duminică, 28 iulie 2013

"Calugarul batran imi sopteste din prag"



Moto: Tinere care mergi prin iarba schitului meu,
           mai este mult până apune soarele ?.
                                     Lucian Blaga




Îmi luasem inima ’n dinţi, când într ’o dimineaţă cu cer senin, mă urcasem în autobuzul care avea să-mi sfârşească prima etapă din drumul lung pe care trebuia să-l fac până la poalele Ceahlului, la care râvnisem încă din anul ce trecuse. Ceva aşteptare în Gara de Nord şi iată-mă în trenul din care aveam să cobor tocmai la Bicaz. Conversaţii domestice in trenul cu nu prea mulţi călători. Unii mai taciturni, alţii mai vorbăreţi. Printre ei unul care-şi clama cu voce ridicată credinţa în Dumnezeul lui, ales tocmai Ştefan cel Mare. Cu un altul, îmi găsesc oarecari cunoştinţe comune din vremea când, tânăr inginer, deschideam ochii pe şantierul fabricii de fibre sintetice. Doamne, cât mai era de atunci, când fabrica stătea mândră la locul său şi vremea asta, când ajunsese o ruină. Către sfârşitul călătoriei, când rămăsesem în vagonul presurizat doar vreo doi-trei călători, un tânăr mergător spre muntele Ceahlăului, intră în vorbă şi-mi spune că părinţii lui îl aşteptau cu maşina în gara pustie a Bicazului. Cu ei ajung repede la cabana Izvorul Muntelui. Prin Bicaz străzi pustii. Câte un bec ici-colo, mai sugerează totuşi, trecerea prin oraş. Nu prea am ce reţine de la trecerea asta fugară, doar într-un loc, un zid de beton cu luminiţe undeva sus de tot, sugerează monstrul barajului care stăpânea apele.
În mijlocul pădurii cu luna plină deasupra, o oază de lumină sugera că am ajuns la cabană. Urc cam clătinându-mă treptele intrării. Cele 14 ore de drum trecute de când plecasem de acasă îşi spuneau cuvântul. În cabană linişte, doar râsul zglobiu al unei fete, mai lumina atmosfera. Mă conduce repede la camera mea cu duş şi apă caldă, mă asigură că la revenirea din înaltul Ceahlău am să găsesc maşină pentru mersul la gară şi....somnul m-a cuprins cu repeziciune.
          
