Moto:
Mai stau o înserare,
ca să văd,
umbră din umbră cum se lasă.
Nichita Stănescu
Venise iar vremea excursiilor în care puteam să-mi întovărăşesc paşii cu cei ai fiicei mele, acum revenită din marea depărtare de-o vară. Doar că acum şi eu avusesem nevoie de o perioadă lungă de recuperare medicală. Aşa că propunerea unei plimbări până la cabana de la Valea Sâmbetei, mi-a picat numai bine. În zilele astea de toamnă târzie în care ne aflam, am ieşit către faleza Olăneştilor, în zorii zilei încă întunecaţi. Pe oglinda apei cu murmur de poveste adusă de departe, strălucea lumina felinarelor încă aprinse. Din câte un cotlon răzbătea lătratul unui câine, sau poate chiar a mai multora, dar pe lângă ei am trecut fără incidente. Cum în zilele astea mai marii naţiunii dezbăteau legea eutanasierii acestora, o clipă m-am gândit, cam ce s-ar fi discutat dacă cei oprimaţi acum, ar ajunge vreodată la putere, aşa ca într-un film năstruşnic al lui Hitchcock. Dar noi am mers mai departe, aveam treabă cu Făgăraşul noatru care ne aştepta. Ne-am suit în autobuzul cu care de atâtea ori ajunsesem aproape de muntele nostru drag. După ceva dezbateri, hotărâsem să ne întâlnim la Avrig cu prietenii cu care vroiam să urcăm către crestele cele mari, Vali si Cristina.
Moţăiam somnoroşi în autobuz şi ne-am trezit de-abinelea, mai către Tălmaciu şi mai bine la ramificaţia spre Făgăraş. Ca mai totdeauna, autobuzul a făcut o pauza mare la restaurantul de pe partea stângă a şoselei. Până la Avrig mai aveam o zvârlitură de băţ şi cum şoferul ne-a anunţat că aici stăm aproape ½ oră, ne-am sunat prietenii care ajunseseră la locul întâlnirii. Au venit să ne ia şi mai departe ne-am continuat drumul spre Sâmbăta de Jos. Pe drumul mânăstirii, pe lângă aşezămintele herghelii din drum, timpul a trecut repede. Am continuat pe drumul de pe valea Sâmbetei, încă bun. Am trecut pe lângă păstrăvărie, pe lângă pensiunile mai elegante ale văii şi nu ne-am oprit, decât după ce am traversat apa scăzută a râului, tocmai la captarea de apă potabilă de mai sus. De aici nici n-am mai avut mult până la bătrâna băncuţă, de unde mai departe începea poteca adevărată a muntelui. Până acolo drumul era cam răvăşit de apele mari de anul trecut şi în două locuri am avut de traversat îndelung prin albia bolovănoasă. Am făcut un popas ca lumea la băncuţă, acum îmbătrânită de anii care trecuseră peste ea şi ne-am continuat drumul.
De cum am intrat pe potecă, valea parcă s-a îngustat şi locurile pe care le aveam de străbătut erau cele de toamnă pe care le aşteptam. Drumeag îngust, firicele de apă care parcă nu ţineau seama de seceta cumplită în care eram şi mai ales covorul de frunze aşternute parcă special să ne afundăm paşii în moliciunea şi foşnetul lor. Am mers drept, am mai urcat, am mai coborât şi iată-ne la primul pod aruncat peste vâltoarea apei. Ne-am regrupat şi ne-am tras sufletul lângă el, cât să ne odihnim pentru drumul pe mai departe. Peste mal am avut de înfruntat calea stâncoasă a potecii, pe alocuri umedă, nu chiar năpădită de şuvoaie de apă ca mai de mult. S-a sfârşit urcuşul mai abrupt şi am ajuns în poiana cu alt indicator şi o băncuţă aflată la îndemâna celor obosiţi. Prea ne era aproape cabana ca să zăbovim şi aici, aşa că ne-am continuat drumul. Am coborât la celălalt pod, peste apa ceva mai învolburată şi ne-am continuat drumul urcător. Parcă ne-am mai fi odihnit pe drum, dacă n-am fi ştiut că ceva mai departe e altă băncuţă, înaintea ultimei porţiuni ceva mai domoale, a drumului spre cabană. Ajunsesem la brad şi poate de aceea nici n-am simţit urcuşul, până la poiana cu muşchi verde şi indicator de răscruce. Era aici ramificaţia către refugiul din Muchia Drăguşului, la care de atâta vreme râvnesc. Ultima oară când urcasem pe aici, singur, la urma de sus a avalanşei pornită de sub jepi, care rupseseră poteca cea bună, urcasem printre ei şi dându-mi