas bun de la meleagurile Făgărașului și cum puteam să o fac cât mai interesant, decât urcând în munți. Alesesem pentru aceasta traseul din lungul văii Arpășelului, cel de care aveam să aflu la începutul său, că este rezervație naturală și deci intrarea prin aceste locuri este oarecum restricționată.     Într-o zi de toamnă frumoasă, am ajuns cu Dacia mea, împreună cu doctorul Iliescu, bun tovarăș de munte, în curtea șantierului din Victoria. De acolo, cu o basculantă de-a șantierului am plecat spre valea Arpășelului, pe drumul care mai întâi a trecut pe la alimentarea cu apă a orașului Victoria și ne-a dus până la urmă la capătul acestui drum. Acolo exista o placă mare, inscripționată cu atenționarea că mai departe  intrăm în rezervație, iar intrarea era interzisă. Ce era să facem ?.  Am intrat în locurile acelea cu toată convingerea.     

    Poteca curgea înaintea noastră, strecurată prin vegetația înaltă și înflorată, cum parcă nu mai întâlnisem în alte locuri. Dar peste munte se lăsa repede întunericul și noi nu ajunsesem nici măcar la locul unde altă dată întâlnisem cabana forestieră. Ar fi trebuit să o întâlnim. Era singurul reper din drumul pe care eram și ar fi trebuit să-l întâlnim până atunci. O incursiune laterală potecii noastre, făcută de colegul meu de tură, a descoperit o mare grămadă de tăciuni. Neverosimil de mare și parcă și neverosimil de proaspătă. O judecată sumară și rapidă, ne-a dus la concluzia că eram pe locul fostei cabane pe care o aflasem în cealaltă incursiune prin locurile acestea. Dintr-un motiv sau altul nu-i mai aflasem decât tăciunii !. Dar cu prilejul ăsta, aflasem că mult nu mai aveam până la golul alpin.  

    Așa s-a întâmplat și curând am ajuns lângă căsuța pe care o știam din împrejurarea precedentă. De ușa cabanei ne-am apropiat și niște voci somnoroase, ne-au atenționat că înăuntrul cabănuței, nu mai încape niciun ac. Ne-am întins repede corturile, cred chiar că am renunțat la masa de seară și ne-am culcat cât am putut de repede. M-a trezit peste noapte o pală de vânt năpraznică, care mi-a deschis cortul. Peste puțină vreme canonada cerească și fulgerele ne-au arătat că în curând va începe ploaia.  Am petrecut o noapte cu vântoasă mare și ploaie amarnică, ce ne zgâlțâia cu putere petecul colorat al cortului, luminat doar din când în când de limbile de foc aruncate din cer. A doua zi ne-a însoțit norocul și soarele strălucea pe un cer senin, promițându-ne o zi de excepție în care aproape nu mai credeam. Ne-am părăsit tabăra de noapte, ne-am aninat pe spate coarda și ceva material zornăitor și am luat-o în susul văii, acolo unde credeam că vom găsi un loc de urcare spre creasta Buteanului pe care ne-o doream.

