Moto: ... îmi place aici.
E clad, e frumos,
Și atâta lumină încât
Crește iarba.
Marin Sorescu
Am plecat într-o doară, sperând în vremea frumoasă, pe care ne-o închipuiam că o vom avea sus, pe creasta Latoriței, după ce vom coborî din telegondolă. N-a fost să fie și din curba șoselei de dincolo de Nopteasa, ne-am trezit în coada unui convoi de mașini care nu mai putea urca datorită gheții amarnice de pe asfalt.
Cum plecasem cam în dorul lelii, cum aglomerația de pe șosea cam prevestea îmbulzeala de la telecabina pârtiei de schi de pe Bora și așteptarea topirii gheții ni se părea prea lungă, nu ne-a fost greu să luăm repede o hotărâre. Urcăm la Plaiul Poienii.
Nu eram departe de începutul potecii care urca acolo, așa că am ajuns curând la capătul drumului ce ne ducea acolo. Pregătirile pentru noua destinație aleasă au durat puțin și iată-ne înscriși pe drumul care mai întâi ne-a condus pe lângă una din stațiile de captare secundară ale amenajării hidrotehnice, cea de pe firul pârâului Plaiul Poienii.
Drumul folosit de forestieri a mai durat ceva vreme, până când a venit vremea să ne desprindem de el. Am apucat-o chiar pe firul pârâului, acum cu apă zglobie apărută de sub stratul de zăpadă, ochită cumva de oarece viață ce-și cerea dreptul la soare. Am urcat tot așa, pe firul apei, când pe lângă apă pe stratul gros de zăpadă, cu ceva urme vechi de om sau jivină, când pe lângă apa cu susur aproape primăvăratec.
Până i-a venit bine muntelui să se desprindă de firul apei și să pornească vechea potecă pe priporul unui bot de munte. Cam greu la început, până să mă obișnuesc iarăși cu greul, dar am ajuns repede la capătul drumeagului, croit prin zăpada cu strat gros, cum îi stă bine zilelor de iarnă. Am ajuns sus, printre brazii înalți străpunși de razele soarelui. Era, acolo unde ajunsesem, lumea de basm a muntelui peste care se aternuse linștea lipsită de zumzetul vreunui vânticel.
Ajunsesem destul de repede -ceva mai mult de oră -, la vechiul drum alpin, ce-și trăgea amintirile tocmai din timpul primului război mondial. I-am străbătut calea, uneori întunecată de brazii bătrâni ce-și înfrățeau cununile. Pe alocuri razele soarelui luminau zăpada cu sclipici, în ochiuri de poiană și bălți încremenite în gerul vremii, așezate sub albastru cerului.
Mai apoi a venit marea poiană însorită de-a binelea, în mijlocul căreia stătea singuratec cantonul pastoral de la Plaiul Poieni, devenit în anii din urmă, adăpost pastoral. Pentru mine, locul acesta avea o istorie nescrisă, dar într-un fel trăită alături de el, în anii pe care-i apucasem.
Cu ceva înaintea anilor ’70, plecat într-o dimineață de la cabana Rânca din Parâng, apucasem peste vârful Păpușii, o ceață de s-o tai cu cuțitul. Cam orbăcăind pe coasta muntelui, aflasem în șaua Ștefanului un drum care ducea spre Voineasa. Am ezitat să le spun tovarășilor de drum, că până la capătul acestuia sunt doar 32 km si...ne-am avântat înainte. În cale am întâlnit urme evidente de primăvară, dar și un adevărat tunel printr-un troian de zăpadă înalt de mai bine de 3 m, străpuns de curând de lama unui buldozer. Ceva mai încolo am ajuns la cantonul pastoral de la Plaiul Poienii. Un pahar cu apă ne-a dat femeia care îl păzea, ba chiar ne-a îndrumat pe drumul către Voineasa, dar nu s-a putut abține să ne spună cam care sunt somitățile de atunci care aveau acces aici.
Amintirile acestea le mai păstrez și acum, cînd peste ani, casa s-a transformat și acum este adăpost montan, deschis turiștilor, iar înfățișarea lui este cu totul alta.
Pentru noi, curtea însorită a cantonului era doar prilej de odihnă și mai ales de admirat înălțimile înzăpezite ale munților înconjurători. Căldarea Fratoșteanului Mare strălucea în bătaia soarelui. Peste cerul albastru se intersectaau linii aeriene în toate direcțiile, de te mirai că avioanele nu se izbesc unele de altele. Muchia din fața cabanei era dezgolită de zăpadă și privirile puteau să zburde, fără opreliști peste creste. A Latoriței, în special, pînă către crestele Repezilor si Părănginosului și dincolo de Fratoșteanu, pînă spre Nopteasa și Mogoșu. Priveliștea era una de care nu te-ai mai fi desprins.
Culmea din fața cabanei, a Plaiului Poienii, cu priveliști către culmea înaltă a Mănăilesei și peste ea ceva din vârfurile înalte ale munților Lotrului aduceau lîngă noi lumea încremenită a purității zilelor de iarnă. O stână așezată pe înălțimea crestei, părea gata să-și primească oaspeți. Paturile așternute si masa pregătită pentru călători înfometați și chiar un tranzistor, gata să-și trimită undele vesele.
A venit și timpul plecării.
Soarele începuse să dea urme de oboseală, cât muncise el peste zi, și noi a trebuit să luăm calea înapoi. Coborâșul a durat mai puțin, doar că atunci când am ajuns din nou la mașină, cerul părea să-și pierdut din lumina de care ne bucurasem atâta și cerul începuse să capete culoare vineție. Drumul pe șoseaua cu mașini care încă se îndreptau către locurile unde să te dai cu tălpici fermecate, păreau mai puține decât dimineața. Voineasa ne-a mai dat odată prilej de aduceri aminte pe când stațiunea era furnicar de oameni veniți la odihnă. Pe valea Lotrului și mai apoi a Oltului înserarea începea să se aștearnă și peste noi bucuria unei zile trăite în farmecul înălțimilor.
Soarele începuse să dea urme de oboseală, cât muncise el peste zi, și noi a trebuit să luăm calea înapoi. Coborâșul a durat mai puțin, doar că atunci când am ajuns din nou la mașină, cerul părea să-și pierdut din lumina de care ne bucurasem atâta și cerul începuse să capete culoare vineție. Drumul pe șoseaua cu mașini care încă se îndreptau către locurile unde să te dai cu tălpici fermecate, păreau mai puține decât dimineața. Voineasa ne-a mai dat odată prilej de aduceri aminte pe când stațiunea era furnicar de oameni veniți la odihnă. Pe valea Lotrului și mai apoi a Oltului înserarea începea să se aștearnă și peste noi bucuria unei zile trăite în farmecul înălțimilor.
Text: Dinu Boghez
Foto: Floriana și Andrei Boghez
02.01.2016