A trecut noaptea, cu lună plină, una roşietică, imensă, cum nu mai văzusem de mult. Acum era dimineaţa şi din somnul limştit al zorilor, până la urmă m-am trezit. Am ieşit din camera cu aromă fermecată şi afară m-au întâmpinat meterezele Ceahlăului, strălucind în soarele răsăritului. Am luat-o voiniceşte pe şosea şi neştiind ce e cu semnul de marcaj de la marginea pădurii, am tot continuat să merg pe calea asfaltului. Dacă aş fi luat-o pe marcajul văzut, aş fi scurtat drumul cu serpentinele lungi ale şoselei. Am ajuns după vreo oră, la prima săgeată care arăta poteca către Poiana Maicilor şi mai departe. Nu era drumul pe care-l vroiam şi am mai continuat drumul şoselei, până ’ntr-un cot, unde altă săgeată arăta drumul spre cabana Dochia, marcate cu dungă şi triunghi albastru. Era drumul pe care-l căutam. Pe săgeată scria că până la cabană fac 2 ore !. Păi dacă ar fi fost aşa,ajungeam prea repede. Sigur n-a fost aşa. Am intrat în pădurea răcoroasă, la început cu pantă domoală. În urma mea a apărut un căţelandru, ascultător şi care n-a scos un lătrat, măcar să-mi dea vreun semn că mi-a înţeles vorbele de alint pe care i le adresam. Într-un loc parcă m-a aşteptat puţin, apoi m-a lăsat singur, doar cu liniştea pădurii şi cerul senin de deasupra ei. După vreo oră am ajuns la un mic platou, cu băncuţe şi mese, pentru odihna pigmeilor care străbăteau imensitatea muntelui. Cred că ajunsesem la Curmătura Lutului Roşu. Era locul în care potecile marcate se despărţeau. Triunghiul albastru se ducea în legea lui, către Jgheabu cu Hotar şi tot la cabana Dochia ajungea, dar mai pe ocolite. Trecuse cam o oră de când părăsisem şoseaua şi aici mi-am luat prima odihnă. Până aici drumul urmase o pantă domoală şi nu prea simţisem urcuşul. De aici încolo însă, panta s-a accentuat, serpentinele de pe coasta muntelui s-au înmulţit şi odată cu ele, pauzele sprijinit în beţele de tracking. Pădurea stătea deasupra mea, boltă sprijinită pe trunchiurile copacilor, pavăză soarelui, pe care-l simţeam uneori, ochit prin frunzişul copacilor. După câtăva vreme, mi-a ieşit în cale tăbliţă cu inscripţie „ poliţa cu crini ” şi cota din locul ăsta: 1445m. Ştiam de mult de locul amintit şi mi l-am închipuit întotdeauna ca unul minunat, cu mângâierile crengilor de larice. Acum însă, cu oboseala acumulată până acum, doar cei 300m pe care încă îi mai aveam de urcat, m-au impresionat, fără să mă gândesc la cei 6-700, pe care-i lăsasem în urmă. M-am aşezat pe o rădăcină de copac şi mi-am şters sudoarea de pe frunte şi iar am plecat mai departe. Am ajuns în scurtă vreme la „ Piatra cu Apă ”, alt loc cu amenajări de băncuţe şi mese, pentru odihna celor obosiţi, aşa cum eram şi eu acum. N-am mai căutat să văd dacă piatra asta avea şi apa după cum îi era şi numele şi după o pauză nu prea lungă, am început din nou să urc panta cam aspră amuntelui. Într-un loc mai domol, mi s-a năzărit în pădure o pată albastră, ce nu prea îşi avea locul printre brazi. Erau doi tineri care mergeau vârtos şi cu care am schimbat câteva vorbe, dintre care şi cele care le-au satisfăcut curiozitatea celor 79 de ani ai mei. M-au asigurat că până la cabană o să mai treacă ceva mai puţin de 2 ore de mers şi au dispărut repede, mistuiţi de adâncul pădurii.             
S-a îngreunat urcuşul. Au apărut trepte din lemn şi balustrăzi, de care m-am mai şi ajutat. În drum am întâlnit un grup de oameni care coborau şi mi-au urat să merg cu Dumnezeu înainte. Într-un loc mi s-a năzărit că deasupra brazilor se zărea zidul roşietic al cabanei şi peste acoperiş apăreau şi coşurile de fum. Ceva mai încolo au apărut stâncăriile interesante ale Călugărului şi Cetăţii, însorite şi fotogenice, dar altă imagine a cabanei nu a mai apărut. A urmat o zonă golaşe, cu soare arzător şi...fără cabană. A apărut şi ea într-un târziu, dar nici urmă de ziduri roşietice. Să fi fost aceea doar imaginea scornită de mintea mea ?.


Cabana m-a primit cu căldura pe care o aşteptam. De când părăsisem şoseaua, trecuseră aproape 4 ore. Cu răcoritoarele pe care mi le-am oferit şi cu regretul unui domn că nu mai era cel mai în vârstă care ajunsese aici în ziua asta fără cusur, ne-am descoperit locuri şi oameni cunoscuţi, din vremea depărtată a tinereţii fiecăruia. Mai apoi drumrile noastre s-au despărţit. Eu am rămas la cabana primitoare. Mai târziu am plecat pe coasta însorită şi am privit îndelung către vârful Toaca. Se lăfăia în soare, cu câţiva norişori pe lângă el, dar pentru mine era un vis prea depărtat. Peste creastă, poate din vârful Lespezilor, se arăta şi mânăstirea ceva mai recent apărută şi m-am gândit cam cum or trece călugării peste viscolele şi zăpezile cele mari. A trecut şi noaptea, cu o lună plină tot atât de mare şi tot atât de roşietică.