    Cu ochii minții de atunci și cu priveliștile întâlnite, iată cum am izbutit să parcurgem prea frumoasa muchie de nord a Buteanului. Pe vale în sus, am ajuns până la începutul unei poteci urcătoare, în serpentine dese, până la care n-am făcut mai mult de ½ oră. Apoi pe poteca bine croită de mâna omului, urci serpentine dese, ce-ți fac mai ușoară învingerea diferenței de nivel până în creastă. Te însoțesc șuerături de țap, păzitor al turmei de capre negre, care nu par stingherite de prezența noastră. Întâlnim mai peste tot, ba chiar în potecă, numeroase guri de mici tuneluri, scormonite de șobolanii coastelor, marmotele. Mai sus, la capătul serpentinelor, când scăpăm de panta repede, aflăm ziduri de adăpost bine mascate cu iarbă și mușchi, din spatele cărora pot fi supravegheate sau vânate, caprele negre. Sus, un careu din pietre vopsite în alb, trădează intenția de a urca până aici cu helicopterul. Se spunea, că toate aceste amenajări fuseseră făcute pentru omniprezentul Nea Nicu, Dar de amenajări beneficiau oarecare  din mărimile zilei, altele decât cel amintit. Din șaua largă înierbată, adevărat plai alpin, spre dreapta, găsim drumul peste Netedu. În valea Văiuga, impresionantă prin aglomerare de clonțani de piatră, gasim marcajul punctului albastru, prin care ar trebui – știam cu ani în urmă -, să se desfășoare un drum spre vârful Buteanului, iar la stânga găsim drumul pe care ni l-am propus pe muchie în sus, pașnic deocamdată. Până aici, de la tabăra de unde am plecat, s-au scurs 2 ½ - 3 ore. Apucăm drumul plaiului din stânga, spre semețul vârf al Vânătorii lui Buteanu. A fost un drum anevoios, în mare parte doar pe muchia matematică. Într-un pasaj din aceasta, urcușul îmbrăca verticala muntelui și să recunosc: mie chiar îmi era teamă. Între noi a urmat o convorbire cam așa: -Doctore! Eu pe unde urc? - Păi pe unde am urcat și eu! – Da, dar eu am copii de crescut!. – și am trecut, cu teamă ce-i drept, prin aceleași locuri. Încolo drumul ne-a fost aproape ușor și coarda în care eram legați, niciodată nu a fost întinsă. Pe vârf nu am fost chiar singuri. Mai era un turist, sosit acolo pe drumul marcat, tocmai din vale, dinspre Bâlea. Am avut de pe vârf un tur de orizont magnific, cu priveliști în toate părțile. Ba chiar dacă îmi aduc aminte bine, cum cerul era senin ca sticla după ninsoare, privirile se opreau pe niște vârfuri înalte, către nord, înzăpezite și ele. Am bănuit că erau din cele ale Rodnei, poate Căliman. Numai ele puteau avea zăpadă la vremea acea.

    Am coborât de pe vârf, l-am ocolit pe cel al Caprei și prin primul horn întâlnit în cale, am început coborârea către corturi. Nu ne-a fost ușor. Am depășit blocuri de stâncă uriașe, am coborât printre stâncării la limita posibilului, panta fiind apreciabilă, dar până la urmă am ajuns la pajiște și curând și la corturi. Ne-am strâns tabăra și am pornit la vale, derulând înapoi locurile văii prin care trecusem pe înnoptat. Când am trecut pe la Fata Pădurii era încă ziuă, dar pe drumul spre Victoria, a venit noaptea. Ne-am scos mașina din curtea șantierului și am pornit la drum.

    În drum spre casă am avut un singur incident, dar zdravăn. O namilă de câine ne-a sărit în față, a lovit mașina și noi pe el și s-a dus schelălăind, dar din radiatorul mașinii a început să curgă apă. Am oprit la toate sursele de apă și până la urmă am ajuns acasă. Dar excursia a fost una grozavă, pe care am ținut-o minte până în zilele de acum.


Dinu  Boghez / septembrie 1987     

vineri, 11 septembrie 2020

Aventuri in Munții Căpățânii

 Moto: Se zbuciumă codrul sub vântul

             De toamnă și basmul și-l curmă.

                                   Lucian  Blaga

 

