joi, 25 decembrie 2008

Muchia Fruntea Oii

Moto:
Doarme-n fiecare frunză, aurul căzut din soare.
Zaharia Stancu


A fost într-o zi frumoasă de toamnă, către mijlocul lui octombrie, când pădurea îmbrăca culori de toate felurile şi clonţanii stâncoşi ai Coziei, ce ţâşneau desupra acesteia, promiteau să aducă lumina soarelui mai aproape de noi.
În gara Rîmnicului, de unde plecam, aşteptam o zi frumoasă de toamnă şi cerul senin, încununat încă de stele şi geana de lumină ce mijea către răsărit, ne dădea speranţe de vreme bună şi deabia aşteptam să intrăm în pădurea cu straie colorate.
Când am coborît din tren în halta Păuşii, întunericul stăpânea valea. Aveam să străbatem în continuare drumul forestier către Sânişoara. Nu făceam o mare pasiune pentru locurile acestea, prea le străbătusem de multe ori, dar acum, aveam să mai schimbăm ceva din monotonia drumului obişnuit. La început, noaptea stăpânea locurile şi oarecare lumină strecurată pe valea îngustă, începea să ajungă până la noi. Am trecut repede pe lângă cabana Valea Mărului, arareori deschisă, am poposit o clipă la troiţa recent refăcută, de lângă izvorul de la îmbinarea drumului nostru cu cel al Noroaielor. Am continuat drumul pe valea Păuşii, până când din el, dintr-o lărgime a acestuia, pe stânga, se desprindea poteca bine ascunsă în spatele lăstărişului, ce urca spre schitul din preajma grotei Sălbatecului. Urcuş dur, pe serpentinele noii poteci create de schimincii locului, dar am ajuns într-o ½ oră. Schitul are o înfăţişare aparte, ba chiar ciudată şi poate tocmai de aceea nu prea este agreat de călugării tradiţionali. Mica gospodărie de aici creată în jurul locurilor prăpăstioase, are şi păsări şi locuri cultivate şi potecă largă spre mânăstirea Stânişoarei, la care am ajuns în circa 2 ore de când părăsisem halta Păuşii.


Plaiul de deasupra mânăstirii, lasă privirilor, primele imagini deosebite, către Colţii Foarfecii şi către abruptul Bulzului, cu ,,spintecătura” lui atât de caracteristică. Depăşim plaiul înierbat şi facem un popas lângă un mic refugiu. De aici încolo aveam să ne despărţim de poteca marcată ce urca spre cabana Cozia. În cotul acesteia, pornim drept înainte. Deocamdată pe un hăţaş foarte clar, strecurat prin rariştea stejărişului acestor locuri. Poteca urcă printre copaci şi se pierde în apropierea abruptului din stânga, către care ne îndreptăm. Suntem aici deasupra hornurilor pe care, undeva în adâncul văii de sub noi, le străbate altă potecă minunată a Coziei, cea de pe ,,Puntea Iadului” şi frumuseţea locurilor la care am ajuns, îndeamnă la popas. Priveliştile de pe prispa stâncoasă, sunt dintre cele deosebite ale Coziei, cum de altfel vor fi şi în continuare.
Cascada Gardului, poiana de deasupra acesteia, cu acelaşi nume, înălţimile măreţe ale Colţilor Foarfecii, în spatele lor cele ale muchiei Scorţarului şi ceva mai departe vârful izolat al Grădinii Zânelor, se lasă privite de aici, ca de nici unde.

Momentul de reverie trebuie să se termine. Pornim spre dreapta, către adâncul pădurii. Străbatem o zonă de stâncării, apoi intrăm pe panta unei pădurici de pini care ne scoate în prima creastă a zilei. Ne întâlnim aici, venind din stânga, cu poteca ce urcă dinspre Puntea Iadului, cea amintită mai înainte. Eram aici pentru a patra oară şi cel puţin acum, doar la începutul ascensiunii, locurile-mi păreau cunoscute. Pe aici, când străbătusem prima oară hăţaşul încâlcit, urmele ursului păreau proaspete şi teama ne-a făcut să nu fim prea la îndemână. Acum însă parcă în toată pădurea eram singurii vieţuitori. Mai departe străbatem hăţaşul de pe creasta pe care am ajuns, strecurat printre pinii subţirateci de pe aici. Ajungem la un ochi de poiană. Apoi mai departe, cu oarecare atenţie observăm rămăşiţa unui muşuroi de furnici – acum distrus, dar altădată era înalt de vreun metru – şi însfârşit ajungem într-o înşeuare, din care spre stânga, coboara cealaltă potecă, foarte clară, amintită mai sus. Cândva, prin aceste locuri dăinuia un vechi triunghi rosu, făcut de un grup de copii dirijaţi de profesorul lor. Se petrecea acest lucru, cam la începutul acţiunii ,,asaltul Carpaţilor ”, de marcare a traseelor turistice. Finalul traseului ieşea către valea Gardului, dar niciodată nu i-am descoperit începutul. De aici încolo întrăm în a doua parte a traseului acestei muchii, cea mai interesantă, dar şi încâlcită.
Mai întâi intrăm pe versantul estic, pe un hăţaş mai mult închipuit. Păstrăm oarecare distanţă de creasta ce se înalţă în stânga noastră. Curând, aproape fără să vrem ne apropiem de culmea stâncoasă. O pantă înclinată puternic, un horn scurt şi iată-ne în creasta. Avem de aici priveliştea pe care ne-o dorisem. Cozia se prezenta în toată măreţia ei. Mai ales Colţii Foarfecii

se înălţau maiestos, lăsându-se priviţi din creştetul lor până când abruptul acestora se pierdea în adâncul pădurii. Ceva mai la dreapta Pereţii Gardului, se prăvălesc spre iarba plaiului alpin de sub ei, până când şi aceaştia se conotopesc cu pădurea. Durducul şi Bulzul, într-un fel primii decani de înălţime ai Coziei îşi lasă privite coastele stâncoase prelungi. Printre ei se strecoară trasee ascunse, care odată parcurse îţi arată frumuseţile mai întregului masiv. Câtăva vreme, scurtă, urcăm şi urmărim linia sinuoasă a crestei, trecând din stei în stei. Apoi coborîm din nou prin pădurea versantului estic, ocolind picioarele stâncoase, uneori cam lungi. Şi de fiecare dată urcăm din nou în creasta stâncoasă. Pe acolo, cu rădăcini înfipte în bruma de pământ avut la îndemână, pinii şi-au găsit loc de trai.

