luni, 28 iulie 2014

Ma odihnesc langa piatra de hotar

Moto: Nimic sub zare nu-i destul
                 Vreau totul înc-o dată.
                           Lucian Blaga




S-a nimerit să ne potrivim în planurile montane. Îmi propusesem să urc la Suru și cei cărora le mărturisisem gândul meu, s-au agățat de ideea asta și moț-cocoț, au împărtășit-o. Doar că eu plecam singur, în miez de noapte și ei foloseau mașina din dotare. Așa că iată-mă pe peronul gării, în plină noapte și la ora 3 spre dimineață, trenul s-a urnit din loc. Mai câte-o gară cu opriri scurte, mai câte-o zgâlțâială de tren îmbătrânit, mai câte-o clipă de ațipeală și până la urmă am coborât pe peronul pustiu din Podul Olt. La bariera încă neridicată, microbuzul galben care făcea curse spre Sebeș, pândea clipa liberului la drumul spre Sebeș și a zbughit-o înainte să-l ajung. Nu-mi rămânea decâr s-o iau agale pe drum, în speranța că cineva s-o îndura de mine să-mi ia kilometri din picioare. Până ce-am trecut podul peste Olt și am ajuns la ramificația Sebeșului de Sus, minunea așteptată nu s-a petrecut. Doar acolo o milostivă cu mașină, m-a purtat până aproape de capătul de sus al satului. Ne-am despărțit urându-le cele bune și iată-mă la capătul de jos al potecii pe care urma să urc. M-am oprit pe ceva trepte ivite în cale, să-mi fac pregătirile pentru drumul care urma. Era ora 6 ½ când am început să urc din șosea, pe plaiul care sfîrșea în pădurea cu făgașuri adânci și mai întotdeauna noroioase. Pe plai, iviți de nicăieri, mi-au răsărit în cale dulăii unei stâne pe care n-o știam pripășită prin aceste locuri. M-au luat cam pe nepregătite și pe deasupra dulăii erau cam fioroși. Noroc cu băetanul sosit repede, cu strigăte pe înțelesul câinilor, care m-a scos din încurcătură. De aici înainte, drumul nu avea să-mi mai ofere întâlniri de genul ăsta și odată intrat în pădure, doar conversații cu mine însumi și freamătul pădurii aveau să mă însoțească. Mai întâi am străbătut făgașele noroioase, aflate la întunecimea pădurii, parcă mereu mai adânci, stârnite de ploile amarnice de pe versanți. Dar s-au sfârșit repede și am ajuns la încântarea pădurii, cu fagi îmbrăcați cu frunză foșnitoare, cât să-mi mângâie auzul pe mai departe.
De aici încolo nu aveam decât să urmăresc poteca din lungul crestei, uneori cu aduceri aminte mai apropiate sau mai depărtate. Fusese poteca asta, prima din munții Făgăraș pe care o o parcursesem de mullt, tocmai în anii studenției. Era pe atunci vreme cam cețoasă, cu ceva ploaie mocănească și fantomele drumeagului, speram să le întâmpin cu cuțitașul pe care mi-l luasem de acasă. Nu măsura mai mult de 10 cm cu prăsele cu tot, dar speram să înving cu el, oarece pericole ce mi-ar fi ieșit în cale. Era acesta primul meu drum în munții înalți ai Făgărașului. Și nu numai cele spuse mai înainte aveau să-mi rămână aninate în minte pentru toată viața.
Pe lângă izvorul din cale, bine ascuns în frunzișul pădurii, am trecut fără să-i aud susurul. Mai apoi un drumeag ceva mai lat, s-a abătut la stânga. Bănuiam că pe acolo nu poate fi drumul cel bun. Dar parcă mă încerca bănuiala că pe acolo ar putea fi drumul cel vechi și asta pentrucă știam că locul pe unde era marcajul, avusese oarecari modificări. După puțină vreme m-am întors, deși dacă m-aș fi abătut prin pădure către creastă, cred că aș fi putut coborî la drumul marcat. M-am întors la ramificația părăsită, dar treaba asta tot mi-a luat vreo jumătate de oră.
Revenit în poteca cea bună, nu mi-a mai rămas decât să o urmez și până la răscrucea Jibrii, nici că m-am mai oprit. Săgețile indicatoare arătau drumul triunghiului albastru, repede coborâtor către valea Moașei și una dintre ele spunea că până la cabană mai am de mers cam 1 ½ oră. Într-o împrejurare coborâsem către drumul forestier din valea amintită. Ajunsesem repede, numai că pe drum, am mai mers încă 18 km până să ajungem în Avrig și până acolo, ne cam blestemasem zilele. În locul ăsta din mijlocul pădurii, m-am odihnit câtăva vreme, ceeace nu prea făcusem până atunci. Pe poteca din cale, urcătoare din greu, am pornit mai departe. Nu prea departe, o potecă se desprindea din urcuș și o lua spre dreapta. Părea bătută mult, dar repede m-am convins că locul prin care mergea nu prea îmi era cunoscut. Așa că m-am întors și am început să urc din greu. O scurtă vreme, poteca s-a mai strecurat prin locuri mai blajine și din nou s- apucat de urcuș, de data asta pe drum de brână. S-a mai strecurat poteca printre stânci mari, uneori peste arbori doborâți. Am trecut pe lângă izvorul bătrân, reactivat la vremea asta ploioasă și însfârșit a venit ultimul urcuș. Dar așa, una peste alta, poteca asta din urmă, a fost cea mai frumoasă din ce străbătusem în ziua aceea. Nu era cerul prea limpede. Ba la un moment dat, pădurea s-a cam întunecat și m-am gândit că până la cabană am să am parte de vreun ropot de ploaie. Dar până la urmă totul s-a sfârșit în poiana noii cabane. Era ora 12. Trecuseră de când părăsisem drumul Sebeșului de Sus, mai bine de 5 ore.  Primul om întâlnit a fost cabanierul Fane, cel care de fiecare dată când ajungeam acolo, ne primea cu bucurie nesimulată. Au urmat cuvintele de bună regăsire, un somn bun, odihnitor după drumul de până atunci. După amaza s-a dovedit una însorită și Fane mi-a oferit bunătățile casei. O ciorbă de vrază fiartă în ceaun și o mâncare de curpene, dreasă cu ardei iute, de n-a mai rămas în farfurie nici semn că pe acolo fusese ceva de îmbucat. Dar poate și foamea venită de pe drumul lung pe care-l făcusem să fi fost de vină.