seama într-un târziu că n-am să o scot la capăt, m-am întors din drum. Doar că printre jnepeni îmi pierdusem pioletul, cel care mă întovărăşise prin munţi mai bine de treizeci de ani. La coborârea dintre ei şi la o timidă încercare să-l găsesc, mi-am dat seama că singur nu am nicio şansă în încâlceala crăcilor îmbârligate. M-am întors la cabană singur, trist şi cu urma lacrimei din colţul ochilor, dusă de ceva vreme. Dar părerea de rău şi nădejdea că poate am să-l regăsesc până la urmă, tot mi-a mai rămas. Am purces mai departe. Nici mult nu mai aveam până la cabană. Am traversat albia pietroasă a pârâului din cale, ne-am îndreptat ochii către îmbulzeala lăstărişului dinspre Piatra Caprei şi am început ultimul urcuş către cabană. Era poate urcuşul cel mai uşor de astăzi, dar ca întotdeauna mi s-a părut şi cel mai greu şi cel mai lung. Undeva deasupra noastră, lătratul şăgalnic al câinelui ciobănesc de la cabană, ne-a dat semn că aveam să ajungem curând la casă de om.
La cabană am ajuns curând şi pe băncuţa ştiută, cu semnal la mobil, am sunat acasă să se ştie că am sosit cu bine. Apoi ne-am îndreptat către cabană. L-am găsit pe noul cabanier ocupat cu ceva reparaţii, cât l-or fi lăsat puterile şi banii pe care-i avea. Pregătea „confortul” câtorva noi camere si Dumnezeu ştie, dacă le-o putea termina. Oricum avea entuziasm şi multă, multă bunăvoinţă.
Ne-am ales camera în care aveam să ne odihnim. Avea şi sobă şi ni s-a promis un foc bun, mângâietor şi ne-am adunat în sala de mese, la sărbătoarea prânzului. Au sosit pe lângă noi şi pisicile, ajunse aici tradiţionale. Erau tot cele două, una având strămoşi sălbateci bănuiţi, dar amândouă înfometate, şi nu conteneau să ne atragă atenţia că vor şi ele din cât aveam noi.
Mai departe cei trei mai tineri componenţi ai trupei s-au îndreptat către Fereastra Mare. Nici starea fizică, nici ritmul mai vârstnic, nici timpul înaintat, nu mi-ar fi permis să-i însoţesc. Aşa că nu mi-a rămas altceva de făcut, decât să-i urmăresc cu privirea pe poteca ce s-a pierdut printre brăduti şi să-i aştept mai pe înserat, atunci când Floriana avea să-mi povestească întâmplările urcuşului.
Dupa masa pe fuga impartita mai mult sau mai putin voluntar cu matele cabanei, am indesat ciocolata in rucsac, ne-am imbracat bine si am pornit pe cararea ce duce catre Ferestre. Stiam ca ne vom intoarce pe intuneric. Probabil de aceea am uitat una din frontale in cabana... Am ajuns imediat la punctul de rascruce dintre cele doua Ferestre. Nici de data aceasta nu aveam sa ajung in cea Mica... Am apucat voiniceste panta prin padure ascultandu-l cu uimire pe Vali care ne povestea despre cerbul din fata primariei din Berislavesti... In dreptul crucii am inceput sa ne sfatuim: mai urcam, nu mai urcam. Hai sa mai urcam, fie ce-o fi! I-am intalnit pe turistii de dimineata care coborau grabiti din Fereastra. Ma asteptam la gheata si eram pregatita pentru ea. Dar nu a fost decat zapada buna de infipt bocancul in ea. Pe langa Coltul Balaceni ma asteptam sa zaresc capre negre, dar nici ele nu s-au aratat. Cu privirea atintita mereu spre indicatorul din creasta, am ajuns gafaind pana sus unde m-a lovit un vant tare rece. Incercand sa sun la cabana intr-un minut nu mi-am mai simtit degetele. Creasta insa era atat de imbietoare... pictata in alb si viscolita...Trebuie sa fi fost minunat pentru cei care au reusit sa o colinde in ziua aceea si sa se adaposteasca inainte de apus intr-unul din refugiile ei. Mmm... Dara era tot acolo...Vantul m-a convins repede ca ciocolata trebuie sa o mananc mai jos. In caldare nici urma de suflul rece al iernii anuntate. Doar apusul a adus cu el ceata care urca indaratnic spre noi. Ne-am regasit si am luat-o repede la picior. In mai putin de o ora eram jos la rau, dar si intunericul era cu noi. Tata, grijuliu mereu, ne astepta in curtea cabanei semnalizandu-ne cu lanterna.
