duminică, 29 august 2010

Șirul de trepte ale scării pe care o aveam de urcat pătrundea până in mijlocul cerului

Moto: Nu poţi să-mi spui amice,
Cam unde vrei s-ajungi,
Pe drumul ars de soare,
Cu paşii tăi cei lungi
Şi dacă ai ca mine
Poetice simţiri,
Înalţă-te la ceruri,
Prin crengile subţiri.
Calistrat Hogaş

Din gara Râmnicului, trenul care trebuia să mă ducă spre meleagurile Făgăraşilor, avea plecarea în toiul nopţii. Străzile erau pustii şi până la gară am căutat locurile mai ocolite dar mai umblate. Nu vroiam să stârnesc vreo curiozitate nocturnă, fie ea de oameni sau de câini. La gară linişte multă. Doar pe bănci cei obişnuiţi cu dormitul în aşteptarea trenului. Formalităţile de plecare, biletul luat de la casă în locul taxei năşeşti, pe peron oleacă de cască-gură pe semi-întunericul peronului înţesat cu pescari dornici de pradă pe apele Oltului şi....surpriza unui vechi coleg de munte, care acum abandonându-şi pasiunea, o alesese pe cea a undiţei. Sporovăială pe drum, fără vreun pic de somn şi fără prea multă consistenţă verbală. Când am coborât la Podul Olt, ziua nu-şi încăpuse bine în tiparele ei. Şoseaua avea încă ceva de aşteptat, până să se lumineze deplin. Am ieşit în calea maşinilor, sperând să mi se ivească norocul de a scurta kilometrii pe care-i aveam de parcurs. Şi chiar l-am întâlnit şi am ajuns repede până la intrarea în Sebeşul de Sus, chiar lângă....cimitirul satului. Lumea deabia se trezea şi satul era cam pustiu. L-am străbătut repede şi doar către sfârşitul drumului, am întrebat un singuratec călător către drumul de pe Râul Moaşei, cam cum arată cel pe care vroiam tocmai să-l urmez. „E simplu, doar la început se urcă ceva mai mult şi după aceea umbli doar pe creastă, aproape drept şi după vreo patru ore ajungi”.
Încrezător, am început urcuşul pe lângă o casă arătoasă, prin locurile altfel cunoscute. Am urcat pe plaiul încă verde, pe poteca deabia însăilată, fără cine ştie ce semne că aş fi pe drumul bun. În urmă Sebeşul rămânea din ce în ce mai pierdut şi curând am intrat în vegetaţia compactă din jurul scocului pământos pe unde se strecura poteca. Şi multă vreme am urmat drumul ăsta, cu coroana copăceilor deasupra capului. Urmele de paşi mulţi şi proaspeţi, stăteau înaintea mea şi parcă astea trebuiau să fie singurele indicii că mergeam pe poteca care trebuia. Primul marcaj a aparut mult mai sus şi nici mai departe nu erau prea dese. Noroc cu drumul pe care mai fusesem şi în alte rare împrejurări. Prima oară era cu prea mulţi ani în urmă ca să-mi aduc aminte amănunte. Dar ceaţă ca atunci şi spaima locurilor pe care păşeam prima oară, tot le ţineam minte. A doua oară era acum vreo zece ani, în prag de iarnă şi povestea fagilor desfrunziţi şi pospăiala ninsorii căzute, încă stârnea amintiri. Acum pe drum nu am întâlnit pe nimeni şi singurătatea nu-mi era alinată decât de seninul cerului şi cântecul vreunei păsări stinghere. Mă gândeam la povestea unui turist, întâlnit de curând, undeva în inima Făgăraşului, care ajuns prin aceste locuri, îmi spusese că întâlnise ursul şi trebuise să urce repede într-un fag, cu dânsul jos, zguduindu-i tulpina. Îmi părea cam vânătorească întâmplarea, dar mai ştii... Şi mergeam mai departe cu ochii ’n patru şi urchea ciulită.
Am ajuns în poieniţa pe care-o ştiam încă de demult, cu izvor. M-am oprit, la odihnă şi la o gură de apă. Parcă izvorul nu mai era cel pe care-l ştiam, părea mai firav şi vegetaţia dimprejur vroia să-l acopere. Drumul continua cam tot aşa ca până acum. Un şanţ adânc, cu urme proaspete de bocanci, cu vegetaţie arcuită peste el şi din când în când, chiar foarte rar, triunghiul roşu care-mi era călăuză. Doar într-un loc mai luminos, cu tufişurile de zmeuriş zdravăn tăvălite, am dat dreptate celui ce-mi povestise întâmplarea cu ursul. Avusese dreptate omul întâlnit la marginea satului, poteca şerpuia pe muchie, aproape fără urcuşuri. Şi chiar când am intrat în pădurea bătrână, când pe o bucată de drum am urmat coasta nordică, poteca tot unduitoare era. Doar când am traversat coama, a trebuit să urc puţin şi după aceea tot aproape fără urcuşuri era. Când am trecut creasta, soarele ajunsese prin aceste locuri şi pădurea era acum luminată din plin şi sclipiciul frunzelor foşnitoare, cântecul oarecăror zburătoare şi liniştea copacilor deabia treziţi din somn, parcă mi-era acum dragostea dintâi.
Începeau să se apropie crestele cela mari, cu gol alpin, ale Tătarului şi Moaşei, cu stâncile Vulcului care începeau să mijeacsă deasupra crestei. Şi poteca avea să capete altă înfăţişare. Apăruseră brazii şi începuse să semene cu altele de pe versantul nordic făgărăşan. Parcă mai văzusem locuri asemănătoare, să fi fost Bârcaciu, să fi fost drumul spre Chica Pietrelor şi tocmai de aceea îmi dispăruse singurătatea. Când însfârşit am început să urc din greu, pe poteca ce se încolăcea pe coasta muntelui ca să ajungă să-l traverseze, a apărut imaginea apropiată a Surului. Înaltă şi luminată din plin de soarele lăfăit pe cerul lipsit de nori. Dintr-un luminiş am încercat să-i prind imaginea,, dar nu cred că am reuşit să-i aduc măreţia pro memoria. Apoi pe coasta pe care umblam, au apărut smoace de blană de oaie, multe şi înşirate mai departe, chiar până aproape de cabană. Aveam să aflu acolo, că un măgar al măgarului pe care-l întovărăşea, avusese proasta inspiraţie să pună bâta pe spinarea bietului animal. Orgolios fiind, bietul măgar cu patru picioare şi spinare răbdătoare, îşi scuturase samarul, din desagi se risipise lâna şi el o luase pe coastă-n jos, unde-o fi văzut cu ochii. Deabia de-l putuse aduce înapoi, omul cu bâta. Şi întâmplarea numai pagubă îi adusese. Dar povestea asta doar la cabană aveam să o aflu.
Până atunci am urmat drumul devenit stâncos, întruchipând o brână strecurată pe lângă blocurile cele mari apărute în coasta muntelui. Şi parcă tot atunci m-a ajuns şi oboseala unui drum făcut până aici, doar cu pauze mărunte. Făceam pauze mai dese şi săgeata întâlnită în cale, cu răscruce de drumuri şi timp de doar o oră până la cabană, parcă nu mi-a dat niciun avânt.
Într-o împrejurare, aici ajunsesem coborând şi inspiraţia de moment a unuia dintre noi, ne dusese pe drumul forestier de pe Valea Moaşei şi până când ajunsesem în Avrig, mai că ne venise să ne purtăm picioarele în rucsac. Acum nu-mi rămânea altceva de făcut decât să înfrâng şi această ultimă oră. Mai departe se simţea că drumul este unul de munte. Pragurile de stâncă ivite în cale trebuiau urcate, pietrele mari căzute de sus şi zăbovite pe potecă trebuia să le ocoleşti şi de jur împrejur brazi falnici te întovărăşeau de pretutindeni. Pe ici pe colo, câte un firişor de apă mai străbătea poteca. Şi până la urmă am ajuns în poiana fostei cabane Suru. Aici, în locul acoperit de soare, în zare cu piramida de la Capul Surului, refugiul cel nou, arătos faţă de cel ce-l ştiam din alte vremuri, îmbia la odihnă.