    Cine iși propune să cunoască cât mai mult din interesantul masiv al Narățului, nu poate omite parcurgerea în întregime a Muchiei Vâlturesei. Ba chiar, atunci când cunoștințele despre acest munte sunt cuprinzătoare, acest traseu se recomandă a fi inclus într-un adevărat circuit, sau chiar într-unul de traversare din valea Lotrișorului în cea a Lotrului. Dar câte combinații de trasee nu se pot imagina, incluzând frumoasa muchie a Vâlturesei! Urcând din valea Lotrișorului, prin Poiana lui Pavel, pe marcajul punct roșu, în 2 ½ ore, venind pe muchia dinspre Foarfeca Narățului, în 5 – 5 ½ ore, sau urcând pe Valea Satului, dinspre Brezoi, pe marcaj cruce albastră, în 3 - 3 ½ ore, ajungem in același loc, Șaua Târsei ( 1260m ), acolo unde până nu demult se afla singura stână din masiv, acum o grămăjoară de bârne. Aici, într-o interesantă poiană, mărginită spre nord de fagi falnici și bordată spre celelalte puncte cardinale de abrupturi stâncoase și țancuri impresionante, aflăm un frumos loc de campare chiar dacă dispariția stânei a lăsat în urmă pe o postată bună, o adevărată pădure de urzici. Acest loc de campare are și avantajul, unic în traseele de pe tot cuprinsul stâncăriilor din înaltul Narățului, al unui izvor la nici 5 minute de locul unde ne putem pune cortul. Din spatele fostei stâne, coboară o potecă ce ne conduce într-un fund de sac aparent doar mlășinos, dar care are în prea plinul lui, un firicel de apă, pe care l-am văzut activ, în cei mai secetoși ani și de unde ne alimentăm cu apă pentru tot restul traseului.

    Cu gândul  la frumoasa Șa a Târsei, începem urcușul pe Valea Satului. De la podul aflat la ieșirea din centrul orășelului Brezoi, apucăm la stânga pe starada Liceului, care ne scoate în mai puțin de ½ oră, la stația de tratare  a apei potabile ce alimentează localitatea. Traversăm firul apei pe malul stâng și începem imediat urcușul pe valea pe care nu o vom părăsi până aproape de obârșia ei. 

    Depășim chei înguste, pe care zăpezi rostogolite de pe pante abrupte, dăinuesc în grămezi protejate de covor gros de frunze, până în toiul verii. Traversăm pârâul de pe un mal pe altul, pe trunchiuri de copaci prăbușiți, acoperiti de strat gros de mușchi de culoarea întunericului, în timp ce valea se îngustează văzând cu ochii. Firișoare de apă se preling de o parte și cealaltă, una din ele, pe dreapta cum urcăm, alcătuiește o frumoasă împletitură de cosițe argintii prăvălite de pe pereți întunecați. Vijeliosul pârâiaș, face ca mai întotdeauna poteca să-și schimbe înfătișarea. 

    Ajungem curând la o confluență vizibilă, o furcitură, de unde drumul nostru părăsește firul apei, urcând din greu pantele de pe malul drept al pârâului, uneori în serpentine scurte, alteori direct (timp necesar de la începutul traseului 2-2 ½ ore). Ne-a întovărășit până aici, destul de rar, marcajul cruce albastră. Cu atenție, aflăm chiar la începutul pantei, un fag bătrân, pe care se vede, îngroșată de vreme, scrijelită pe coaja copacului, stilizată, chiar litera "N". Acesta este începutul părții finale a urcușului, la sfârșitul căruia atingem Șaua Târsei, după încă 1 oră. În partea finală, panta se îndulcește vizibil, traversând o poiană întinsă, primăvara acoperită de viorele și floarea-Paștelui și toamna de covor gros de frunze arămii. În apropierea vechii stâne, acum o mică grămăjaoră de bârne, aflăm postata de urzici pișcătoare, vara înalte cât statul unui om. Le ocolim cu grijă și ajungem chiar pe marginea abruptului stâncos, după cel mult 3 ½ ore de la plecare. De aici încolo începe adevăratul drum către muchia Vâlturesei. În această poiană, ajunge și marcajul punctului roșu ce vine dinspre Lotrișor și poteca ce străbate încâlcitul drum spre Foarfeca Narățului. Dar și cea pe al cărui marcaj am venit are o continuare, ea străbătând pădurile pe sub abrupturi, pe un traseu dificil, nerecomandabil. De altfel continuarea drumului pe acest marcaj, nu se mai cunoaște. 