Aşa bătuţi de vânturile năpraznice ale Coziei, le-au înfruntat an de an. Poate de aceea coroanele lor s-au aplecat desupra stâncilor ce-i găzduiau. Unii îşi sfârşeau viaţa aici, dar tot în picioare stăteau şi coroanele lor rotate, acum scheletice, erau tot decorative. Şi prin apropiere alţi pini tocmai îşi începeau viaţa. Apoi iar coborîm printre stânci, acolo unde înaintarea devine greoaie. Ocolim alte stâncării, pe acolo pe unde vietaţile pădurii au lăsat urma vreunui hăţaş. La mulţi din paşii înaintării, pe aici pe unde mai trecusem şi altă dată, m-am gândit la întoarcere, părându-mi rău de partenerii pe care din dorinţa de a le prezenta trasee noi şi frumoase, îi adusesem în încurcătură. Şi mereu înaintam. Abrupturile vestice erau inaccesibile, sfârşind în văi nevăzute acoperite de mulţmea desişului pădurii din care mestecenii îşi aduceau până la noi, clinchetul frunzişului. Şi tot coamele estice erau cele abordabile. Aşa că mai ocolim un alt perete stâncos, sfârşit tot în pădurea tomnatecă. Apoi trecem pe partea cealaltă a muchiei, urcând într-o şa, cu privelişti către peretele Gardului, Scoaca Ursului şi vârful Durducului. Nu se întrevăd alte posibilităţi decât urcarea unei pante abrupte, prin pădurea cu fagi rari, poate de 60°. Urcăm din greu. Ne apropiem de alţi pereţi stâncoşi. Parcă se simte apropierea de capătul traseului. Dar până atunci ne aflăm în faţa unei brâne cu ruptură spre mijlocul ei. Deasupra doar un horn, pe care urcându-l ne dăm seama că nu ne scoate nicăeri. Depăşim brâna trecându-ne unul altuia rucsacii. Suntem pe un grumaz de stâncă, în faţa unui alt coborîş, care ne-ar scoate tot pe o pantă abruptă. Cel mai tânăr pleacă într-o introspecţie a locurilor. Se întoarce spunând că un hăţaş, parcă mai clar, urcă până ‘ntr-un loc unde pare a fi o potecă ceva mai lată. Coborâm stâncile pe care eram, mai mult prin ramurile unui fag, decât pe faţa peretelui. Suntem din nou pe o pantă abruptă. Iarăşi urcăm aruncând pioletul înainte, trăgându-ne câţiva paşi mai sus. Panta se domoleşte şi trecem printre brazii care ascund un hăţaş ceva mai clar. Uitându-ne în sus, cerul albastru pare aşternut peste ţancurile înalte pe care trebuie să le depăşim. Pe măsură ce urcăm locurile îmi par din ce în ce mai cunoscute. Şi altădată ultima parte a urcuşului am făcut-o prin iarba mare a pantei şi a brazilor rari printre care ne strecuram. Şi altădată am simţit din plin misterul locurilor din care parcă nu mai ştiam pe unde să ieşim. Pe nesimţite panta se îndulceşte până la una orizontală şi hăţaşul devine foarte clar. Când ajungem în creasta povârnişului pe care urcam, ne trezim în faţa unei poteci largi, bine bătute şi aproape de noi dunga albastră a traseului calsic. Ajunsesem în drumul spre cabană, puţin mai sus de abruptul Bulzului, cel în lungul căruia stăruia de ani mulţi, cablul de care uneori te ajutai. De când intrasem pe traseul Frunţii Oii, trecuseră aproape 5 ore. Încă puţin mai încolo şi iată-ne pe belvederea de deasupra abruptului cu băncuţă în apropiere. O odihnă scurtă şi din nou la drum. Mai aveam ceva drum până la cabană, dar în aproximativ o oră am ajuns. Eram destul de obosiţi. Dintre noi unul îşi petrecuse noapte prin trenuri, dar şi ceilalţi aveau motivele lor să fie obosiţi.
La cabana liniştea pe care ne-o doream şi amabilitatea celor care ne găzduiau.


Ne-am lăsa rucsacii în camera în care focul din sobă tindea să încălzească camera şi am ieşit din nou în atmosfera ce prevestea o noapte senină. Din drumul apropierii de cabană, cobora Dinu Mititeanu, prietenul pe care de altfel îl aşteptam. S-a sfârşit seara în mijlocul poveştilor despre munţii pe care-i străbătusem fiecare, din vara care tocmai trecea. Întâlnirile noastre erau rare şi aveam ce ne povesti.
Peste munte s-a lăsat întunericul şi somnul ne-a doborît pe fiecare în parte.

A doua zi am început coborîşul pe aceeaşi cunoscută muchie a Turneanului. Mai întâi, înainte de a pleca de la cabană, priveliştea Făgăraşilor adormiţi,
cu pala de lumină a răsăritului aruncată peste ei, ne-a încântat ca în atâtea alte împrejurări. Apoi stâncăriile Ciuhei Mari şi ale Vamvurei, ne-au condus pe poteca bine cunoscută. Era o zi blajină, cu soare mult şi căldura locurilor cunoscute aduceau până la noi dragostea pe care de atâta vreme o datoram Coziei.
Cu încetul brazii ne-au părăsit, cam de pe unde imaginea stânei din Rotunda, din ce în ce mai părăginită, ne lăsa să vedem umbra munţilor Lotrului. Am intrat în casa fagilor cu frunze arămite de toamna în care ne aflam. Fagii ăştia aveau farmecul lor aparte şi frunzele unele galbene, altele roşietice, stăteau încă agăţate pe crengile cu contorsionări, venite din pădurile cu poveştile copilăriei.

Şi timpul a trecut repede şi pe negândite am ajuns la Troiţa ce despărţea drumurile Coziei. Dar şi pe ale noastre. Ne-am luat rămas bun şi am coborât către valea Păuşii. Fiecare pe drumurile lui, mai apropiate şi mai depărtate.


Se vor mai întâlni acestea, măcar în poveştile unei zile frumoase de toamnă de pe melagurile Coziei.