Pănă să vină titularul cabanei „avea să-mi spună la sosire că este cu contract de muncă”, locul i l-a ţinut un copilandru. De la el am luat berea rece şi tot el m-a condus la locul de dormit, un fel de pseudo-mansardă în genul celei de la Piatra Mare, dar cu stadiul de amenajare mult inferior. M-am odihnit şi când am coborât, decis să îmi încep ascensiunea către Suru chiar în după amiaza aceea, a sosit şi titularul. Mi-am amânat conversaţia mai prelungă, până după întoarcere.
Era vreme însorită şi poiana fostei şi prezentei cabane, strălucea în soarele amiezii. Am depăşit poiana şi am început urcuşul prin pădure, pe poteca cu serpentine dese, inundată de tot felul de stânci şi bolovani aruncaţi acolo special să-ţi îngreuneze mersul. După câtăva vreme, am ajuns la plai. Poteca devenise mai prietenoasă. Acum locurile îndreptau poteca spre creasta Făgăraşilor, către cea atât de frecventată. În stânga potecii se înălţa imens, Capul Surului şi panta până la el, odată ajunşi în şaua acestuia, părea înălţată până la cer.
Coborau din susul muntelui, oameni cu coşuri pe cap pline de afine şi nu erau puţini. Din creastă ajungea până la mine, un vânt năpraznic. Se iveau semne că nu peste multă vreme, peste munte avea să coboare vremea rea.
Poteca se desfăşura pe sub culme şi puţin înainte de a ocoli un vârf stâncos, pe stânga, cocoţat pe creasta de desupra văii Găvanului, un monument din piatră, mi-a atras atenţia.
Am ajuns până la el şi am reţinut de aici dispariţia dramatică a unuia din slavamontiştii locului. Nu puţini veniseră aici mai tot timpul, judecând după florile proaspete sau ofilite, depuse la poalele monumentului. Am păstrat şi eu momentul de pioşenie datorat, m-am adăpostit de vânt şi după ceva vreme am plecat mai departe. N-am mai mers mult, doar până la firul pârâului întâlnit în cale. Sigur eram obosit şi vântul care stătea să mă doboare, nu mă stimula la urcuşuri prea îndelungate. În faţă panta vârfului dorit atâta vreme, părea scara cu trepte multe, înălţată până la mijlocul cerului. Aşa că mi-am luat rămas bun de la Suru – cine ştie când şi dacă mi-o mai veni cheful să-l urc – şi am început coborârea.
La cabană „titularul de contract, cum îi plăcea să-şi spună cabanierul”, avea chef de vorbă. Şi mi-a tot povestit mai ales isprăvi vânătorerşti, cu capre negre, cu mistreţi şi urşi. Mi-a arătat câinele cu urechea zdrenţuită de un mistreţ, mi-a spus de cei străini şi capre împuşcate de la 2500m, de mistreţi fioroşi şi purcei zvăpăiaţi şi câte şi mai câte şi dintre ele aveam să-mi aleg eu pe cele adevărate. Dar una peste alta avea să fie un companion plăcut, chiar dacă peste noapte, când am ieşit pe afară, a venit să controleze dacă nu cumva am plecat fără să-i spun.
Pe seară au mai venit turişti şi şi-au întins cortul lângă cabana cea veche şi câtăva vreme am mai sporăvăit despre munţi, cu cei tineri şi tatăl unuia din ei, chiar dacă acestuia ultim una-i spuneai şi alta îţi răspundea. Sau poate nu vorbeam eu la urechea ascultătoare.
Peste noapte vântul a bătut tot năpraznic şi locul cabanei era măturat de palele lui putrenice. Doar către ziuă s-a potolit şi până la urmă cerul tot senin a rămas.
M-am trezit dimnineaţa cu soarele intrat pe fereastra cabanei. Mi-am luat o cafea neagră şi m-am întins la vorbă cu cabanierul. În faţa cabanei i-am făcut o fotografie, după ce îşi pusese cam într-o ureche pălăria de vânător ce pretindea că este.
Ne-am luat rămas bun şi m-am pierdut repede pe poteca pe care venisem ieri. Era aceeaşi linişte, întreruptă de vreun tril matinal de cântător. Pe brâna de început soarele încă nu ajunsese, dar dincolo de ramificaţia cu săgeţi, lumina izbândise şi copacii filtrau lumina dimineţii. După ce am trecut de răspântia cu săgeţi, poteca a urmat drumul pe coastă, cu coborâre lentă şi drumul până la izvorul cunoscut, l-am petrecut doar cu mine însumi.
Am mai întâlnit oameni ce urcau fie doar la cabană, fie îşi duceau rucsaci grei spre zările Făgăraşilor. La izvor am zăbovit o clipă, gândindu-mă la crestele înalte profilate pe cerul albastru. Mai departe mi-a ieşit în faţă un câine lup, care s-a oprit şi a hămăit scurt şi gros. Am înlemnit şi cred că ăsta îi era şi scopul, până a nu veni grosul grupului de turişti care l-a potolit. Câteva cuvinte schimbate în fugă şi mi-am continuat drumul şi până la poieni nici că m-am mai oprit. Un scurt intermezzo datorat unei turme de capre duse la păscut în susul poienii, o conversaţie fugară cu doi căţelandri pufoşi, cârlionţaţi de parcă veniseră de la coafor şi mi-am continuat drumul prin poieni.
Când am sfârşit de coborât poteca muntelui, tot lângă casa arătoasă întâlnită la urcare am ajuns. De când plecasem din poiana refugiului, trecuseră trei ore. O scurtă pauză şi la drum pe uliţa satului. Din curţile cu porţi înalte, ferecate bine, răzbăteau zgomotele muncii dinaintea sărbătorii duminicale. La câte-o poartă vreun bătrân al satului mai adăsta pe banca din faţa porţii. Pe alocuri câte-o femeie ieşise la măturat praful din faţa casei. La marketul de la capătul satului, o scurtă oprire pentru un pepsi rece ca gheaţa cu urmări cam rele după aceea. Câte un câine tolănit lenevos la câte-o umbră ce-i ieşea în cale. Încolo linişte, stârnită doar de câte-o maşină îndreptată spre poienile dinspre munte. Trecusem de capătul satului şi mergeam agale pe şoseaua lipsită de umbră şi încinsă de soarele puternic al acestor ultime zile de august. Arareori mai auzeam câte un zgomot de maşină care urma să treacă pe lângă mine. Deabia de întorceam capul convins fiind că în niciun caz nu va opri să mă ia şi pe mine. Şi drumul continua şi până la halta cfr încă mai aveam, necum până la cea mare de la Podul Olt. M-am întâlnit în cale cu un om, care venea dinspre Olt şi curios să ştiu cât făcusem din drum l-am întrebat totuşi cât mai am de mers. Făcusem jumătate din drum şi mă încurajam singur că am să ajung repede în gara unde mai apoi urma să mai aştept câteva ore până aveam să plec spre casă. Un fâşâit nou, al unei maşini chiar elegante, a trecut pe îndelete pe lângă mine. Încă una mi-am zis, dar de data asta, şi-a încetinit mersul şi aproape de mine s-a oprit. O fătucă a deschis portiera şi m-a invitat să urc în „caleaşcă”. Mergea spre Sibiu şi conversaţia din maşina a fost una plăcută. Mai întâi cu blagoslovenia pentru milostenia săvârşită, mai apoi despre munţii din care coborâsem şi despre originea dânsei apropiată de meleagurile olteneşti ale tatălui care era tocmai din îndepărtatul sat al Scundului şi însfârşit, la sosirea cât mai apropiată de staţia cfr, cu mulţumirile aduse pemtru scutirea drumului pe asfaltul încins. Uimirea mea, ajuns pe peron, a fost că peste puţine minute aveam un tren care avea să mă ducă repede spre casă. Căldură mare în tren. Pescari din toate staţiile urcau şi îşi povesteau isprăvile cu capturile zilei, aşteptând năşirea din tren, după care fiecare s-a tras în colţul lui şi până la finalul călătoriei, s-au mai auzit şi câteva sforăituri. Pe peronul gării de acasă, forfota obişnuită. Oraşul, adormit de toropeala zilei. Din restaurantul din apropiere zgomote sinistre, muzicale chipurile, cu câte-un 4x4 alături. Acasă gânduri bune şi altele pentru noi întâmplări montane.