Mai către apusul soarelui au sosit și cei care, din aceeași locuri de unde plecasem fiecare, spuseseră că vin. Ceva cuvinte de bun găsit, masa îmbelșugată pe care și-au oferit-o undeva prin poiană și mai pe seară somnul ne-a cuprins pe toți.
Peste noapte cerul s-a limpezit și s-a spuzit de stele, iar spre vale, așezările omenești, erau locuri de unde se răspândea lumina către cer. Totul ne statornicea ideea că a doua zi vom avea vremea bună pe care ne-o doream.
Dimineața, nu chiar așa devreme cât mi-aș fi dorit-o, am plecat împreună spre Șaua Surului. Am avut de străbătut poteca cam abruptă, strecurată printre stânci aruncate în calea călătorului și brazi bătrâni, care sigur, îngreuna mult mersul. Norocul a fost că această zonă n-a durat mult și am ajuns pe negândite la plaiul muntelui, care în dimineața asta se arăta însorit.  



Pe lângă monumentul ridicat în memoria salvamontistului cazut la datorie am trecut repede, doar ce am privit înălțimile muntelui. De acolo ne-am făcut oareșcari socoteli cu turma zăbovită la bordeiul din vale, gândind doar la vreo întâlnire cu dulăii cu zgomot trimis până la noi. Apoi ne-am continuat drumul pe poteca bătrână. Ne-au mângâiat fețele crengile arinilor montani și din când în când și cele ale jnepeniolor. Dar de primii, îmi aduc și acum aminte, cât de surprins am rămas, în munții Căpățânii, când le-am întâlnit prima oară. Foioasele astea cu frunză groasă, cerată parcă, îmi păreau neverosimile pentru locuri cu înălțimi aproape alpine.
Ne-am urmat drumul și poteca a devenit curând una pietroasă, cum îi stă bine uneia ce se îndereaptă către culmi înalte. Ne-am întâlnit în cale cu pâraile cunoscute, poate doar ceva mai năvalnice ca deobicei. Printre stâncile din cale am mai găsit ceva tufe răzlețe de bujor, să ne amintescă de ce fusese în stare floarea asta de jăratec care doar ce acoperise muntele cu puțină vreme în urmă. 