Mi-am îndreptat paşii către camera pe care mi-o doream cât de cât încălzită. N-a fost să fie, aş mai fi avut de aşteptat, aşa că mi-am scos pufoaica, că doar de asta o adusesem şi m-am ghemuit în pat. Nici că mi-a păsat de camera încă neîncălzită şi chiar am tras un pui de somn. Când m-am trezit, afară erau crestele luminate şi către Colţul Bălăcenilor se vedea bine stratul de zăpadă care cu încetul avea să-l acopere. Mi-am făcut drum până la cabana salvamont, unde am aflat că se afla şi mai vechea mea cunoştinţă, Thomas Bross, salvamontist de-o viaţă pe meleagurile victoriene. Era acolo, la cabana care-i datora atâta. Se pregăteau de iarnă, cu oarecari îmbunătăţiri şi din ce nu mai avea cum să fie întrebuinţat, îşi alegea şi cabanierul nostru câte ceva să-şi mai cârpească cabana cea veche. Se pregăteau salvamontişti de masa de după lucru, aşa că doar câteva cuvinte aveam să schimb cu bâtrânul Bross, cu care am băut un ceai cald şi m-am întors la cabană. Ceva mai târziu am părăsit cabanierii cu care-mi petrecusem câtăva vreme şi afară m-am întâlnit cu un grup de tineri care-şi consumau ceaiul după coborârea grăbită din Fereastra Mare. Mi-au spus că se întâlniseră cu Floriana, Vali si Cristina, pe când tocmai coborau. Mi-au spus chiar şi ora la care îi întâlniseră. Apoi s-au incins discutii despre traseul cel mai bun pe care pot să-l facă a doua zi. I-am întrebat dacă vreumul din ei a urcat de curând la refugiul din Muchia Drăguşului şi am fost încântat să aflu că acolo sunt condiţii chiar foarte bune, cu sobă, uşi şi ferestre. Tinerii au plecat şi eu iară am început să-mi fac socotelile despre cei plecaţi. Cam cât fac până sus, cam cât le ia odihna şi cât pot face la coborâre. Mi-am făcut socotealacă că prin jurul orei 18-18 ½ ar putea reveni. Mai era destul timp şi iarăşi am sporovăit cu cabanierul. Până la urmă mi-am pus frontala pe frunte şi am ieşit din nou afară, cu ochii aţintiţi pe poteca pe care trebuiau să se întoarcă. Cam atunci şi unul din câini a plecat lătrând pe poteca pierdută printre brazi. Ii simţise şi în scurtă vreme le-am văzut licuricii frontalelor. La 18 ½ ne regăsisem toţi în faţa cabanei. A urmat o masă cu voie bună, stropită cu câte o cană de vin fiert, cu pisicile strecurate printre picioare. Supriza serii a venit de la iluminatul sălii de mese. Era unul electric şi cum tot aşa a fost şi în camera în care parcă ne-am lăfăit la căldura sobei bine încinse.
Dimineaţa s-a dovedit una frumoasă şi nu ne-a mai rămas de făcut decat să începem drumul invers, parcă mai scurt de cât urcarea, dar şi cu ceva gheţuş mai mult. Am parcurs poteca cu băncuţele ei, drumul forestier cu rupturile sale şi când am ajuns la maşină, excursia noastră luase sfârşit.
Amabila invitatie a colegilor noştri de tură, să ne petrecem în casa lor din Sibiu, timpul rămas până la autobuzul care ne-a dus spre casă, s-a dovedit una de excepţie, pentru ospitalitate şi conversaţia plăcută, care era cât pe-aci să ne facă să pierdem autobuzul, atât de bine ne-am simţit.
Text: Dinu Boghez, Floriana Boghez
Foto: Valentin Tudosescu