Text şi foto: Dinu Boghez

sâmbătă, 28 august 2010

Prin împărăția sufletului

Moto: Ieşeam cu ciubărele minţii, goale, afară,
În lumină şi pară,
Şi când mi se părea că sunt pline,
Intram, răsturnându-le-n mine.
Vasile Voiculescu

Într-una din zilele călduroase ale lui august, anunţate cu vreme stabilă şi frumoasă, iată-mă către orele prânzului, în microbuzul de Brezoi. Ajuns acolo am avut de aşteptat ceva timp, până la sosirea celuilalt microbuz, care avea să mă lase la poarta cabanei de la Groapa Seacă. Drumul pe valea Lotrului era unul frumos oricând şi eventuala oboseală nu a avut timp să se instaleze. Doar către sfârşitul drumului aveam să o simt, oarecum. Surpriza drumului a fost microbuzul care era aproape plin cu oameni care mergeau cu el o bună bucată de drum. Dar şi la staţiile de pe parcurs s-au mai urcat calatori şi până la urmă unii au stat chiar în picioare. Aveam să mă dumiresc până la urmă de ce era atâta afluenţă, într-un mijloc de transport, care în anii trecuţi mă avea doar pe mine călător. Era sezonul culesului de ciuperci şi culegătorii – ciupercari -, aflaţi în tabere improvizate, întinse pe oriunde puteau creşte ciupercile şi prin preajmă, cu o murdărie desăvârşită, incepeau sa se intoarca acasă.
Am coborît la Groapa Seacă, la poarta cabanei cunoscute. Mi-am întâlnit tovarăşii de muntele de-a doua zi, cu liniştea cabanei din preajma crestelor înalte şi mai ales cu omul care întemeiase cu atâta drag locurile de popas montan.
Puţin schimbat de anii care trecuseră, puţin îngrijorat de soarta de peste ani a cabanei, dar până la urmă omul cu vorbă molcomă, iubitor de când se ştie al crestelor Parângului, a fost aceeaşi gazdă primitoare.
A urmat odihna de peste noapte, sculatul în zori, plecarea către căldările şi crestele înalte, ce păreau că ne aşteaptă în dimineaţa asta frumoasă. Am început urcuşul pe drumul forestier ce ducea spre captarea Jieţului, pe care avea să ne fie şi calea întoarcerii. Doar puţin am mers în lungul lui şi marcajul crucii galbene şi roşii, s-au desprins de punctul roşu ce ducea în căldarea Roşiilor şi printr-o poieniţă, ne-au îndrumat paşii spre calea înaltă a munţilor. Am străbătut muchia muntelui în lungul potecii strecurate printre brazi cam uscaţi, subţiratici şi uneori doborâţi. Mai sus, după cam o oră de mers, am intrat într-un zmeuriş, din care cu greu mi-am scos tovarăşele de drumeţie. N-am mai mers mult şi am dat de răspântia care ducea spre vârful Mija, acolo unde tare-as fi vrut să ajung, dar pe alte căi. Pe aici sau tocmai sus în căldări, îmi închipuiam că duc drumurile către muchia mult visată, aceea dintre Mija şi Cârja. Cam ăsta mi-era gândul şi când plecasem de la cabană, şi credeam că va fi şi când voi ajunge sus, în preajma bordeiului ciobănesc din căldarea Sliveiului. Am ajuns într-o rarişte, pe malul unui pârâiaş, unde ne-am aprovizionat cu apă şi ne-am luat masa dimineţii. De aici încolo aspectul potecii s-a schimbat. Am pătruns în lungul uneia strecurată printr-o pădure serioasă de brad.

Curând am ieşit într-o culme şi la rând am dat de locuri de privelişte, unul mai frumos decât celălalt. Unul dintre ele mai ales, pe care-l cunoşteam din vara trecută, era aşezat deasupra unui abrupt stâncos, cu privelişti deosebite către culmile înalte ale muntelui. Am zăbovit puţin, cât să fac vreo două poze şi să ne minunăm de frumuseţile spre care ne îndreptam.
De aici încolo aspectul drumului a început să se schimbe. Nu mai era poteca blajină, răcoroasă, strecurată prin pădurea de brad, uneori cu mânătărci pe care ne-am grăbit să le culegem. Ajunsesem la golul de munte.


Ne apropiam de firul cascadei Sliveiului, venită din lacurile din căldare. Eram pe plai alpin şi urcam din greu. Când poteca părea să se piardă, crucea galbenă, uneori cam roasă de timp, ne scotea din încurcătură. Mai fuseseră vizitatori înaintea noastră, ba chiar unii nici nu trecuseră de mult şi grămăjoarele lăsate de niscaiva urşi, care poate dăduseră târcoale târlei de sterpe aflate mai sus, ne arătau de cine ar trebui să ne ferim. Doar că urşii, chiar dac-or fi fost, nu ni s-au arătat. Şi până la urmă am ajuins în căldarea cu lacuri. Acum cel al Sliveiului, Verde cel Mic si mai sus Verdele cel Mare, la care ţineam cel mai mult şi care-mi alimentau mereu simţământul veşnicului îndrăgostit, erau acum la picioarele noastre. Mai departe ţarcurile sterpelor, bordeiul lui Robert, dacă tot el o mai fi păstorit turma de oi, erau toate la locul lor. Doar mioarele păreau că lipsesc, sau poate or fi fost aiurea la păscut. Aveam aici de luat o hotărâre, singura raţională de altfel. Nu ne mai rămânea timp să urcăm coasta Mijei şi să încercăm să parcurgem creasta de legătură cu Cârja. De altfel când gândisem întâia oară să parcugem traseul acesta, hotărâsem să întindem cortul în căldarea Sliveiului şi a doua zi să parcurgem traseul.



Oricum nu ne rămânea altceva de făcut decât să începem să urcăm panta abruptă a căldării, până ieşim sus, în creastă, în poteca marcată. Ne-am ales locurile ce ni se păreau mai înierbate, mai uşor de urcat, mai ales după ce depăşisem blocurile imense din căldare.

Dintre noi, unii au urmat calea direct spre creastă.