    Ne îndreptăm acum, spre muchia Vâlturesei. Urcăm pe panta împădurită, urmărind marcajul punct roșu, refăcut recent. Ocolim un grup de stânci, ajungem către creasta muntelui traversând o mare de ferigi, dăm de alte stâncării, pe care le ocolim prin dreapta, prin pădure, apoi din nou pe fața din stânga crestei, din nou în creastă și în sfârșit poteca se îndreaptă definitiv către dreapta, intrând pe făgașul muchiei Vâlturesei, pe sub stâncăriile Verdeșului. Dacă am continua drumul drept înainte, fără abatere la dreapta, am ajunge în maximum ½ oră pe vârful Narățului, la 1509m. Din Șaua Târsei până aici, am facut maxim 1 oră. Pe nepusă masă, nu mai găsim decât semnele cele vechi, mai rare, îmbătrânite de vremuri – au totuși 30 de ani -, dar încă vizibile. Suntem pe o curbă de nivel, cu scurte zone de urcuș sau coborâș, pe parcursul căreia pădurea de brad alternează cu cea de fag. Răzbat ici-colo, priveliști ale Coșurilor Narățului. 

    Într-un ungher întâlnim o cruce roasă de timp, la poalele căreia uneori există un fir de apă, locul în care un cioban și-a găsit sfârșitul. La capătul unei porțiuni presărate cu fagi, ajungem la prima traversare dificilă, a unor plăci stâncoase, puternic înclinate. Suntem pe prima dintre punțile Verdeșulu (1448m). La coborâre, aflăm pe fata uneri stânci, semnul punctului roșu, parcurgerea unei poteci clare, printre brazi ne conduce la altă zonă de stâncării puternic înclinate, pe care o depășim cu prudență. Găsim bine ascuns printre brazi, capătul potecii. Acum intrăm pe alte porțiuni de potecă, pe care marcajul nu ne dă prilej de căutări. Depășim zone de pădure, intrăm chiar pe creastă, printre țancuri caracteristice, apoi marcajul se pierde. Îl regăsim după câteva căutări pe stânga crestei. Am intrat în zona de clenciuri ale potecii – Piatra Ciosii -, pe care cu greu o mai regăsim. Apoi pierdem iarăși marcajul. De data asta pentru ceva mai multă vreme. 

    Pe poteca bine conturată, apucăm cale coborâtoare prin pădure. Repede constatăm că muchiile s-au despărțit. Hotărâm să traversăm obârșia unei văi și să ne și să ne întoarcem pe creasta cea bună. Când ajungem sus, găsim marcajul și în continuare alte câteva semne. Încrezători, urmăm din nou altă potecă, bine croită prin pădure. Aflăm prea târziu că nu mai suntem pe traseul cel bun și în loc să ne întoarcem la ultimul semn găsit, acum când ne aflăm doar la 1-1 ½ oră de capătul traseului, continuăm să coborâm, până când hățașul se termină în buza unui abrupt, pe malul unei viroage. 

    De abia de acum încolo începe aventura. Coborâm pe vâlcel, mai alunecând, mai în picioare, prin frunziș și grohotiș mișcător. Apa din bidon s-a terminat demult și realmente suferim de sete. Este greu de redat șirul întâmplărilor care ne-au condus la orbăcăieli prin pădurile stâncoase ale Narățului și mai ales pin labirintul acestora, ca și orbirea nepermisă, de a nu ne întoarce la locul începutului rătăcirii, la ultimul semn turistic întâlnit. Șirul întâmplărilor de-a dreptul periculoase la care ne-am expus, brâne pe care fără mijloace de asigurare le-am traversat sau de pe care am coborât. Chiar unele căzături, care se puteau termina rău. Dar cu chiu cu vai, cu buzele spuzite de sete, chiar după ce supsesem cu disperare dintr-o șuviță de apă, continuăm coborârea. Mai mult decât vie, ne-a amăgit câteva clipe. Când ajungem la firul principal al văii, ne aflăm istoviți, chiar sfârșiți, în fața unei adevărate minuni. O cascadă înșirată pe fața unei stânci, înaltă de circa 10 m, iar la picioarele noastre, adevărate bazine de apă, din care am sorbit cu nesaț. 