Fotografie realizata de Marlene Mititeanu (de la stanga spre dreapta: Dinu Mititeanu, Floriana Boghez, Dinu Boghez, Marlene Mititeanu, Andrei Pana):



Text: Dinu Boghez
Foto: Floriana Boghez

duminică, 21 decembrie 2008

Calatoria anului 2008

CURMATURA RĂCORELELOR
Moto:
Mai avem aripi pentru un zbor,
Mai avem puţină aromă-n ulcior,
Numai puţină aromă....
Zaharia Stancu

Doream de mult să mai urc odată la cabana din Valea Sâmbetei. Să stau în poiana din faţa cabanei şi să privesc măreţia Colţului Bălăceni şi toboganul înălţimilor sfârşite în Fereastra Mare.
Am început tura noastră din Sâmbăta de Jos, acolo unde un autobuz ne-a lăsat în gura văii. Nesperat de repede o altă maşină ne-a dus pe şoseaua lungă către mânăstire şi mai departe pe valea pe care o aşteptam frământată în urma viiturilor din toamna trecută. Am coborât acolo unde marcajul punctului roşu indica traseul ce ar fi trebuit să ne conducă la casa de vânătoare din muchia Drăguşului. Am pornit pe vechiul drum de exploatare, vârstat ici-colo cu marcajul ce ar fi trebuit să ne scoată la liman. S-a pierdut repede şi drumul era din ce în ce mai înierbat. Am socotit că mai prudent ar fi să ne întoarcem şi să o luăm pe firul vechii poteci de pe vale. Era aceasta oarecum refăcută, dar urmele viiturii năpraznice tot se vedeau. Porţiuni de potecă spălată până la stânca goală, îngrămădiri haotice de trunchiuri de copaci târâţi de apele furioase, mai stăteau martore ruperii năpraznice de nori. Ce s-o întâmpla cu barajele astea de copaci de pe firul apei la altă viitură, om mai vedea. Aşa, pe nesimţite am ajuns la cabană. Părea animată şi cel ce oarecum o gospodărea, amabil. Dar cabana vădea lipsa de îngrijire şi parcă îşi grăbea sfârşitul. Către creste ceaţa stăpânea înălţimile şi semne de cer senin nu prea erau, dar nici noi nu aveam nevoie de aşa ceva în ziua asta.
A sosit o altă zi. Ştiam că nu o să ne bucurăm de timp prea bun, dar aşa cum era ne-a fost de ajuns să urcăm în Fereastra Mare. Bătea vântul, stătea să plouă şi ceaţa bântuia creasta. Pe ici pe colo, după ce am trecut de prima treaptă glaciară, ne-am bucurat de minunile înălţimilor. Izbucneau strigăte de marmote, iar peste crestele dinspre Cheia Bândei, câteva capre negre păşteau liniştite. Din tufele rododendromului se iviseră flori roz, semn că toamna asta va fi lungă. Doar când am ajuns în creastă, acolo unde vântul îşi făcea de cap, ceaţa nu ne-a dat nicuin pic de răgaz. Ba pe deasupra, picuri mărunţi veniţi dinspre văi, s-au transformat într-o zbiceală rece, care până la urmă ne-a gonit repede spre vale.
În drum spre cabană, am trecut pe la ,,salvamont ”, acolo unde unul dintre cei aflaţi acolo, ne-a atenţionat despre greutăţile pe care le vom întâmpina la coborîrea pe valea Viştiloarei, traseul nostru pentru ultima zi. Fusese aceasta, ca şi cea a Sâmbetei, tăvălită de viitura din toamna trecută. ,,O să treceţi, dar greu, mergând când pe sub copacii doborâţi, când pe deasupra lor ”. Era o încunoştinţare sumbră, pe care am împărtăşit-o şi fiicei mele, deabia sosită la cabană, cu cea de a doua parte a grupului. Mai temător şi dimineaţa înaintea plecării matinale, am reamintit încă odată ce greutăţi aveam de înfruntat. Mai curajoasă, Floriana mi-a replicat: eu pentru Curmătura Răcorelelor şi coborarea pe Viştişoara am venit !. Asă că am pornit la drum.
Pe vale soarele era încă departe să răzbată şi conturul încă întunecat al crestei, sub cerul senin, era prevestitor al unei zile minunate. Era frig şi mai aveam încă mult până să ajungem pe creste însorite. Am ajuns repede la bifurcaţia de drumuri de pe vale. Erau acolo drumurile către Fereastra Mare şi cea Mică, dar şi marcajul punctului albastru către Curmătura Răcorelelor, prima noastră ţintă din dimineaţa aceea. Nu era cine ştie ce potecă prin locurile prin care începeam să mergem, dar marcajul fusese refăcut de curând şi atât de des, cât să nu ne putem rătăci. Anul trecut, urcând pe valea Viştişoarei, ne întâlnisem cu echipa de marcatori ce se întorcea din acţiunea refacerii marcajelor pe tot traseul pe care tocmai îl abordam. Merită tot respectul munca lor. Care numai uşoară nu fusese.
Câtăva vreme am mers de-a lungul văii. De la răscrucea marcajelor, ne-am abătut la dreapta. Apoi am început să urcăm. Străbăteam arinişul compact, cu ochiuri scurte de luminiş şi parcă sub picioarele noastre se însăila un fel de potecă, poate chiar străbătută de paşi omeneşti. Marcajul des şi bine aplicat, nu ne lăsa nicicum să ne îndepărtăm de drumul nostru. Câtăva vreme am urcat din greu, până a ajunge pe prima muchie. Era atât de friguroasă dimineaţa aceea, mai ales că pe ierburile potecii stătea prima brumă căzută în anul acesta, încât a trebuit să ne scoatem din rucsac mănuşile. După mai puţin de 1 oră, am păşit pe prima muchie întâlnită în cale. A venit aici, odată cu noi şi soarele, răzbătând peste creste.
De aici încolo măcar de razele lui ne-am bucurat, pentrucă urcuşul nici de aici încolo nu era mai uşor. Doar vegetaţia arborescentă prin care ne strecurasem până atunci dispăruse. Acum străbăteam tufe de afiniş şi merişor şi tare bune mai erau bobiţele colorate. Eram pe muchia care mărginea de mal drept-geografic- pârâul Ferăstrăul, cel care face la perioade de umiditate normală, o frumoasă şi prelungă cascadă, venită tocmai din înaltul Drăguşului. Au apărut şi stâncăriile, din ce în ce mai dese.
Ba într-un loc, marcajul ne-a purtat către un horn, scurt, dar care ne-a mai amintit că pe munte mai trebuie să te şi caţetri. Într-un anume ghid citisem că într-un loc vom găsi un cablu. Nu era aici, dar judecând întregul traseu până în creastă, poate aici se gândise autorul că ar trebui pus. Am continuat urcuşul.