Ceilalţi am urcat până în creasta Sliveiului şi acolo am dat de poteca ciobănească, bine conturată şi care ne-ar fi scos direct la fosta stână din căldarea Roşiilor. Ne-am întors pe potecă şi am intrat pe cea din creastă. Ne-am întâlnit cu ceilalţi, am pus de-un taifas de masă, un pic întârziată şi am plecat spre refugiul din josul Cârjei, acolo unde trebuia să înnoptăm.
Ne-am oprit de multe ori din drum. Ba să fotografiem lacurile din Slivei, ba cel al Cârjei şi cel Îngheţat sau impresionantul profil al muchiei Mija-Cârja, acum în culorile soarelui care o lumina din plin.


Pe vârful Cârjei am mai zăbovit câtăva vreme şi obosit de tura lungă şi cam grea care se apropia de sfârşit, am ajuns lângă refugiul din Cârja.



Placa de la intrare era la locul ei şi ne arăta ca intotdeauna, anul primei întocmiri –1899-a casei dintre stânci.
Am avut o seară liniştită, cu semnal la mobil, cu muntele care căpătase culori de vis, acum când ne pândea apusul şi mai ales cu o turmă mare de capre, care ieşise la păscut pe creasta Cârjei. Peste noapte s-au luminat crestele din ovalul lunii, nu departe de cea plină.
Am plecat tot în pragul dimineţii, odată cu soarele care căuta să treacă mai repede creasta şi să răspândească fuiorul de ceaţă care se plimba şăgalnic peste Cârja.
Urcuşul Cârjei n-a fost unul uşor, lacurile din căldări erau cam estompate de pâcla dimineţii, vârfurile se perindau unul după altul, de-ar fi fost Stoeniţa şi Gemănarea şi până la Parângul Mare, doar tăria vântului şi frigul dimineţii ne-au mai dat ceva bătaie de cap. Ajunşi sus, pe vârful cel mare, panorama căldării Roşiilor, cu mulţimea de lacuri ce se lăfăiau în locuri însorite, ne-a uimit a nu ştiu câta oară.
Întâlnirea surprinzătoare de mai jos, cu unul din oamenii cărora muntele şi turiştii le datorază mult, o fost una de excepţie, cu atât mai mult cu cât ne cunoşteam doar de pe internet.
A urmat coborârea mai râpoasă, cea din Şaua Gruiului, odihna lenevoasă în soarele deplin care lumina malurile lacului Mândra. Erau corturi pe malul lacului, dinspre vale oameni destui urcau către vârf şi unii îşi doreau o tură năpraznică, să pacurgă întreaga creastă, să ajungă jos, la capătul telefericului şi să se întoarcă la Groapa Seacă.
Noi am reluat drumul coborârii. Din nou sărind peste blocurile mari de stâncă, printre lacurile căldării şi uneori pe malul lor, la câte un moment de odihnă.
Şi până la urmă, am ajuns la refugiul Agăţat. Cam aglomerat, cu un început accentuat de degradare şi mai ales cu multe gunoaie prin preajmă. Până la urmă noaptea a trecut cumva şi ceva mai târziu decât în celelalte zile, am ieşit din refugiul Agăţat, pregătindu-ne de ultima etapă a excursiei, drumul spre cabana Groapa Seacă. Când am traversat pe punte apa tumultoasă a Roşiei, am întors spatele muntelui care ne dăruise zile de neuitat. Poteca străbătea pădurea bătrână, cu un pic de urcuş la început şi apoi coborârea lungă, până la apa Ghereşului, traversată pe altă punte, deasupra zbuciumului acesteia. De aici încolo cele două pâraie coborâtoare din căldările lor uriaşe, cu lacuri statornicite printre atâtea stâncării şi morene, deveneau Jieţul, ceva mai jos captat şi expediat prin canale subterane, până în lacul de la Vidra. Mai departe de captare, urma un drum forestier, lung de aproape 4 km, după care şoseaua ce venea dinspre Petroşeni, ne-a scos în câteva sute de metri, la cabana Groapa Seacă pe care o părăsisem acum două zile. Când am ajuns la cabana însorită, luminată parcă aparte faţă de locurile înconjurătoare, excursia noastră prin minunile dăruite cu dărnicie de munţii Parângului, luase sfârşit.

Text: Dinu Boghez
Foto: Dinu Boghez
19-22.08.2010

La poarta cerului

Moto: Ani de-a rândul,
M-am canonit să car lumina cu gândul.....
Vasile Voiculescu