Dimineaţa, când am părăsit cabana, era aproape ora 8. Pentru posteritatea mea, cât o mai ţine ea, am rugat o doamnă de pe băncile din faţa cabanei, să-mi facă şi mie o poză, să nu cumva să uit că de curând fusesem pe acolo şi am pornit pe drumul coborârii. Porneam pe poteca de sub Ocolaşe, ceva mai lungă, dar speram să fie mai cu deosebire frumoasă.     
Văzusem de pe prispa cabanei,o poiană cu loc împrejmuit şi o căsuţă, cam într-o parte. Am ajuns lângă ea şi chiar am traversat-o - pe acolo ducea poteca. Era locul de campare organizat, din prejma Bâtcăi lui Ghedeon. De aici drumul devenea interesant, cam râpos pe alocuri şi zdravăn coborâtor. Apoi în poiana de sub Ocolaşu Mare am poposit, atâta cât să mă odihnesc şi să privesc cu nesaţ, stâncăriile înalte.  Era doar începutul spectacolul pe care mi-l doream.
Câtăva vreme poteca s-a strecurat potolită printre brazi, nici nu urca, nici nu cobora. Apoi, a venit spectacolul cel mare. M-au întâmpinat hornuri, prin care poteca făcea salturi spectaculoase, strecurându-se printre coloşi de stâncă. Coborând din înaltul Ocolaşului Mare, Coloana Dorică, Claia lui Miron mai ales, ori Turnul lui Budu, cu legende ţesute în jurul lor, erau frumuseţile de netăgăduit ale potecii pe care eram. Se acumulase oboseală zileor care trecuseră, dar pe aici nici n-o simţeam. Fotografii, momente de extaz, gânduri pe care mi le împărtăşeam mie însumi şi timpul trecea fără să-l simt. Coboram mereu şi de sus, din ce în ce mai depărtate, Ceahlăul cu frumuseţile sale, începea să-şi ia rămas bun. Poteca era la fel de „ mult coborâtoare ”, peste ea se prăvăliseră trunchiuri de brad îmbătrânite şi de încâlcişurile ei, trebuia să iau aminte. Şi prin pădure am tot mers, de parcă nu se mai termina, până când dintre copaci a apărut ochiul de lumină din Poiana Maicilor. Erau acolo câţiva tineri, care mi-au spus încotro se îndreaptă poteca marcată. Ceva mai departe era un nou loc de campare pasă-mi-te, cu căsuţă lângă el. Câtăva vreme m-am odihnit în poiană. Cerul era ornat cu norişori decorativi şi poiana era stăpânită de un soare milostiv. O fi trecut ceva vreme de când tot stăteam la odihnă, până când mi-am luat picioarele la spinare şi am început ultimul coborâş din ziua aceea. La început doar potecă. Apoi un vechi drum de exploatare,care parcă nu se mai termina. Noroc că era unul adăpostit de umbra pădurii şi prin frunzişul copacilor, soarele arareori pătrundea. Simţeam oboseala zileor care trecuseră, a drumului lung de apropiere şi poate şi al anilor şi eram nerăbdător să-i aflu capătul. Până la urmă am ajuns la şoseaua asfaltată, unde mi-an trântit cu năduf rucsacul din spate. Câteva momente de odihnă bine meritată şi de data asta pe scurtături, am ajuns viu şi nevătămat, din nou la cabana Izvorul Muntelui. Când am poposit pe băncile din faţa cabanei, trecuiseră ceva mai puţin de 5 ore de când plecasem de la cabana Dochia.    
     
Fuseseră ore de oboseală, cum o simţeam în picioare, fuseseră din cele de extaz, cum le păstram în ochii minţii ?. Dar peste toate cele, locurile, poate şi oamenii întâlniţi, lăsaseră amintiri de neşters. Aceeaşi fată din seara dintâi, mi-a hărăzit căsuţa în care aveam să mă odihnesc, doar că atunci când m-a condus acolo, am remarcat că era din toate asemănătoare, cea care avea şi cele mai multe trepte pe care trebuia să le urc. M-a cuprins somnul până la urmă, cel de după amiază şi mai apoi cel dintr-o altă noapte petrecută sub seninările Ocolaşului.  