În faţa ochilor căldările glaciare către care ne îndreptam îşi descopereau, una câte una, frumuseţile. Crestele Gălşescului Mare şi a celui Mic, îşi aruncau către noi abrupturi impresionate şi urcuşul către acestea parcă devenise mai uşor, de când ochii aveau cu ce să se desfete. Am atins căldarea Răcorelelor şi am întâlnit şi marcajul punctului roşu, care parcă care cobora din muchia Drăguşului. Am trecut pe lângă două funduri de lacuri secate de seceta anului ăsta, dar şi pe lângă oglinda Topilei Baronesei, atât de rar atins de turişti. Il văzusem prima oară de mult, atunci când străbătusem muchia Drăguşului. Atunci mi se părea depărtat, acum îl priveam aevea. Curmătura Răcorelelor se vedea bine, dar către ea mai aveam drum lung. Marcajul ne conducea către stânga, de unde pe o postată de verdeaţă, ne-am îndreptat spre cota 2298m, cea a Curmăturii Răcorelelor. Însfârşit am ajuns în Curmătură.
N-am făcut chiar 3 ore cât spunea în ghid, ci cu vreo ½ oră mai mult. Fusese un urcuş dur şi aici ne propusesm să facem un popas mai lung. De jur împrejurul nostru munţii minunaţi cu creste alpine multe, cu hornuri adâncite în pereţii acestora, cu Gălăşescu Mare coborît până lângă noi şi cu imaginea lacului Viştişoarei cuibărit în marea grohotişului aruncat de munţi tocmai în preajma lui.
Aveam ce vedea şi parcă nu ne-am mai fi desprins privirile de pe minunaţiile munţilor. Muchia Drăguşului, coborâtoare, parcă nu era atât de spectaculoasă.
Cea a Zănoagei, din faţa noastră, cu marele horn al Iazului ce cobora din creasta sa,
bordul stâncos al drumului de creastă care ascundea pe versant nordic atâtea minunăţii şi peste toate astea adânca vale a Viştişoarei ce avea să ne aducă atâtea necunoscute.
Până aici marcajul fusese împrospătat de curând, dar pe coborâşul repede, a trebuit să ne ajutăm tot de cel vechi. Dar poate degeaba ar fi gândit cineva, să alegem un traseu de coborîre liniştit. Versantul muntelui era mai aproape de verticală decât oriunde.
Printre stâncării,
alegând locuri înierbate, pe brâne mai la îndemână şi uneori locuri cu stâncării şi grohotiş instabil, fără să ştim, am ajuns pe malul lacului. Apa liniştită a lacului, deabia încreţită de briza înălţimilor, limpede şi stânca cea mare din mijlocul lui, ne-au mai fermecat încă odată.
Am coborît repede din căldarea glaciară, printre stâncării, urmărind punctul albastru, mai degrabă de cât rostul vreunei poteci. La bordeiul de mioare în care altădată înoptasem era linişte şi nimic nu trăda că anul acesta ar fi fost oameni. Mai departe am coborît la stânca acoperită cu prelata ,, cazinoului ’’ şi mai departe am ajuns la pădure şi am intrat printre stâncării dezgolite brutal de viiturile năpraznice, ale căror efecte a trebuit să le facem faţă de aici înainte. Ne spuseseră salvamontiştii că valea fusese doborâtă de viitura din toamnă, dar nu-mi închipuisem că dezastrul va fi fost atât de total. Am coborit o scurtă porţiune de pădure şi când am ajuns la firul apei pe care altfel ar fi trebuit să o traversăm prin vad, ne-a întâmpinat o masă diformă de brazi doborîti din înaltul muntelui, cu aluviuni multe aruncate de-a valma tocmai de sus. O încâlcitură imensă de trunchiuri aruncate care încotro.
Tocmai din vârful muntelui rana produsă de viitura toamnei trecute, lăsase urme adânci, în care persista un miros de putreziciune. Am gândit noi, poate a animalelor smulse din culcusurile lor de torentul revărsat din cer. Ne-am strecurat cum am putut, când pe sub trunchiurile de brazi, când pe dedesuptul lor. Căutam urma potecii şi pe alocuri am mai găsit proaspătul punct albastru, pus doar anul trecut. Crâmpeie de potecă rămăseseră neatinse. Speram că ce găsisem la primul vâlcel întâlnit să nu se mai repete prea curând. Da de unde !. De aici încolo, toate vâlcele, altă dată fermecătoare, cu pădure deasă deasupra şi firicele decorative de apă ce ajungeau până la poteca din vale, totul era distrus. Încâlceala brazilor, stâncile mari prăvălite pe albia îngustă, făcuseră din poteca deabia strecurată pe malurile văii înguste, un haos de nedescris. Pe ici pe colo, prin prundişul şi nisipul albiei mai zăream urme aproape proaspete de bocanci, semn că mai fuseseră şi alţii care vroiseră să-şi încerce puterile pe valea devenită atât de greu accesibilă. Le-am urmat cât de cât, bucurându-ne când ne scotea la vreun crâmpei de potecă cu semne vârstate pe copacii încă în picioare, sau la vreun trunchi de copac aruncat peste torentul văii. Mai erau urme de oameni şi speram mereu că şi noi vom ajunge la capătul dezastrului. Până jos la capătul vechiului drum forestier, numai într-o încâlceală de copaci doborâţi am ţinut-o. Dar şi aici, viitura afectase drumul şi podul din acul serpentinei, nu mai exista şi chiar şi drumului îi dispăruse o bună bucată. Când am ajuns la poiana de pe malul Viştişoarei, trecuseră mai bine de trei ore de mers prin încâlceala şi dezastrul a ceeace fusese nu de mult fermecata vale a Vişişoarei. Dacă n-am fi avut de întâmpinat atâtea greutaţi, n-am fi făcut mai mult de o oră. Pe malul apei, când am ieşit din valea îngustă, aproape epuizaţi, ne-am odihnit cât ne permitea timpul ce-l mai aveam la dispoziţie. În urma noastră, cealaltă jumătate a grupului, oarecum întârziată, se mai chinuia încă să înfrângă cerbicia muntelui. Au ajuns şi ei până la urmă. Dar drumul până la gara din Ucea era încă lung şi trenurile care trebuiau să ne ducă spre case, unul câte unul îşi vedea de orarul său. Chiar dacă niscaiva ocazii, ne-au luat din picioare kilometri buni, până la gara din Ucea, nu ne-au mai rămas decât trenurile de noapte.
Şi când însfârşit ne-am împrăştiat din gara stingheră, am ştiut că noaptea care urma, o s-o facem prin sălile de aşteptare, prinzând legăturile care ne mai rămăseră.
Peste toate acestea ne-a rămas frumuseţea înălţmilor şi poate chiar farmecul unei aventuri nebănuite, cu noianul amintirilor de peste timp.
Text: Dinu Boghez
Fotografii: Floriana Boghez