    Pentru săritoarea următoare, la fel de înaltă, n-am găsit soluție de coborâre. Începem să urcăm panta muntelui, pentru a putea depăși săritoarea. Dintr-odată, uitându-ne la ceas,  constatăm că se făcuse ora 9 ¼ seara (7 ore de când ne rătăcisem ! ), istoviți, privim spre vale, unde vedem pe plaiul încă însorit, imaginea unei case și auzim lătrăturile unui câine. Noi însă hotărâm să râmânem în pădure, pe panta înclinată puternic, încercând să găsim un loc de dormit. Sub o stâncă, cu câțiva copăcei strânși într-un mănunchi, la nici 1,5 m distanță, așternem una din pelerinele de ploaie pe jos, cu cealaltă încercând să ne acoperim. Nici foame nu ne mai este. Bem zdravăn din sticla pe care o umplusem jos, până când ne dăm seama că de abia ne mai rămăsese ceva pentru noapte și ce ne-o mai aștepta a doua zi.     Se aștern repede culorile întunericului. Pe lângă noi, încep să zboare liniștiți o puzderie de licurici, iar jos în vale, de la casa singuratecă, răzbat până la noi doar lătrături de câine și lumina unui bec stingher. Sus pe cer urmăresc stelele, în speranța că n-o ploua tocmai acum. Poate c-om fi dormit din când în când, sprijiniți cu picioarele în copăceii din față sau totul s-a dus ca o părere, fiecare dintre noi gândindu-ne la drumul de a doua zi. Să tot fi fost orele 4 dimineața – nu aveam nici măcar lanternă -, când întunericul nopții a început să se destrame.     După ora 5 putem să privim ceasul. Aproape de ora 6, plecăm continuând să traversăm obârșii de văi, în speranța că vom găsi creasta cea bună. Ocolim câțiva pinteni stâncoși, pe ultimul însă, nu putem. Nu ne rămâne decât să coborâm în vale la minunea de pârâu cu săritori pe care-l părăsisem seara. Pentru prima oară simt că intru în panică. Știu că jos ne așteaptă cascade, poate de netrecut, dar acolo măcar vom găsi apă, care din nou ni se terminase. 

    Greu, coborând pe brâne, depășind mici pereți cu multe precauții, ocolind și aici o săritoare întunecată, ajungem la firul apei. Aici, aceleași bazine de apă, pe tot întinsul stâncii înnegrite de mușchiul de culoarea întunericului. În susul pârâului, altă cascadă, de câțiva metri buni. În josul apei alta. O coborâm alunecând prin apă. Continuăm să mergem pe firul văii. Alte bazine pline de apă. Stânca tot neagră și câte ne-or mai aștepta, pentru că sub noi altă cascadă. O depășim ușor prin dreapta ei, folosind prize existente. Ce-o mai fi departe! 

    Mergând printre stânci normale, vedem deodată un copac doborât și pe el o tăietură proaspătă. Încep să mijească speranțele. Drumul începe să devină mai ușor și curând ajungem într-o poiană, de unde un drumeag ne scoate la șoseaua de pe valea Lotrului, nu înainte de a constata că mai trecuseră 4 ore de mers în această dimineață. Orbecăisem prin păduri, poate necălcate de picior de om, cu o noapte petrecută sub cerul liber, ceva mai mult de 20 de ore. Apar omenii și la prima casă întâlnită pe vale, întrebăm o bătrână, pe ce pârâu fusesem. Fusesem pe pârâul Vâlturesei ale cărui chei înguste cu cascade și bulboane la tot pasul, ne încântaseră și ne îngroziseră deopotrivă. Sigur ne rătăcisem nepermis. Sigur traseul pe muchia Vâlturesei, chiar bine marcat, nu este o joacă. Sigur lanțul de imprudențe fusese unul nepermis. Dar ceea ce văzusem, cheile înguste cu pereți înalți, uneori cu păduri până la firul apei, alteori cu pinteni stâncoși de netrecut, mulțimea bazinetelor acumulate în stâncile întunecate săpate în cine știe cât timp sau cascadele de stâncă înalte si atât de greu de trecut, ne-or rămâne în minte multă vreme, ca și aventurile trăite din plin, chiar dacă acestea avuseseră în ele dramul de nebunie, care uneori face viața mai frumoasă. 