Se anunţase vreme bună pe crestele Făgăraşilor şi cum aşteptarea prea lungă a zilelor însorite, începuse să ne dea ghes, am pornit într-o dimineaţă spre munţii înalţi pe care ni-i doream. Am ajuns repede la capătul şoselei ce trebuia să ne ducă spre oraşul Victoria. Ca să mergem mai departe trebuia să găsim curând vreo ocazie. Căldura nu trebuia să ne macine forţele pe primii 9 km. În urma noastră, din alt autobuz, un grup vesel, de turişti străini – nemţişori înalţi, veseli şi blonzi ca păpădia -, se îndreptau şi ei, tot la locul în care aşteptam noi la mila celor ce ne puteau duce înainte, pe drumul ars de soare. Aşa că apariţia unei ocazii auto, care ne-a luat mai întâi pe noi, ne-a bucurat. Ajunşi aproape de poarta combinatului, spre surprinderea noastră, am găsit repede un alt mijloc de transport dispus să ne mai ia din picioare şi drumul pe mai departe. După noi a ajuns şi grupul nemţişorilor şi împreună ne-am suit în dubiţa care ne-a înghiţit pe toţi. Am ajuns la valea Arpaşului, aproape de fosta cabană legendară de la Fata Pădurii şi când am văzut că intră şi în susul văii, pe drumul forestier, satisfacţia noastră nu a avut margini. De aici ne-am început cu toţii, noi şi nemţişorii, periplul făgărăşan.
Am urmat drumul în susul văii, răvăşit de multele viituri care trecuseră peste el. Am trecut pe lângă vechea exploatare de uraniu şi pe lângă gurile de mină săpate în trupul muntelui şi curând am început urcuşul pe poteca agăţată pe coastă. Am urcat ceva vreme, până ne-am întâlnit cu vechea potecă, cam năpădită de uitare şi care începea ceva mai jos decât cea pe care eram acum. Am traversat vreo două pâraie, năvalnice, cu apă înspumată, venită din locuri de nepătruns şi am ajuns la poieniţa cu ramificaţie către valea Arpaşului şi mai departe spre lacul Podrăgelului. Imi propusesem de mult să umblu prin acele locuri, dar acum, pe vremea asta călduroasă, cu oboseala pe care începusem să o simt şi cu dorinţa întregului grup de a merge pe drumul cel mai scurt, mi-am amânat dorinţa. Peste podul cel nou alcătuit peste apa tumultoasă a Podragului, am trecut cu gândul la munca depusă pentru reconstrucţia acestuia. A urmat urcuşul din greu către cabana Turnuri şi odată ajunşi aici, mi-am avântat privirile către înalta creastă a Tărâţei si spre turnurile deabia începute ale Răutăţilor Podragului. Câtăva vreme am zăbovit la cabană. Cât să ne tragem sufletul. Apoi am început lungul drum către cabana Podragului. Lung nu prea era, dar oboseala adunată pe drumul stăpânit de căldura toridă de până atunci, cam aşa îl închipuia. Peste apa Podragului, acum mai năbădăioasă ca niciodată, am trecut pe lângă discretul monument al alpinistului căzut din înaltul turnurilor pe care le străbătuse, atunci, când deabia se întorsese din cucerirea unor munţi cu adevărat înalţi. Apoi am urmat poteca uneori cu urcuş mai dur, alteori doar unduită pe coasta muntelui. Se lăsase lumina soarelui peste plaiul întins şi poteca, de era cea pe care urcam sau celalată de peste vale, amândouă erau îmbrăcate într-un veşmânt verde, strălucitor. Ne apropiam de capătul drumului şi când am ajuns aproape de cabană, peste creste se lăsa înserarea. Peste munte începea să se stingă lumina. Am trecut pe lângă primul pârâu, pe lângă primul iezer, apoi pe lângă cel din care cabana îşi trăgea apa cea de toate nevoile, am mai urcat un ultim dâmb şi iată-ne intraţi în forfota sălii de mese.
De jur împrejur domnea o atmosferă specifică celor ce simt bucuria muntelui. Era vorbă multă şi limbajul era unul cam poliglot şi printre cei găsiţi acolo, erau şi nemţişorii noştri, cei cu care începusem excursia. Am stat câtăva vreme la masă, apoi ne-am dus la culcare. Patul nu era unul prea comod, era cam tare şi eu susţin că avea dedesubt doar scândură, deşi colegii mei spuneau că saltea avea, dar se întărise de veche ce era.
Una peste alta am adormit numaidecât şi până la ora matinală a plecării, nici nu m-am mai trezit.
În zori, răsuflarea ritmică a celor destui cu care ne petrecusem noaptea, trăda somnul adânc al dimineţii. Am ieşit din cameră cât de tiptil am putut. Ne-am mai aranjat rucsacii pe prispa cabanei şi pe când soarele îşi arunca întâiele lumini peste stâncăriile din vârful Tărâţei şi peste cele ale Podragului, am început urcuşul către creastă, pe cărarea care deabia aştepta soarele. Ne-am bucurat de cristalul apei dintr-unul din izvoarele din cale, în care ne-am înviorat feţele încă adormite şi ceva mai încolo, de salturile sprintene ale primelor capre negre.
Când am ajuns în Şaua Podragului, crestele înalte se luminaseră de-a binelea. Soarele îşi luase locul bine meritat pe cerul albastru, fără pic de nori şi vârfurile Mircia şi Arpaşul Mare se lăfăiau sub lumina dimineţii. Într-un căuş al muntelui, ascuns privirilor, ştiam că se află oglinda de apă de la Podul Giurgului. Acum îi zăream doar malul estic, înalt, pe care zăbovise pânza unui cort galben. Către valea Budei, pajiştea sclipea în lumina soarelui, până când se pierdea în pâcla dimineţii. Undeva departe, spre adânca vale a Budei, stâna de la Podul Giurgiului, îşi mai amintea poate de popasul dintr-o noapte cu lună plină a celor care a doua zi urcaseră valea Orzănelei până sus, în creasta care-i aştepta cu miros de iarnă sălbatecă.
Ne stăteau în faţă noian de vârfuri înalte. Tărâţa, Corabia, Ucea şi pe toate trebuia să le urci coasta înaltă şi să cobori până în şaua ce le despărţea, adâncă, de parcă nu mai ajungeai odat acolo. Sub vârful Corăbiei, într-un loc însorit, am făcut popasul pe care ni-l aminteam din altă împrejurare, când era scăldat în nlumina amiezii. Apoi am străbătut clinurile muntelui peste Ucea Mare şi Ucişoara Deasupra văii Ucea, m-am apropiat de buza hăului şi am privit cu sclipiri în ochi, amintirea unui viitor pe care mi-l doream încă realizat, când voi putea parcurge impresionantul uluc al văii glaciare, căruia îi străbătream cu ochii minţii, locurile care m-ar fi dus către Fereastra Iezărului, de sus, din muchia Tărâţei. Până la urmă am ajuns în Şaua Orzănelei, acolo unde ne stătea în faţă doar urcuşul către coama năzdrăvană a Viştei Mari.
Am privit nostalgic muchia zimţată a Viştei, pe care cu mulţi ani în urmă, îi parcursesem creasta până la peretele Ucişoarei, întunecat şi parcă anume umezit, ca să ne înspăimânte cât de cât. Acolo ne oprisem, în Spintecătura Viştei şi până jos, în locurile înverzite ce se zăreau, unul dintre noi, mai imprudent, a neglijat sfatul pe care-l învăţasem pe dinafară, de a tăia cu atenţie trepte cu pioletul în zăpada întărită, rămasă din iarna care se depărtase binişor. Şi primul pas a fost şi cel dintâi pe alunecuşul zăpezii întărite. Noi cei rămaşi sus am înlemnit şi până când nu i-am auzit glasul „ sunt întreg ”, nici că ne-am mişcat din locul în care parcă încremenisem. De ajuns, ajunsese el jos, dar fundul lui, scărmănat zdravăn de pietrele peste care trecuse, numai el ştia ce păţise, de vreme ce la întoarcere, pe scaunul maşinii, stătuse mai mult în mâini.
Acum însă, urcam din greu panta dură ce urma să ne aducă sus, pe unul din vârfurile cele mari ale Făgăraşului. Gândeam că urc chiar repejor panta, până ce pe lângă mine au zburdat vreo doi copii, de vârste fragede, care m-au depăşit zburând pe lângă mine. Dar de ajuns sus am ajuns odată cu mulţi alţii. Era pe vârful Viştei Mari, forfotă mare. Rucsacii lăsaţi aici a celor plecaţi pe cel mare, al Moldoveanului, străini care numai ei ştiau ce vorbesc, ba chiar şi vreo doi japonezi care tot gângureau între ei. Noi ne propusesem să rămânem la refugiul din Portiţa Viştei şi într-un fel ne era teamă că mai sunt şi alţi amatori de înoptat la căsuţa din vale. Aşa că acum, a fost prima oară când am aruncat doar o privire către drumul spre vârful Moldoveanului. Şi ca să fiu sincer, căldura şi drumul parcă mă obosiseră destul. Câtăva vreme am zăbovit pe vârf, după care am coborât la refugiul din Portiţa Viştei. Am avut accolo numai surprize plăcute. Mai întâi toată stima celor ce trudiseră aici să îmbunătăţească confortul refugiului. Acoperişul cel nou, izolarea termică a exteriorului şi înteriorul care acum arăta parcă mai ordonat, totul era altfel decât în hruba care fusese până mai ieri. Bine ar fi ca cei ce trec pe acolo să recunoască măcar truda depusă. Cât priveşte locul din preajmă, acesta oarecum te aducea cu picioarele pe pământ. Eram totuşi în ţara în care ne duceam veacul şi ceva gunoaie începuseră să se adune !. Dar parcă nu sunt prea convins că le aruncaseră numai ai noştri.