luni, 15 decembrie 2008

E viscol mare in Cozia!

Moto: sufletul mi-i totuşi plin de rost,/ gerul şi zăpada-mi saltă ţelul,
fiindcă peste toate câte-au fost,/ râde pân’ la lacrimi clopoţelul.
/ Serghei Essenin

Când am hotărât să plecăm în Cozia, ştiam că vremea nu va fi una prea favorabilă. Am plecat totuşi. Dimineaţa, încă pe întuneric, cu trenul, din gara Râmnicului. Pe peron nimeni dintre cei cunoscuţi, umblători cu rucsacul pe munti. Am coborât la halta Mânăstirii Turnu. Se îngâna ziua cu noaptea. Din cer se scuturau pe îndelete, acele mărunte ale unui început de burniţă. Doar ce-am ajuns la drumeagul ce urca spre poarta mânăstirii şi acolo, lângă Troita de lemn, ne-am abătut la stânga, pe poteca marcată cu triunghi roşu. Hotărârea venise pe negândite şi din priviri, fiica mea si cu mine, am început să urcăm panta mare a începutului de drum. Nici nu vedeam bine pe unde să o luăm, dar când am ajuns pe micuţul platou cu masă şi băncuţe, ziua a început să prindă viaţă. Am luat-o repede pe adevărata alee dintre copaci şi până să ajungem tot la o troiţă, veche de când lumea, dar încă îngrijită, stropii mărunţi de burniţă, s-au transformat în ploaie. ,,Să coborîm; nici vorba; mergem înainte ! ”. Cu pelerinele puse la repezeală, am continuat să mergem înainte. Am trecut cu atenţie de traversarea micului perete de stâncă, acum umezit zdravăn, am trecut şi peste cele câteva serpentine cu belvederi spre valea Oltului, la capătul lor, am mai depăşit şi zona unui horn larg şi ceva mai abrupt şi iată-ne pe stâncăriile de unde ar fi trebuit să vedem în toată splendoarea lor, Pietrile Roşii. Ceaţa domina înălţimile şi doar poalele lor sfârşite în adâncurile pădurii mai erau de văzut. Apoi am mai avut de trecut o pantă dură, cam plină de pământ alunecos, dar când am sfârşit-o am ajuns pe muchia cu stejari. Depăşisem prima parte a traseului. Aici însă am găsit zăpadă, aşternută în strat de luat în seamă. Cu ea aveam să ne luptăm de aici înainte, dar şi cu vântul pe care-l auzeam şuerând peste vârfurile copacilor.

Deocamdată coama pe care eram şi mai departe crestele pe sub care mergeam ne apărau, de nici nu simţeam tăria vântului. Deabia când am ajuns în Şaua Turneanului şi prima pală de vânt s-a proptit în noi, ne-am dat seama cu ce vom avea de a face. Nici n-am ştiut cum să ne adăpostim mai repede în micuţul adăpost de aici. Când am început să urcăm mai departe, sub bocanci stratul de zăpadă era de vreo 20cm şi pe lângă noi zburau fulgi haotici purtaţi de vântul turbat.

Am depăşit înşeuarea Turneanului, am ajuns în spatele primei culmi importante din drumul spre cabană, adăpostiţi de vânt şi am intrat în drumul către vârful mai înalt, cu grupul lui de stâncării cu belvederi către întreaga vale Oltului şi către marea Builă. Aici, nici vorbă să ne oprim, necum că n-am fi văzut nimic. Viscolul ne înfăşura în vârtejurile sale de zăpadă, care acum ne silea să mergem unul pe urmele celuilalt. Era aşa de puternic vântul, că nu odată ne-am oprit, sufocaţi de tăria lui. Acum Floriana tăia drum prin zăpadă şi dacă întârziam cât de cât să-i calc pe urme, aproape că nu le mai găseam.

Mi-am adus aminte atunci, de un alt drum, făcut la anii tinereţii, în pregătirile propuse pentru munţii înalţi pe care şi aveam să-i străbat, când înfruntasem tot pe aici, un viscol şi mai năpraznic, în toiul iernii şi când colegului meu, mustăcios, trecut acum în alte tărâmuri, ajunsese la cabană cu ţurţuri în jurul gurii. Acum parcă nu era chiar aşa.