    Întâlnisem șase cascade mari. Prima de 12m, apoi altele de 10m, 7-8m, 6m, 3-4m și de 3m, totul pe 200-250m, în canionul cu lățimi de 4-5m, greu de trecut fără mijloace alpine, două dintre ele ocolite pe coaste înalte. Iar de o parte și cealaltă a văii pereți împăduriți cu inclinări ce ne-au dat fiori, la traversarea lor.

               

Dinu si Andrei Boghez

miercuri, 2 septembrie 2020

Singur pe potecile Iezerului

 Moto: Nu poți să-mi spui amice

            Cam unde vrei s-ajungi

            Pe drumul ars de soare

            Cu pașii tăi cei lungi......

                       Calistrat Hogaș

 

Eram la Câmpulung. Terminasem studenția, începusem munca pe șantiere și parcă fără să-mi dau seama, zilele în care-mi petrecusem nu numai vacanțe de copil și mai apoi cele de student și tânăr inginer, se apropiau de sfârșit. Erau acolo strânse an de an, zilele copilăriei și alintarea acestora de către lumea bunicilor, într-un anume fel, aproape de sfârșit. Mai era o lume acolo, pe care o priveam în zilele senine de pe una din ferestrele casei celor amintiți, încă de când ochii mei de copil, începuseră să deosebească înălțimile munților depărtați, către care curiozitatea încerca să pătrundă locurile pline de ascunzișuri.

A venit vremea când visele începuseră să prindă contur. Așa s-a născut dorința de a merge în Iezer pe poteci mai puțin umblate și dintre acestea, după ce urcasem pe cele mai cunoscute, poteca de pe muchia Portăresei, parcă mă atrăgea mai mult. Să fi fost într-unul din anii studenției, să fi fost din cei ce au urmat, poate cei ai șantierelor, cert este că într-o dimineață, plecând din Câmpulung, doar cu sfaturile unchiului meu Moșu, iată-mă suit în autobuzul care m-a lăsat lângă poteca ce traversa apa Râului Târgului și pe care aveam să urc pe cea de pe muchia Portăresei. Coborâsem la locul în care urma să se dezvolte în anii ce au urmat, hidrocentrala de la Râușor.     

Câmpulungul era tot acolo cu casele încă vechi, cu farmecul care-mi mângâiase copilăria.

Curtea casei era tot aceeași din copilărie, doar înverzită de iarba crescută prin caldarâmul îmbătrânit, de când bunicul nu mai avea trăsura cu cai pe care-o scotea cu regularitate pe străzile îmbătrânite ale Câmpulungului. Stăruiau în mintea mea încă fragedă, amintiri care nu se ștergeau ușor. Cum să uiți nucul bătrân din  grădina bunicilor. Cum să uiți tufele de coacăz din grădina din care bunica se întorcea mereu cu verdețuri și atâtea altele din care ne pregătea bunătăți la masa de prânz, începută mai mereu cu o cruce și o rugăciune. Slăninuța din beci, pregătită cu dragoste în zilele de iarnă. 