Peste noapte cerul s-a înnourat şi printre acele bradului din faţa căsuţei îmi ajungeau pe faţă picuri mărunţi de ploaie. Mai către ziuă cerul s-a ochit şi dintre nori s-a zărit lumina lunii, ba chiar şi dânsa a apărut dintr-un licăr de nori. Nu mai era tot atât de rotundă şi culoarea ei nu mai era tot portocalie, cum se ridicase din genuni deasupra cetaţii de piatră albă, de unde sfătuitorul sadovenian, cel cu barbă albă, rămas acolo peste anii fără margini, mai trimetea şi acum sfaturi pentru strămoşii-strămoşilor săi.
A venit dimineaţa, cam întunecată şi un pic răcoroasă. Ajunsesem la ora plecării. Peste seninările Ocolaşului Mare, stătea agăţat un nor de ceaţă vremelnică. De după cotul mai de jos al şoselei a apărut maşina care avea să mă ducă departe de locurile înalte pe care le îndrăgisem în zilele însorite, când mă strecurasem printre stâncile înalte, stăpânite poate de Zamolxe.
M-am urcat în maşină şi mânat de cursul timpului, am întors spatele seninărilor de pe care ceaţa se îndepărtase, cât să pot să-mi iau rămas bun de la ele. Până la gară, m-am mai conversat cu băietul care venise să mă ia. Avea vorba repezită a moldovenilor şi sfârşitul cuvântului, era mâncat la fiecare dintre ele şi stătea să-l prindă pe cel care urma, într-o melodie de care deabia de-mi aduceam aminte, din anii pe care-i petrecusem prin ţara de dincolo de neguri, pe când aveam şi eu vârsta celui care mă conducea la gară.
Gara era pustie şi de undeva de niciunde, un grăsan somnoros, a ieşit să vadă cine-i strica liniştea dimineţii. Dintre copacii locurilor şi verdeaţa lor de nepătruns, un pic întunecată de zorii zilei care avea să mai coboare odată peste meleagurile astea cu poveşti nespuse încă, a apărut maşina întunecată care avea să mă ducă departe de locurile pe care acum, ca şi altădată, le îndrăgisem. Când am urcat în trenul în care eram singurul călător şi am auzit şuieratul scurt al locomotivei, a trebuit să-mi scot ochelarii, pentru că nu ştiu ce-mi intrase în ochi, de mi-i lăcrămase tocmai când mă îndepărtam de locurile astea cu iz de legendă, pe care poate nu am să le mai revăd niciodată.


Text şi Foto: Dinu Boghez

sâmbătă, 20 iulie 2013

Redivivus

Moto: Pe pământ, tot ceea ce există    
          Are nevoie din când în când să plângă.
                                   Nichita Stănescu