Am coborât repede în Şaua Mării, acolo unde, în vremuri depărate fusese cândva o aşezare pastorală şi am început alt urcuş, din creştetul căruia se răspândea poteca spre gara Lotru. Am coborît apoi în ultima înşeuare dinaintea urcuşului către vârfurile cele mari ale Coziei. Se dovedea urcuşul, prin viscolul puternic, destul de greu şi nu odată ne-am răsucit în loc, căutând poziţii favorabile unei respiraţii aproape normale. Vântul învolbura brazii Coziei şi sub unii dintre ei, ne mai adăposteam din când în când.
Ne-am strecurat numai bine în lungul potecii turistice, devenită acum doar una imaginară, vârstată pe brazii cei mari cu semne turistice. Când am depăşit versantul scuturat de vântoasă şi am trecut pe partea estică, cât am mers prin pădure, am avut o clipă de răgaz. Mai apoi la golul alpin, pe sub creasta Vamvurei, ne-a întâmpinat din nou vântul năpraznic. Eram înfăşuraţi în palele de zăpadă spulberată, când deodată, din vârtejurile dinaintea noastră, s-au auzit glasuri, care parcă se întrebau pe unde o mai fi poteca. Curând ne-am întâlnit cu temerarii. Erau dintre cei obişnuiţi ai locurilor şi care de obicei îşi făceau veacul la minunatul refugiu al Armăsarului, un altfel de Cabană Ascunsă din Piatra Craiului. Ionescu-Dunăreanu spunea de mult, că acolo ajung doar cei ce se încumetă să-i găsească locul ascuns !. Poate ne-am fi dus şi noi, dacă am fi avut sacii de dormit şi drumul ar fi fost mai scurt decât cel spre cabană. Le-am urat drum bun-aveau şi urmele noastre înainte- şi ne-am continuat drumul. Până am trecut pe sub Ciuha Mare, în locul în care se mai produc mici avalanşe, periculoase în sine şi peste Piatra Rea şi ea dificilă la vreme de îngheţ, viscolul şi-a făcut de cap. Apoi o scurtă acalmie prin pădurea de brad şi ultima dezlănţuire din faţa cabanei. Ne-a deschis uşa Marian, cabanierul şi ne-a întâmpinat cu ceai cald si supă şi ea caldă, care ne-a înviorat. Am tot discutat, până ne-am arătat dornici de oarece odihnă şi în camera în care am intrat, focul duduia în sobă.
După câtăva vreme am coborît din nou în sala de mese a cabanei. Devenise plină şi veselia grupului care deabia urcase, era una plăcută. Şi ei urcaseră bună parte pe drumul pe care venisem şi noi. Ba chiar se rătăciseră un pic. Viscolul tot atâta îi învăluise, dar acum erau la adăpost şi la masa lor era veselie.
Ne-am întors în cabană. Acolo unde camera se încălzise binişor. Ne-am simţit bine ştiind că afară urlă vântul şi potop de zăpadă se răsturnă peste munte. Am ieşit de câteva ori afară, în cursul nopţii. Să văd ce speranţe de vreme bună se arată. Doar uşa deschisă la intrare şi repede trebuia să intru inapoi. Şi când zăboveam câteva clipe afară, vălătucii vântului turbat şi roiul de funigei inebuniţi ce mă înconjurau, mă făceau să nu prea am speranţă pentru a doua zi. Spre ziuă vântul încă nu se domolise. Şi când am plecat de la cabană, vârtejurile de zăpadă şi vânt încă măturau locul dinaintea cabanei. Tinerii care urcaseră cu o seară înainte mai zăboveau. Doi dintre ei, dormiseră afară, în cort şi ne mărturiseau că numai după ce-şi astupaseră urechile izbutiseră să adoarmă – în zilele când scriu aceste rânduri, aflu că unul dintre ei, a plecat dintre noi şi poate avea gânduri multe despre munţi pe care-i jinduia.
Am plecat şi pe drumul lat şi dezgolit de pădure, câtăva vreme deabia ne-am putut împotrivi vântului turbat. Apoi când am început să ne abatem pe sub coastă şi mai departe la adăpostul ei, vântul nu ne-a mai fost potrivnic. Am ajuns repede la capătul potecii liniştite şi ne-am aflat la începutul coborârii din zona abruptului, acolo, sub marele perete al Bulzului. Ne-am mai ajutat şi de cablul atârnat pe peretele stâncos. Îl ştiu acolo de mai bine de treizeci de an şi doar scurtă vreme am văzut unul cu lanţ şi fixat în pitoane. Apoi lanţul a dispărut şi acum tot cel vechi ne este de ajutor. Am sfârşit zona oarecum dificilă şi în faţa noastră ne stătea doar drumul prin pădurea, care acum, ajunşi în poiana Vlădesii, era doar acoperit de zăpada din ce în ce mai subţire. Vântul căzuse de tot. Câteva scurtături ne-au uşurat drumul şi când am mai depaşit şi pădurea de stejari, acolo unde poteca devenise una alunecoasă, zăpada începea să se confunde cu noroiul. După atâta vreme călători în lumea imaculată a zăpezilor aşternute peste coastele muntelui, noroiul ce se făcea simţit, a constituit un adevărat şoc. Am trecut şi de mânăstirea Stânoşoara,
de cabana de la Valea Mărului, care părea că se modernizează oarecum şi drumul Păuşii, făcut de atâtea ori şi devenit aproape monoton, ne-a scos repede în gara cu acelaşi nume, unde, parcă anume pentru noi, un tren deabia sosit în haltă, parcă ne-a aşteptat un pic.
S-au sfârşit alte două zile în Cozia şi cu toate cele îndurate, acum toate deveniseră un vis frumos, de care multă vreme o să ne aducem aminte.

Text: Dinu Boghez
Foto: Floriana Boghez






marți, 9 decembrie 2008

Amintirea Craciunului trecut

PLEDOARIE PENTRU COZIA
PRIMA ZI DE IARNĂ
Moto: Cling – Cling – Cling


Până la Crăciun mai sunt putine zile. În oraş iarna părea încă departe. Doar frigul dimineţilor senine stătea să ne aducă aminte că iarna era în toi şi anul urma să se sfârşească repede. Nu ne-a trebuit mult până a ne hotărî să urcăm pe munte. Şi cel mai la îndemână, ne era pe Cozia. Era aproape întuneric în dimineaţa plecării şi geana de lumină a răsăritului, văzută de pe fereastra trenului în care eram, ne dădea speranţa unei zile frumoase. Stăm în cumpănă, gândindu-ne la locul cel mai bun de coborît din tren, pentru lungul urcuş către vârful Coziei, ce ni se arătase de pe drumul de fier al văii Oltului, pudrată binişor cu nea proaspătă. Până la urmă coborîm în gară la Lotru. Era frig straşnic pe drumeagul către cătunul Văratecii şi ghiaţa pleznea sub picioare, acolo unde apa se mai grămădise pe drumul pietruit. Mai puţin de o oră până ne-a luat drumul Văraticei, până să apucăm pe poteca ce ne depărta de sătucul caselor risipite cu fuioare de fum deabia aprinse în pragul dimineţii. Curând ajungem în poiana de desupra cătunului, cu iarbă mare, cu pojghiţe de ghiaţă foşnitoare, în bătaia vântului molcom ce venea dinspre înălţimile către care ne îndreptam.