Când am ajuns în creastă, în Șaua Surului, ne-au întâmpinat crestele mărețe ale Făgărașilor, atâta cât cuprindeam cu privirea de aici. Budislavul avea ceva coroniță de ceață pe vârf. Muchia prelungă a Vemeșoaiei era încununată de lumina soarelui și plaiul înierbat al Surului, ne îndemna la drumul către vârfurile sale. M-am gândit o clipă la vârful Miclăușului, ascuns bine în spatele Găvanului, de unde către vale se așternea prăpastie fioroasă și gândul mi-a rămas poate agățat pe vărful acestuia, pe care parcă aș mai vrea să ajung.
Apoi ne-am luat picioarele la spinare și am început urcușul către vârful cel somital. Era plaiul verde, cum parcă nu-l mai văzusem niciodată în toiul verii. Pe ici pe colo mai răsăreau în cale ceva stânci trecătoare, cum îi stă bine muntelui înalt. Ceva părăluțe galbene mai sclipeau în cale și pe undeva mai apăreau și alte flori, bine ascunse în iarba scuturată de vântul crestelor. Ne tot apropiam de vârful cel mare și de fiecare dată, după cel întâlnit în cale, mai era unul pe care tot așa trebuia să-l urcăm. Până la urmă am ajuns pe vărful înalt de doar 2289m. Ajunsesem acolo pentru prima oară și parcă vroiam să mă bucur din plin de ce aș fi putut vedea din vârful ăsta râvnit atâta vreme. Către celălat vârf, din Capul Muntelui, am mai avut prilejul să privim. Către Budislavul, valul de ceață risipit totuși pe un cer senin, ne-a luat priveliștea pe care ne-o doream. Câtăva vreme am tot așteptat, cu aparatul fotografic în mână, doar-doar s-or îndura cețurile să ridice vălul așternut peste munte. Până la urmă m-am convins că vremea fotografiilor către creste nu era cea potrivită, așa că ne-am adăpostit de vântul răcoros, undeva sub vârf și acolo ne-am desfăcut merindele aduse. Câtăva vreme am tot sperat că ceața se va risipi și când ne-am convins că așa ceva nu se va petrece, am început coborârea. Pe plaiul pe care acum îl coboram, ne-am întâlnit cu turma din zori, ajunsă ca și noi pe vârful înalt. 



Ne-a protejat ciobanul de furia câinilor și ne-am așezat la vorbă cu figura acestuia, cu barbă neagră spicată cu fire albe și judecând după cum arătau veșmintele, cine știe de când nu mai apucase să primească din căușul pumnilor, vreo urmă de apă. Am mai pălăvrăgit ceva vreme cu el, i-am mai lăsat ceva din merindea noastră, dispărută repede în traista agățată pe umărul lui și noi ne-am dus în legea noastră.         
Am coborât din nou printre tufele de bujor întârziate, pe langă șuvoaiele de apă zglobii, la care ne-am mai și potolit setea și de poposit mai îndelung, am făcut-o în pajiștea de sub monument. 


De acolo până la intrarea printre brazii ce străjuiau stâncile din cale nu a fost de cât un pas. Am străbătut repede încâlcișul potecii și pe negândite am ajns în poiana cabanei. Nu prea mi-a convenit atmosfera găsită, cu zgomot  mult și ceva băutură revărsată pe masa din afara cabanei și consumată cu frenezie. Ba chiar la un moment dat, am vrut să mă așez într-un loc în care unul din cei tineri, se clătina prin apropiere și m-am îndepărtat grabnic neștiind care-i era postata viitoare. Una peste alta a venit seara, în cabană au mai sosit și din cei veniti doar pentru munte și cu ei am purtat conversații plăcute.
Dimineața, ca unul care avea drum lung de făcut, am luat-o din loc mai devreme decât ortacii care aveau mașina lăsată undeva în vale. Doar cu mine însumi, mi-a fost drumul ușor și plăcut. Undeva în cale am ascultat susurul izvorului pe care nu-l găsisem la urcare și de la el mi-am luat tainul de apă de care aveam nevoie. Curând am ajuns pe islazul de deasupra satului și am ajuns la drumul însorit și aproape torid. 


Am avut noroacele necesare cu care am ajuns la gara din care plecasem în zorii altei zile. Așteptarea trenului care avea să mă ducă spre casă, oarecum lungă, a trecut pe nesimțite și legănatul trenului și locurile prin care treceam, multe din ele cu amintiri despre poteci pe care de atâtea ori urcasem în munții îndrăgiți, m-au făcut să-mi treacă ușor timpul. Gândul la locuri pe care parcă aș mai vrea să urc ca și altădată, mi-a ținut de urât până ce am ajuns pe peronul de pe care plecasem de prea puțină vreme.  

Text și Foto: Dinu Boghez
27-29.06.2014