O singură dată mi-a fost dat să particip la bucuria zilelor de iarnă. Atunci, înfofolit zdravăn în pledul meu de copil, asistasem parcă la pregătiri iernatice ale vreunui prânz la care ostenea bunica. Aveam poate puțin peste trei ani și sigur amintiri nu prea pot pretinde că am, dar ieșirea în brațele lui taică-meu, în prispa casei tot mi-o amintesc. Veneam, în convalescența câmpulungeană, după dubla pneumonie, din care cred și acum că numai puteri ascunse mie m-au putut salva. Amintiri din zilele de atunci sau din cele ale vacanțelor petrecute cu regularitate la Câmpulung, mi-au rămas în minte doar fragmentar, peste celelalte așezându-se doar uitarea. Din acele vremuri ale unei copilării mai altfel decât a multor copii, îmi amintesc privirea de pe doar una din ferestrele casei bătrânești, de pe care culmile îndepărtate ale Iezerului se vedeau în zilele senine, în toată măreția lor. Din vremurile acelea ale anilor dinaintea celor din ’60, îmi amintesc că le-am trimis bunicilor o ilustrată cu imaginea casei scării a Poliamiduluiui  de la Combinatul de Fibre sintetice din Săvinești, pe care bunica o arăta la cei care o mai vizitau, spunându-le ce lucruri grozave făcea nepotul. A fost poate, fără să-mi dau seama, imaginea fericită pe care a luat-o cu ea dincolo, pentru că nu mult după aceea, nimicul și-a făcut datoria. Și parcă după ea s-au dus nucile tomnatece, perele pergamute, coacăzele mâncate direct din grădină sau slăninuța bine afumată, cu usturoi proaspăt. Amintirile mai sunt, din ce în ce mai depărtate, dar pe nevrute, mai lasă câte-o geană peste ochii puțin înlăcrimați.

Acum, în dimineața însorită în care eram în autobuzul de Voina, nu gândeam decât la locurile de pe muchia Portăreasei, pe care le aveam de parcurs până a intra pe meleagurile înalte, încă necunoscute mie, ale masivului Iezerului.          

M-a întâmpinat pe malul drept al Râului Tărgului pe care-l traversasem pe o punte cam șubredă, un drum pietros, mai mult o zgârietură profundă, bolovănoasă, făcută special parcă, pentru urcarea turmelor la munte. N-am prea avut timp mult să tot mă necăjesc cu aspectul drumului, că peste munte s-a așezat ceață deasă. Nu vedeam decât cei câțiva metri înaintea mea. Nu mă simțeam prea la îndemână. Eram singur, într-un masiv montan căruia nu-i cunoșteam versantul pe care eram și căruia până la urmă vream să-i dau de capăt.      

Părăsisem de mult ultimele locuri cu iz de civilizație și urcam singur, pe poteca singuratecă pe ceață amarnică, prin locuri prin care nu mai fusesem niciodată. Aveam în față, doar râmătura drumului pastoral și de la un timp încolo și panglica asta iluzorie parcă dispăruse. Dincolo de ce era pe pământ, parcă cerul se străduia să se limpezească. Dincolo de valurile de ceață care păreau învinse, se zărea soarele. Când ultimele zdrențe de ceață dispăruseră, m-am aflat lângă un țarc de oi părăsit de curând. Poate prin apropiere să fi fost și stâna de pe muchia Danciului, dar probabil mai jos la apropierea pădurii. Oricum era bine că n-am dat de câini! 

Părăsisem deci muchia Potărăresei și eram acum pe meleagurile Cernatului și mai apoi pe cele al Danciului. Urcușul era din ce în ce mai însorit, aproape pustiu și doar într-un târziu mi-a apărut în cale o adevărată herghelie de cai. Curioși, unii au sforăit a mirare și și-au continuat apoi, nepăsători, păscutul mai departe. Am trecut de vârful Cernatului, apoi de cel al Danciului, primul din cale de peste 2100m. A urmat urcușul cel mare din ziua aceea și am ajuns pe vârful Obârșiei la 2314m. Era cea mai importantă cotă atinsă în ziua aceea. 

Am avut de pe vârf, imagini din cele fermecate ale crestelor Făgărașilor. Mai mult pâcloase în boarea dimineții, se străduiau să-și arate frumusețea, cățărate unele peste altele, până se pierdeau în orizontul încă neclar. Din locurile acelea, un gând pentru Piatra Craiului tot am avut. Era balaurul din piatră sclipitoare, încă adormit la vremea dimineții. Când scriu rândurile acestea, ca și atunci, locurile îmi erau complet necunoscute  și să nu fie de mirare că cele descrise seamănă aidoma celor din ghidurile vremii, din care cel mai bine documentat îmi părea a fi cel al lui Nae Popescu. De pe urma acestuia din urmă, aș putea data aproape exact și perioada când urcam atunci pentru prima și singura oară prin aceste locuri. Eram deci în prejma anului 1963 și eram încă pe șantierul Combinatului Chimic de la Târgu Mureș. Cele scrise aici sunt pentru a-mi data oarecum exact, anii în care urcam muchia Portăresei. Aveam deci, încă puțină vreme, 28 de ani!