A trecut noaptea, una frumoasă, întunecată pentrucă îi lipsea luna, dar cu stelele toate la locul lor. Când am ieşit afară ne-am bucurat de cerul senin pe care-l aşteptam. Am plecat în zori, când cei alături de care ne petrecusem noaptea, trăgeau încă aghioase, unele chiar zgomotoase. Rucsacii ni i-am încheiat afară, în dimineaţa deloc răcoroasă, doar cu un vânticel mai tăios. Nici măcar roua nu umezise iarba. Am plecat repede, gândind că aveam câteva vârfuri de urcat şi coborât. Poteca urcătoare până în locul în care părea să se contopească cu cerul, ne-a făcut să ocolim Hârtopul Ursului. De aici încolo cărarea ne-a purtat pe deasupra lacurilor din valea Rea. Aveam să ne învârtim mult pe deasupra lor. Trebuia să trecem mai întâi de vârful Gălbenele. Dar până să admirăm forma aproape geometrică a vârfului, aveam să ne săturăm privirile cu oglinzile de apă, de un albastru întunecat, răspândite printre căuşurile de boldani stâncoşi risipiţi cu dărnicie prin adâncul văii spre care se prăvălea apa îmănuchiată ieşită din ele. Unul mai ales, mai mare decât toate cele, părea mai liniştit ca niciodată şi soarele care începuse să se ridice peste creste, începea să le oglindească pe cele înalte.
Erau doar puţini ani de când într-o toamnă, la ora adăpatului dimineţii, pe aici se zbenguia o turmă de capre negre. Dintre ele, un ţap mai întreprinzător, se ridicase sus, mai sus decât poteca şi venise până în apropierea mea, doar pe ceelălalt mal al Spintecăturii hornului prin care se iese din căldarea Viştişoarei. O clipă ne uitasem unul în ochii celuilalt, şi ţapul se repezise printre pietrele hornului. Acum caprele negre nu erau, în schimb căldarea pietroasă a Viştişoarei, lacul cel pierdut în grohotiş şi undeva departe umbra trecutului bordei ciobănesc, toate erau unde le era locul şi amintiri de tot felul, legate de întâmplări săvârşite pe aici, îmi treceau prin faţa ochilor minţii.
Apoi a urmat urcuşul prelung către muchia coborâtă din vârful Gălăşescului Mare. Acolo ne-am făcut pauza micului dejun. Era soare, o adiere liniştită străbătea locurile şi muchia Gălăşescului Mare, coborâtă din vârful cel mare aflat doar la o zvârlittură de băţ, îmbia la cucerirea acestuia. Către el tronau doar câteva îngrămădiri de stânci, dincolo de ele doar plaiul neîntrerupt şi sus, în vârf, amintiri de tot felul. Fusesem pe vârf doar o singură dată, în luna august a anului 1980, atunci când ajunsesem aici după ce urcasem muchia Drăguşului, pornită tocmai de jos, din valea Sâmbetei. Se împlinea un ciclu aniversar. Trecuseră de atunci, tocmai 30 de ani. În vara aceea imi propusesem, nu singur, ci cu buni tovarăşi de drumeţie, să parcurg cât mai multe din muchiile nordice făgărăşene. Şi chiar izbutisem. Atunci fusesem pe muchia Viştei, pe cea a Drăguşului, a Zănoagei, ceva mai târziu pe cea a Albotei şi chiar a Arpăşelului şi Buteanului. Atunci, cu ghidul lui Emilian Cristea în mână, pe ultimul urcuş către vârful cel mare, ne legasem în coardă, dar de folosit, n-am folosit-o nicio clipă. Urcasem atunci împreună cu un grup de medieşeni, întâlniţi la casa de vânătoare din poiană şi care la coborârea din vârful înalt, ţinuseră morţiş să o ia printr-un horn pe care spuneau că-l cunosc bine şi l-au abordat tocmai pe cel din Fereastra Răcorelelor. Ne-am luat şi noi după ei şi am pătimit zdravăn până jos. Noroc că aveam cu noi corzi, pitoane şi scăriţe, iar rapelurile făcute ne-au permis să ajungem cu bine la locurile domestice dinspre căldarea Sâmbetei. Aşadar acum, nu puteam rata ocazia de a urca pe vârf, de unde cu nostalgie, am privit înapoi, la anii tinereţii.
Când ne-am întors în potecă, la locul de odihnă al celorlaţi, ne-am întâlnit din nou cu nemţişorii noştri. Ne ajunseseră din urmă, după ce la Portiţa Viştei se sculaseră ca boierii. Am mai găsit acolo un grup de polonezi dintre care unii studiaseră acasă la ei, la universitate, limba română şi bucuroşi de întâlnirea cu noi şi-au etalat cunoştinţele căpătate. Nemţişorii au luat-o înainte, mai tineri, mai zglobii, iar noi am pornit pe urma lor în coborâşul către Fereastra Răcorelelor. Ne stătea în faţă urcuşul către Gălăşescu Mic, pe care l-am parcurs repede. A urmat coborârea către Fereastra Mică, pe care am evitat-o, urcuşul către vârful Slăninei şi coborârea în Fereastra Mare a Sâmbetei. Ajunsesem la capătul drumului nostru pe creasta Făgăraşului.
N-am zăbovit mult în Fereastra Mare. Dinspre sudul vechiului regat se adunaseră ceva nori, iar spre şesul transilvan, cerul era senin ca lacrima. Peste crestele Drăguşului, era aşternut soarele, stâncăriile sclipeau şi peticele de iarbă, câte erau, răspândeau bucuria muntelui. Cum coboram noi pe poteca încolăcită pe coasta muntelui, din spatele Colţului Bălăcenilor, dintr-un nor sur, o săgeată de foc a unui fulger zvăpăiat, a străbătut cerul şi zgomotul asurzitor al trăznetului care a urmat, ne-a trezit din reverie. Părea că se apropie furtuna. Am grăbit paşii cât am putut şi grupul nostru s-a cam spart, fiecare gonind către cabană după cum l-au ţinut puterile. Pe lângă grupurile de stânci monumentale din cale, am trecut în goană, tufa de bujor înflorit şi la vremea asta, deabia dacă ne-a oprit privirile asupra ei. Fulgerele au început să pălească, tunetele erau din ce în ce mai depărtate şi când am ajuns în vale, la răscrucea de drumuri de pe firul apei, cele 42 de troznituri cereşti pe care le numărasem cu oarecare temere, se depărtaseră către alte meleaguri.
În faţa cabanei, visul crestelor însorite se terminase.
Oarecare forfotă era, pe lângă vechea cabană de pe Valea Sâmbetei şi turiştii, câţi erau deocamdată, înconjuraseră un pitic de măgăruş, cu şnur roşu la gâtul încă firav, cât să nu-i fie de deochi. Ne-am asigurat locurile de dormit, ne-am aşezat la masă, ne-am luat şi câte o porţie din ciorba cabanei a cărei reţetă o ştiam de mult şi după amiaza pe mai departe ne-am petrecut-o ascultând zvonurile venite din creastă, unde plouase din belşug.
Era linişte în camera noastră şi doar către miezul nopţii, paşi greoi şi nesiguri, ai unuia care se alimentase din belşug cu ceva licori bahice şi care pe deasupra a început să sforăie chiar înainte de a pune capul pe pernă, ne-au cam întrerupt odihna bine meritată. & nbsp; & nbsp;
Şi acum, în dimineaţa când ne-am strâns ultimul rucsac, înainte de a părăsi crestele înseninate ale Făgăraşului, tot matinali am fost. Am părăsit încăperea în care ne petrecusem noaptea şi am lăsat-o tot în sforăitul omului cel gras, care-şi etalase seara, cu emfază, isprăvile turistice şi când am scăpat de zgomotul care ne ţinuse de urât mai toată noaptea, ne-am zis un bogdaproste şi i-am urat un gând nu prea grozav, celui care-şi alimentase fornăiala cu ceva beri cam multe. Părăseam muntele şi gândul nostru era tot la Fereastra Mare şi la crestele însorite pe care le sfârşisem de curând. Acum începeam coborârea spre mânăstirea Sâmbăta, acolo unde ajungeam în toiul „hramului” mânăstirii, cel al Sfintei Fecioare. Drumul pe Valea Sâmbetei cu răcoarea pădurii care ne întovărăşea, cu regretele părăsirii lumii de basm ce rămânea tot mai departe, ne-a dus până la urmă în viermuiala infernală a celor care ţineau să participe într-un fel sau altul, la sărbătoarea zilei, din mânăstirea lui Constantin Brâncoveanu.
M-am strecurat printre cei mulţi şi m-am apropiat de locul în care celor ce nu mai sunt şi deopotrivă celor dragi acum, li se aprinde câte-o luminiţă. Pentru cei care-mi dăduseră viaţă, gândul bun, de mulţumire pentru ce realizaseră ei peste vremuri şi firul de lumânare cu flacăra tremurândă din locaşul anonim, poate nu mai reprezenta decât un fâlfâit de aripi venit din neant, dar pentru mine a fost ca o binecuvântare.
I-am reîntâlnit pe cei cu care venisem si mai apoi în altarul din pădurea cu fagi înalţi, sub umbra lor măiastră, am ascultat slujba Sfintei Mării. Ne-am căutat loc de odihnă înaintea plecării, până când David, călugărul cel plecat de pe meleagurile Coziei, bucuros de oaspeţii veniţi din înaltul muntelui, ne-a condus în trapeza mânăstirii, la masa mai dichisită a hramului. Şi nu atât masa îmbelşugată însoţită de câte-un strop de palincă şi vin bisericesc, m-a impresionat peste măsură, ci înfăţişarea monumentală a trapezei cu bolţile cele mari, acoperind sala imensă în care ne aflam noi, cei ca nişte pigmei, aşezaţi la cina cea de taină a Fecioarei Maria. Când ne-am ridicat de la masă ne-am întâlnit cu cel care ne adusese aici şi acolo, în taina chiliei lui şi-a depănat amintiri şi ne-a mărturisit dragostea lui neostoită ce-l lega de înălţimile munţilor din care tocmai venisem.
Se sfârşea ziua din urmă de pe meleagurile făgărăşene şi cât am stat noi la răcoarea încăperilor mânăstireşti, până a ne lua rămas bun de la amfitrionul nostru, afară forfota s-a domolit şi nu ne-a mai rămas de făcut, decât să părăsim mânăstirea şi să luăm drumul asfaltului dogoritor către casă.