Străbatem poiana cu trunchiuri de fagi scorburoşi şi coborâm la firul apei Slimnei. Pârâul pe care aveam să-l urmăm o bună bucată de vreme. Poteca se înfăşoară în lungul firului de apă ascuns uneori sub pojghiţă de ghiaţă firavă. Îl traversăm de câteva ori, până aveam să apucăm pe poteca vârstată cu dungă albastră de pe Gruiul Jangului. Avem grijă să ne luăm apă. Până la izvorul Armăsarului, nu mai întâlneam alte surse de apă. Ştiam că încă de la începutul urcuşului, stratul de frunze gonite de pe coastele muntelui, aveau să ne afunde până la brâu în salteaua foşnitoare. Ne controlam greu paşii printre ele, pe panta aspră a începutului de urcuş. Curând poteca ajunge pe pământ reavăn, acoperit cu filigram de gheţuş proaspăt. Copacii dezgoliţi de frunze, de pe coastele muntelui, deabia dădeau semn că adierea din creastă, le-ar fi deranjat somnul dimineţii. Aveam de urcat zdravăn până către Poiana Urzicii. Serpentine multe şi dese, fagi cu piele vânătă, mesteceni albi şi mulţi, pământ brobonat de îngheţul din ce în ce mai persistent, pe măsură ce câştigam în înălţime. Puţine locuri de odihnă în care cât de cât să avem oleacă de potecă plată. Urcăm mereu. Undeva, într-un ochi de poieniţă, acum pudrat de întrâia zăpadă, într-o vară cu sclipici de soare pe frunzişul fagului sub care ne odihneam, un ied speriat, rătăcit de maică-sa ce-l striga mereu, a ajuns până lângă noi, atât de aproape de să punem mâna pe el. Amintiri depănate în lungul urcuş care cu încetul urma să ne scoată în creasta, acum acoperită de nea proaspătă şi pufoasă. Acolo sus, ieşind din pădure, copacii îmbrăcau haina nouă a zăpezii deabia întinsă peste munte. Poiana Urzicii, acolo unde povestea a adunat uitare peste locul vechii stâni, se lasă scăldată de soarele deabia scăpat peste cleanţurile stâncoase. Întinderea albă, până a nu intra din nou în pădure, doar ici-colo ne arată urmele plimbărilor nocturne ale cine ştie cărei vietăţi. În urma noastră, paşii înşiraţi sfoară, croesc poteca dintâi către marile înălţimi, pe care deabia de acum încolo le vom înfrunta. Acolo unde ast ‘vară, miros lămâiţă cuprindea plaiul, acum doar covorul alb ne stă în faţă. Străbatem pădurea de fagi argintii, brânele unei Pietre Rele şi iată-ne în poienile Armăsarului. Brazii adormiţi, lasă printre crăcile încărcate de zăpadă, geană de lumină cât să încapă soarele printre ele. Poteca adormită în culcuşul cel alb, coboară întinsă către izvorul Armăsarului. Ne abatem pe coasta muntelui, prin locuri doar de noi cunoscute, către micuţul refugiu al Armăsarului. Îl găsim liniştit în mijlocul poieniţii parcă oleacă vesel de venirea noastră şi poate de asta clopoţeii agăţaţi pe prispă, vorbesc cu noi: cling.... cling .....cling. O pauză cât de cât şi iară la drum pe coasta muntelui, către înălţimile mari ale Coziei. Vârful cel mare al Ciuhei, apare înceţoşat şi din când în când îşi dezvăluie stâncile semeţe.
La cabana primitoare, zăbovim cât să bem la repezeală un ceai cald şi să schimbăm câteva vorbe cu oamenii pe care-i cunoaştem de când lumea. Apoi începem coborârea către Stânişoara, pe poteca abruptă de sub Bulz. Pe sub abruptul acestuia, pe la....lanţuri, la mânăstirea Stânişoara şi apoi pe drumul de pe valea Păuşii. Când am ajuns la capătul acesteia, se lăsase întuneric de-a binelea şi ziua de basm alb se sfârşise.
Şi a venit alt Crăciun, cu soare mult şi creste acoperite de nea proaspătă, cu Făgăraşii ţintuiţi la orizont de veşnicia albului imaculat, cu alte apusuri şi răsărituri, deasupra mării de ceţuri aşternute peste lumea ciudată a clonţanilor stâncoşi, printre care ne strecuram, cu umbrele întunericului lăsate peste munte şi cu regretul altei despărţiri.

De undeva de peste munţi înalţi, desprins din împărăţia zăpezilor veşnice, ajungea până la noi, zvonul zurgălăilor de la sania Moşului: cling.....cling......cling.