Am urcat din greu vârful Obârșiei de 2314m, de unde priveliștea a meritat un pic de odihnă. Zic un pic, pentru că mai aveam mult de mers în ziua aceea, o bucată încă prin locuri la primă vedere și mai trebuia să ajung la cabana Voina, unde nu vream să pierd autobuzul întoarcerii.           

Am grăbit pașii, am trecut de vârful Iezerului Mic – 2406m- și am ajuns în Șaua Crucii Ateneului la 2263m. Eram pe drumul cel bun și de acum încolo știam ce mă așteaptă. Eram pe meleaguri bine cunoscute, încă de mult, de pe vremea copilăriei, când mentorul meu într-ale muntelui, "Moșu"îmi arătase pentru prima oară frumusețile montane de care mai apoi nu m-am despărțit toată viața. Trebuia să mă grăbesc. Am coborât în fugă oarecum serpentinele potecii, am ajuns la lacul Iezerului. Mi-au fulgerat prin minte momentele când Moșu, cel amintit mai adineaori a măsurat chiar în ziua căsătoriei lui, adâncimea lacului Iezer. Avea 48 de ani. Avea cu el atunci, un fir  de 9m, care s-a coborât până în adâncuri. Confecționat chiar de el, a ajuns la cei 9m cât măsura fundul lacului. E drept că incursiunea era să-l coste viața, pentru că atunci când a revenit pe mal era aproape vânăt și cu greu cei ce-l întovărășeau au izbutit să-l aducă înapoi la culoarea normală, dar ce să zic, chiar la viață!!

Am trecut în goană pe lângă refugiul Iezerului a cărui cotă era întrecută doar de cabana de la Omu. Ar fi de spus că refugiul a fost construit în totalitate cu muncă patriotică, chiar dacă așa ceva e un pic desuet în vremurile acestea. Au fost aduse în fața primăriei din Câmpulung toate materialele necesare, aflându-se acolo și următorul anunț: în ziua de cutare, materialele vor fi duse la cabana Voina cu mașinile și de acolo voluntar vor fi transportate cu spatele de turiști împătimiți. Și ce să vezi, au fost voluntari și nu puțini care au dus materialele de la cota Voinei – cca 900m – până la cei 2165m cât are refugiul.

De aici am început goana. Am coborât aproape permanent în alergătură, până la cabana Voina, unde am ajuns cu puțin înainte de plecarea autobuzului. Sigur, că nici când am intrat în curtea bunicilor, încă nu-mi trecuseră valurile de transpirație de pe urma alergăturii trasă la coborârea din vârful muntelui. După ce am coborât din munte, lui Moșu, om încercat într-ale Iezerului, parcă nu-i venea să creadă că izbutisem o asemenea tură, într-un atât de scurt timp.

De atunci prin locurile acelea nu am mai fost niciodată și nu pentru că nu le-aș fi apreciat frumusețea, ci doar că alte locuri în munții noștri ascundeau în ele atâta frumusețe încât o viață de om, parcă nu-ți ajunge să le poți vedea. Parcă aș mai simți totuși nevoia să mai adaug că într-o împrejurare am urcat pe Valea Văsălatului și am ajuns în creastă, într-o zi superbă de octombrie, fără pic de nor, de unde privirile ne-au zburat către creasta Făgărașului, aflată într-o zi de expoziție aproape teatrală. Tot într-o zi de adevărat blitz-crieg. Dar pe altădată și într-o zi propice amintirilor montane.

 Dinu Boghez