Text: Dinu Boghez
12-15.08.2010

sâmbătă, 14 august 2010

Cum ne-a cucerit Caucazul...

Motto:
Curge timpul prin inalturi
Astru poarta langa astru
Razbunandu-ma-n albastru...

(Lucian Blaga)
Drumul spre Terskol avea sa fie unul lung si anevoios. Ne-am incurcat inca de la inceput in labirintul de vami moldovenesti si ucrainiene. O vamesa moldoveanca ne-a intrebat usor iritata “De ce mergeti in Caucaz? E mai mare omatul acolo?”. Pana in Ismail am bajbait prin tot felul de sate care de care mai saracacioase. Drumurile prin Ucraina sunt ca la noi, carpite peste tot. In schimb indicatoarele sunt mult mai rare si daca l-ai ratat pe cel care iti trebuie, esti pe cont propriu. Odessa ne-a pus si ea la incercare in miez de noapte, dar pana la urma am gasit iesirea spre Rostov.
In vama ruseasca am petrecut 4 ore ce ne-au pus serios nervii la incercare (habar nu aveam ce se va intampla la intoarcere). Dupa o mie de controale ale fetelor, documentelor si masinii, multa limba “gimnastica” (pentru ca nimeni nu vorbeste engleza), “davai” spre Rostov.
Valea Baksanului m-a uimit prin ciudatenile ei. De o parte avea versanti acoperiti de pini si mesteceni, de cealalta parte avea versanti arizi si stancosi ce-mi aminteau prea bine de Anzi. Fiecare kilometru avea cireada lui de vaci ce preferau asfaltul pajistilor din jur.
Cand am ajuns in Terskol ploua. Ma asteptam sa vad un Zermatt rusesc dar nu a fost deloc asa. Statiunea este mica si pare trista. Multe cladiri vechi cu iz comunist, altele in constructie, altele abandonate. Hotelul l-am gasit cu usurinta. Interiorul lui imi amintea perfect de vremurile cand eram copil si mergeam la Voineasa. Cina si dusul fierbinte au fost nemaipomenite.
A doua zi am pornit in cercetare in speranta ca vom gasi harti sau alte surse de informare. Nu am gasit decat harti in rusa, toate destul de vechi. Ne-am luat cateva mai mult ca suveniruri decat ca utilitate. La pranz eram la telescaunul din Cheget care trebuie sa aiba multi ani dar totusi functioneaza cuminte in fiecare zi.

Un pic speriata la inceput de siguranta lui, m-am obisnuit repede si am ajuns incantata la cafeneaua de la capatul de sus al lui. Cu totii am plecat spre creasta Cheget.

Pe drum am admirat continuu doua varfuri fantastice: Donguzorun si Nakra.



Am coborat in goana si am reusit sa prindem ultimul telescaun.

Seara am ravasit bine camera de hotel pana am reusit sa-mi fac rucsacul pentru Elbrus.
Dimineata la telecabina era mare inghesuiala. Soldatii aveau prioritate. Dupa ce am asteptat ceva timp, am reusit sa intram intr-una din telecabine si sa pornim la deal cu miscari haotice stanga-dreapta. La capatul telecabinei ne astepta telescaunul care pe mine sincer m-a ingrozit. Nu intelegeam modalitatea in care eu si rucsacul meu destul de voluminos aveam sa incapem pe scaunelul plimbaret si sa calatorim in siguranta. Cu multa anxietate si cu ajutorul celorlalti am reusit. Am coborat cu bine toti patru si cu toate bagajele la cele “11 butoaie”.

Acolo am fost destul de mirati sa vedem ca noi cei cu rucsaci grei si bocanci de iarna eram in minoritate.

Langa refugii sedeau nervoase ratracurile in care se suiau curiosii in papuci si pantaloni scurti si traiau o calatorie palpitanta din “taxiurile” Elbrusului pana la stancile Pastukhova (adica pana la 4600m).

Noi ne-am incadrat pe partea dreapta a “autostrazii” de zapada si cocosati de greutatile din spate am pornit usurel la drum. Vremea era de vis si am ajuns destul de repede la Priut 11 unde am preferat sa campam (ca tot carasem corturile pana acolo) desi pentru o suma destul de mica puteam capata cate un pat, mancare si seara curent electric. Am arborat tricolorul, am gatit o supa mult ravnita si am adormit repede.


La ora 2 insa a inceput agitatia. Aveam senzatia ca ratracurile, pline cu montarniazi dornici sa ajunga cat mai repede pe varf, treceau peste corturile noastre, asa vacarm faceau. Ma intreb daca mai exista asa ceva in alta parte… In fine, dupa tot acest elan sovietic, locurile s-au linisitit si in jur de ora 4 am putut adormi din nou.
Cand s-a luminat de ziua, nu s-au luminat insa si locurile pentru ca era ceata deasa si ningea. Si vremea a tinut-o tot asa pana spre seara cand am facut o plimbare pana la Pastukhova.