Dinu Boghez
Foto: Floriana Boghez

Povestea mea


Sunt născut în Bucuresti, în 30 septembrie 1934. Acolo mi-am făcut studiile, absolvind pe cele universitare, în urma cărora am devenit inginer constructor. Copilăria este însă legată de Câmpulung Muscel, acolo unde, aproape de casa bunicilor, am privit cu nesaţ, prima oară, crestele înalte ale muntilor. De lângă teiul de pe Grui, am descifrat prima oară creasta depărtatului Făgăraş. De acolo am privit colosul Bucegilor şi creasta Leoatei, mai apropiată şi înroşită de jăratecul bujorului. Mai apropiatele creste ale Iezerului şi Păpuşii, alcătuiau vise care aveau să devină aevea. Şi toate acestea mi le arata cu migală şi mare dragoste de munte, unchiul meu, Moşu, de care într-un anume fel, avea să fie legată întrega viaţă petrecută pe munte. Dar mai îmtâi aveam să umblu pe dealurile Măţăului, prin pădurea tainică a moşiei Alimănişteanu, pe Magura misterioasă de deasupra Lereştilor şi mai apoi pe vârful ţuguiat al Mateiaşului, la poalele căruia am aflat prima mânăstire din viaţa mea de copil. A venit şi clipa când am fost luat într-o excursie serioasă, pe marile înălţimi ale Iezerului. Era în timpul olimpiadei de la Londra, din 1948, când împreună cu un grup din care unchiul amintit făcea parte, am plecat pe valea Bătrânei. Mergea unchiul cu scopuri precise. Marca cu un punct albastru drumul către refugiul Iezer, iar la acesta, de curând construit, urma să monteze o yală, a cărui cheie avea să se afle mai târziu, în custodia lui nea Petrică Jderarul, care a păstorit multă vreme căsuţa din căldarea Iezerului. Am profitat de ocazie şi am urcat pe vârful Iezerului Mare şi atunci s-a împământenit dragostea marilor înălţimi. Iarna, la Bucureşti, de multe ori zburdam cu ochii minţii, pe hărţile sumare de pe atunci, mai pe toate crestele Carpaţilor. Au venit anii studenţiei, în care Bucegii, Ciucaşul şi munţii Baiului, au constituit multe drumuri de care-mi aduc aminte. Unul mai cu deosebire îmi stăruie în minte. Singur, am plecat într-o excursie pretenţioasă. De la Sinaia, pe platoul Bucegilor, la Omu, cu coborîre în Bran prin Clincea şi mai apoi peste creasta Pietrii Craiului la Brusturet. Nu mult după aceea, era la sfârsitul facultăţii, în 1957, cu bunul meu prieten Radu, am plecat pe creasta Făgăraşului şi mai apoi peste Iezer către Voina. Trecerea în Piatra Craiului, plănuită, n-am mai dus-o la capăt, prea fuseseră multe peripeţiile de până atunci. Frumuseţile întâlnite atunci, mi-au lăsat nestins dorul altor întâlniri cu aceste două masive.
S-a întâmplat că şantierele pe care le-am condus, de cele mai multe ori, să fie lângă munţi şi aşa, fără efortul apropierii de masivele depărtate, să le pot cunoaşte, străbătându-le potecile. Când am fost la Săvineşti, am străbătut Ceahlăul. Cât am stat la Suceava am fost în Rarău şi mai cu deosebire am cunoscut mulţimea de biserici şi mânăstiri cu iz istoric, din care zona are din belşug. Mai apoi am avut norocul să ajung pe şantierul combinatului chimic de la Târgu Mureş. În treacăt fie spus, acesta a fost cea mai reuşită experienţă profesională a întregii mele cariere. De acolo am avut numeroase prilejuri să străbat cărările Apusenilor, de-ar fi fost vorba de Bihor, Gilău sau Trascău. M-au încântat atâta, încât ajuns mai târziu la Slatina,primul concediu de acolo mi l-am petrecut străbătându-le cărările într-un fel de summum al tuturor acestora. Plecat singur, cu un rucsac imens, însoţit de cort şi sac de dormit, am străbătut Bedeleul, am ajuns pe muntele Găina, pe vârful Cucurbăta Mare, pe valea Sghiştelului, la Padiş şi prin circuitele acestuia, la Meziad şi am sfârşit la Vadul Crişului, de unde cu lacrimi în ochi, am părăsit munţii care-mi oferiseră 12 zile de cer senin. Şantierul de la Govora, mi-a produs multe experienţe profesionale dintre cele interesante, de care şi astăzi sunt legat. Mai cu deosebire însă, munţii din apropiere, dar şi alţii mai depărtaţi mi-au prilejuit amintiri de neşters. De aici am străbătut potecile Coziei, pe cele marcate ori nemarcate şi pe cele ale munţilor Căpăţânii, pe care le-am şi marcat, aşa cum se arată în ghidul lui Nae Popescu. Din munţii Căpăţânii, m-au impresionat peste măsură masivul Builei, cel al Târnovului, ambele alcătuiri din calcar, cu totul deosebite. Le-am străbătut cărările cunoscute şi pe cele necunoscute, stabilind trasee truristice care şi astăzi sunt cercetate. Vara şi iarna, acestea mi-au fost ţinte pe care pot spune că le-am atins. Cu cărările acestora, la care aş putea să mai adaug şi pe cele ale Narăţului, paradis al florilor de colţ, a început cea mai fertilă perioadă turistică a mea. Aceea în care l-am cunoscut pe Mircea Florian. Desi cunoscusem cărările Pietrii Craiului, cele tradiţionale, marcate, dar şi multe din cele considerate cu iz alpin, cu prietenul amintit, am avut prilejul altor multe trasee cu totul deosebite. Una peste alta, din această bijuterie a Carpaţilor, am parcurs trasee din cele mai deosebite. Brâiele de Mijloc, de Jos, cel Roşu, al Ciorângăi, al Soarelui, al Florilor, Hornul Închis, Vâlcelul cu Fereastră, Padina lui Călineţ, Creasta Frumoasă, Valea Podurilor, Padina lui Râie, Brâul Răchiţii, Umerii Pietrii, Padina Lăncii cu ieşirile sale în creastă, Valea lui Ivan-partea superioară- şi mai ales peretele marelui Grhotiş, sunt poate cele mai interesante locuri pe care le-am străbătut.
În perioade apropiate, am făcut marile mele ture din concedii, străbătând mai mereu câte 2-3 munţi importanţi. Aşa am străbătut Cindrelul, Şureanul şi Parângul, Călimanul, Rodna şi Suhardul, Muntele Mic, Ţarcu Godeanu şi Retezatul, dar şi valea Cernei, ori traversarea Oslei către Tismana. Retezatul l-am mai străbătut şi în alte împrejurări, când m-am bucurat de multe din potecile sale. Aşa, una peste alta, perioada anilor 60-80, a fost cea mai productivă perioadă turistică a vieţii de până acum. Asta pentru că în aceşti ani, am străbătut şi cărările altor munţi, din afara ţării. Un traseu lung pe crestele Rilei şi un altul pe cele ale Pirinului din Bulgaria, mi-au pricinuit zile de mare bucurie, prin locuri de o frumuseţe unică. O ieşire in Tatra Înaltă, cu regulile stricte ale turismului ceho-slovac, nu m-a încântat deopotrivă. În schimb cele doauă săptămâni petrecute în Caucaz, m-au răsplătit din plin, nu numai cu altitudini la care cu greu putusem să gândesc înainte, dar şi cu ospitalitatea deosebită cu care am fost întâmpinaţi. Am urcat în Gumaci, peste 3700m, în Tiu-Tiu-Başi, la peste 4420m, în Kurmutau, la 4040m, în apropierea Donguzorun-ului, pe peretele căruia avalenşele se ţineau lanţ şi însfârşit pe vârful Elbrusului, plecând de la refugiul Priiut Adinadţaţi-refugiul celor 11-, care mi-au prilejuit imagini de neşters ale atâtor creste înzăpezite.
Au urmat ani mai liniştiţi, pot spune, în care potecile munţilor Latoriţei, Mănăilesei şi Lotrului, mi-au prilejuit cunoaşterea plaiurilor întinse ale acestora, punctate cu zone stâncoase deosebite. Uneori întovărăşit, alte ori singur, legănat de mulţimea de gânduri, din acelea ce se nasc din conversaţiile cu tine însuţi, le-am străbătut cărările în lung şi lat. Şi cine spune că aceştia sunt munţi de mâna doua, îi invit să le străbată cărările, ori măcar creasta. Cu cortul şi adesori la stâne, am întâlnit oameni deosebiţi şi satisfacţiile au fost cu atât mai mari.
Anii au trecut pe nesimţite şi Făgăraşul crestei mai ales, a lăsat loc unor trasee aş zice de maturitate, când vrei să cunoşti văi şi muchii adiacente marilor înălţimi. Aşa s-a petrecut atunci când am deschis epoca crestelor nordice şi toate mi-au lăsta amintiri de neşters. Muchia Draguşului mai întâi, apoi cea a Viştei până în peretele Ucişoarei, cea a Zănoagei, muchia Buteanului, a Albotei şi mai ales cea a Arpăşelului, le-am parcurs uneori cu coarda, la care am ajuns deabia la 45 de ani. Dar nu numai muchiile nordice mi-au produs satisfacţii ci şi cele sudice. Aş reaminti printre acestea pe cea Scărişoarei, străbătând cheile Cernatului, muchia Vemeşoaiei şi căldările Budislavului şi Grohotişului, valea Curpenului, muchia Zănoagei Câinenilor, sau a "Drumului Praporgescu ” şi câte şi mai câte.
Acum, la vremea când trebuie să mă gândesc la final, mă mulţumesc iarna să urc în locuri mai paşnice. Refugiul Armăsarului din Cozia, cel al Puturoasei din Lotrişor, stânele din Robu şi Şasa Proenilor din munţii Lotrului, îmi sunt iarna, parcă mai la îndemână. Şi totuşi, încă mă gândesc la ture importante, prin locuri prin care n-am fost, sau din cele pe care aş vrea să mai urc odată. Tot sper mereu că viaţa îmi va oferi multe satisfacţii montane, până când din ele nu vor rămâne decât amintiri şi acelea luate cu mine dincolo de bariera timpului.


Dinu Boghez