Noaptea la 2 am plecat spre Elbrus. Era frig. Cand am ajuns la Pastukhova a inceput viscolul. A trebuit sa renuntam. Am hotarat ca in ziua aceea sa ne mutam tabara de la Priut 11 la Pastukhova. Pana spre dupa-amiaza eram instalati cum nu se poate mai bine si asteptam nerabdatori sa se schimbe vremea. Am vorbit cu tata la telefon si am aflat ca prognoza meteo se inrautatea pe zi ce trece. Mi-am dat seama ca daca nu reuseam urmatoarea zi, poate nu mai reuseam deloc. Toata noaptea a batut vantul (imi aminteam sentimentul de la refugiul Berlin din Aconcagua cand urla vantul nemilos).
Am plecat la 3.30. Era ceata si sufla vantul. Ne-am alaturat sarpelui luminos ce urca spre Elbrus in fiecare noapte. Rasaritul ne-a prins deasupra norilor si ne-a oferit caldura mult asteptata. Drumul a fost lung si nu usor. Cand am ajuns in saua dintre cele doua varfuri ningea. Am inceput sa urcam ultima panta si treptat ninsoarea a incetat si am putut admira tabloul mereu alb al Elbrusului. Sus pe platoul vulcanului adormit nu am zarit decat cele doua varfuri si marea de nori.

Cand am ajuns pe varf am simtit o mare usurare in ciuda oboselii. De acum nu mai conta ce se intampla… ajunsesem unde-mi doream de mult mult timp.

Daca auzisem si citisem ca de obicei stai la coada ca sa ajungi pe varf, noi am trait marea incantare de a fi singurii acolo o jumatate de ora si a ne bucura de linistea albastra ce ne inconjura din toate partile. Am arborat tricolorul ce a inceput sa fluture vesel.

Cand primele tunete venite de undeva de jos dinspre Georgia au inceput sa se faca auzite, am inceput si noi sa coboram. Soarele ardea ingrozitor. Am intalnit un rus topit de oboseala cu schiurile in spate folosindu-si ultimul strop de energie sa ajunga pe varf. Ajuns in sa, ne-a cuprins din nou ceata si de data asta strans pentru ca pana la tabara nu am mai vazut soarele. Noroc ca marcajele sunt foarte dese, altfel ceata si ninsoarea ne-ar fi dat multa bataie de cap. Intr-un tarziu schiorul ne-a ajuns din urma tare dezamagit ca din cauza cetii nu putea face ce-si propusese, “catastrofa… catastrofa” tot repeta. A urmat o noapte cu zapada multa si vant dar nu mi-a mai pasat de nimic din ce era afara. Ma bucuram de caldura sacului de dormit si ma simteam fara nici o grija.

Dimineata am coborat rapid,


ne-am chinuit un pic la telescaun cu rucsacii, am avut norocul sa mearga apoi telegondola pana jos, am savurat un bors rusesc si mai ales clatitele cu ciocolata alba si ne-am bucurat de cele vazute si traite.
Valea Adîlsu ne-a surprins din plin. Desi ca sa patrunzi acolo este destul de complicat (trebuiesc facute din timp o gramada de hartii si trecut de controlul militar), n-am regretat nici o clipa, dimpotriva. Este cea mai frumoasa pe vale pe care am vazut-o vreodata (inafara de valea Horcones bineinteles).


Plina de copaci racorosi, flori minunate, zgomotul puternic al raului ce pleaca de sus din ghetar, stancarii tantose, are la capatul drumului forestier un grozav camping ce ne-a placut la nebunie. Este mare, salbatic, inconjurat de pereti de stanca, plin de paraie si iazuri si plin cu povestile celor ce coboara din creste. Ne-am catarat pe rocile din camping,


am baut limonada ruseasca, am gatit, am stat la povesti, am facut baie in apa ghetarului, am intors pe toate partile hartile pe care le aveam, am lenevit la soare si… pana la urma ne-am desprins si am plecat spre Hotelul Verde.


Poteca, bine batuta, a continuat placerile oferite de Adîlsu: cascade inspumate, varfuri albe si ascutite, mesteceni la peste 2500m, lacuri imense.


Hotelul Verde este de fapt o pajiste la limita intre verde si alb unde cei care pleaca spre creasta campeaza si unde se afla si un punct de control militar. Deasupra lui troneaza varful Djantugan.

Soldatii intalniti pe drum ne-au anuntat ca sub nici o forma nu avem voie sa urcam Gumachi si multe alte varfuri, ceea ce ne reducea destul de mult posibilitatea de a mai admira o data de sus Caucazul. Ne-au amenintat cu fotografii facute din elicopter care ar putea duce la expulzarea noastra din Rusia. Hotarat lucru, mereu trebuie sa dau peste gardieni sau soldati ce ne bareaza calea intr-un fel sau altul. Dupa o zi in care am cercetat imprejurimile, am urcat ghetarul, am cerut lamuriri turistilor intalniti, am uitat aproape de tot amenintarile militare.




Sus pe ghetar, cei care coborau erau in mare veselie. Coborau pe fund pantele alunecoase, legati cu toti in coarda si faceau o harmalaie de nedescris.
Dimineata la 5 am plecat spre Gumachi (3810m). Drumul nu a fost greu, poate doar in creasta varfului unde se merg vreo 80m pe marginea unei cornise.

In saua Gumachi am gasit un mic ochi verde si cateva locuri de cort. Superb loc de campare, intr-adevar.



Sub varf se traverseaza o crevasa spectaculoasa ce te face sa te gandesti ca o mica sansa de a te inghiti tot exista…

Pe varf ne-am strans aproape 30. Am petrecut aproape 1 ora acolo privind orizontul albastru de munti, mancand si incercand fara succes sa vorbim la telefon.



Coborarea a fost rapida si la fel si stransul bagajelor, grabiti fiind sa ne intoarcem cat mai repede in campingul de jos ce ne placuse atat.
In ultima zi petrecuta pe valea Baksanului am decis sa incercam sa ajungem chiar pe varful muntelui Cheget (3761m). Eu nu am reusit sa ajung decat pe una din santinelele lui de unde am mai admirat o data Elbrusul (cu siguranta nu pentru ultima oara).

Este un munte de grohotis cu roci mari ce trebuiesc catarate si care se desprind destul de des antrenenand uneori adevarate avalanse de pietre.

Probabil de aceea poteca de pe Cheget se opreste undeva mult mai jos in creasta intr-un loc special de belvedere, multi dintre turisti crezand ca acela este varful.
Daca la venire am avut ceva noroc, la intoarcere toate echipajele de politie sau armata ne-au oprit si ne-au luat la cercetat. In mai putin de 3 ore ne-au oprit de sapte ori. Fireste ca nimeni nu vorbea engleza si toti nu-si doreau decat un singur lucru: dolari.
Cand am ajuns in Mineralnye Vody si am vazut ca mai sunt inca 500km pana la Marea Caspica, elanul ne-a scazut dramatic. Un politist ce a avut amabilitatea sa ne ceara actele la control, ne-a sfatuit “decat la Marea Caspica mai bine mergeti la Marea Neagra, ca acolo nu va impusca nimeni”. In drum spre Rostov, a inceput sa simtim din plin canicula de care nu avusesem parte in ultimele 2 saptamani si sa vedem peste tot rasunetul ei.

Am petrecut o dupa-amiaza in Rostov unde am cautat innebuniti papusile rusesti atat de cunoscute. Apoi a urmat o noapte deloc placuta in vama ruseasca unde am stat aproape 8 ore. Pana seara eram la Odessa unde ne-am racorit cu o baie nocturna in apa calda si surprinzator de limpede a Marii Negre. Dimineata am vizitat centrul orasului si am savurat cafeaua si un minunat mic-dejun pe unul din bulevardele de promenada ale Odessei.




Orasul ucrainian ne-a placut mult si nu ne-am mai fi desprins de acolo.

Cuprinsi usor de nostalgie si tacere, cu amintirea albastrului trait acolo sus, am ajuns pe nesimtite la Galati si de aici fiecare spre casa lui, entuziasmati de calatorie dar uimiti ca s-a putut termina atat de repede…




Text: Floriana Boghez
Foto: Echipa