Din trenul de noapte, de pe peronul gării din Râmnicu Vâlcea, am coborât în zorii zilei tocmai la Podul Olt. Era pustiu locul şi pentru că nu aranjasem cu vreun mijloc de transport până la capătul potecii ce avea săne ducă până la cabana din Suru, ampornit cu leşinata la drum. norocul ne-a găsit repede şi un microbuz,ne-a deschis uşaşi cu el am ajuns până în centrul comunei Sebeşul de Sus. Până la capătul de jos al potecii spre înălţimi am făcut mai puţin de o oră de când coborâsem din tren. Era ora 6 şi jumătate când am început urcuşul bine ştiut din atâtea alte împrejurări. Ne-a purtat poteca la început, pe un făgaş râpos şi cam abrupt,dar apoi drumul a luat-o domol pe creasta muntelui. Era cerul senin şi soarele ajunsese să-l stăpânească. Am mers repede, cu opriri făcute doar săne aşteptăm colegii de tură,ceva mai lenţi decât cei ce ţineam fruntea. Frunzarul copacilor, aproape neîntrerupt, pătrundeai pepotecă raze de soare mângâietor. Pe lângă izvorul din coastă am trecut fără să-l vedem. Sau poate la vremurile de secetă ce trecuseră peste el, şi-o fi găsit alt făgaş. Trecuse cevat timp, ceva mai mult de 4 ore de când părăsisem drumul satului, când am ajuns la ramificaţia potecii înspre Valea Moaşei. Pe câţiva dintre noi ne legau amintiri, pe drumul ăsta lung, care până la urmă, ne dusese în Avrig, unde doborâţi de oboseală, ne prăbuşisem pe o bancă, aşteptând autobuzul care urma să ne ducă acasă.
Am stat câtăva vreme să tragem sufletul. Drumul de aici înainte urca mereu. Prin pădurea încă neatinsă de mîna cea rea a omului, uneori printre stânci ca nişte mici săritori, alteori pe porţiuni de brână, pe lângă vechiul izvor din cale reactivat de ploile anului acesta, am ajuns la noua cabană a Surului. De la stâlpul ramificaşiei din cale, deabia de făcusem o oră şi jumătate. În prispă ne aştepta Fane cu aceeaşi veselie pe care i-o ştiam parcă de-o viaţă ’ntreagă. Parcă.dacă îmi aduc aminte bine,ne-am şi îmbrăţişat, după câtă vreme trecuse de când nu ne-am văzut. Ştia că venim,că doar îl înştinţasem din timp şi ca ştie omul că într-adevăr suntem pe drum, din ramificaţia Moaşei îi maidădusem un telefon. Se mai schimbase câte ceva de când nu mai fusesm pe aici. Îşi adusese omul niscaiva porumbei călători, care ţopăiau prin preajmă, parcă nici când nu vroiau să zboare fără vreo misiune. Mai avea omul şi ceva păsăret, care până la jertfa finală, zburda nestingherit pe pajişte. În spatele cabanei avea câteva cuşti cu iepuri de casă, care smiorăiau din năsucuri nevinovate, de câte ori simţea omul prin preajmă, poate le-o cădea ceva iarbă proaspătă. Mândria lor era „ marele belgian ”. Acum era un iepure anonim, dar avea să crească până la vreo 35 kg. Dar mândria lui Fane era Rocky, câinele ascultător de vorbele omului. Crescuse mare, de când îl văzusem în toamnă, de era doar un boţ cu ceva blăniţă şi cu o ciosvârtă de codiţă. Avea Fane să ne mai ofere şi alteceva, mai spre seară, când Suru se luminase de-a binelea în lumina soarelui-apune. Ne făcuse omul o ciorbă de miel dreasă cu smântănă şi fiartă la ceaun, de nici n-am avut cum să nedăm seama cât de repede se terminase, din bolul plin pe care ni-l pusese în faţă.               
A venit peste munte înnoptarea, oboseala ne cuprinsese pe toţi şi în paturile confortabile şi căldura molateca din cameră, unii am trecut poate, în lumea viselor crestelor de a doua zi.
Ne-a trezit coana Suzana cu noaptea ’n cap, să plecăm cât mai repede,să nu ne bată soarele prea tare‚  cât aveam să mergem pe creastă. O cafea băută la repezeală, şi iată-ne la drum. Creasta Surului era limpede ca lumina cerului, peste brazi nu era niciun zumzet, răcoarea dimneţii ne mâna la drum iute şi la locul monumentului, am ajuns pe negândite. Aveam de ales de aici înainte drumul spre creastă. Cel prin căldare ni s-a părut cam lung şi l-am ales cel direct către vârful Moaşei. Era ceva mai abrupt,dar poate şi de aceea mai neumblat. Parcă a avut prin preajmă flori mai multe şi locurile şi stâncăriile, din cale ne făceau să simţim mai aproape  atmosfera Făgăraşului. Am ajuns repede în creastă,cât să avem timp din belşug să ne bucurăm de înălţimile cotei 2000.           
Eram pe vârful Moaşei, lângă stâncăriilesale,unde ne-am odihnit din belşug. Ştiam de mult crucea studentului medicinist, plecat să schieze şi purtat de viscol în genunea muntelui,de-l găsiseră ciobani tocmai în prag de vară, când se topiseră zăpezile. Un moment „ pro memoria ”, tot am păstrat, ca de fiecare dată când trecem pe aici sau pe aiurea,prin locuri cu semnificaţii identice. Muntele este mereu un prieten bun sau deopotrivă un duşman neiertător !.
Câtăva vreme am stat sub pavăza stâncilor, feriţi de vântul nordic, după care ne-am aşternut la drumul ce curgea paşnic prin covata muntelui, parcă fără sfârşit. Ne-am întâlnit cu un ciobănel, tare grăbit în treaba lui, dar aşa, în treacăt ne-a spus că drumul de maşină până la Apa Cumpănită e aproape gata şi pe aici urmează să se facă o cabană, cu pârtii de schi. Aşa că puştiul ne-a lămurit enigma celor două utilaje pe care le vedeam în zare.
Ne-am continuat drumul pe panta lină a pajiştii alpine, sprijinită parcă, în partea ei nordică de grupuri de stâncării.precedau acestea marele grup statuar al Sturilor Vulcului, impresionante în arhitectura lnaturală a locurilor. Pe partea sudică făgărăşană, fusese anul trecut pârjol mare,cu fum înecăcios, care devastase muntele. Şi nici acum nu se ştie sigur dacă nu cumva ciobanii fusesră autorii acestui mare incendiu, cu obiceiul aproapeanual, de a da foc tufelor de ienupăr,pentru aăi mări zona de păşunat în anul următor.
Fără prea mare zor, pe nesimţite, am ajuns la izvorul Apei Cumpănite. Dintr-un singur izvor se nasc fire de apă diferite, spre nord şi spre sud şi numele locului, tocmai de asta se numeşte aşa,că stă apa în cumpănă, încotro să o ia. Din apa izvorului ăsta, potolit setea, născută din soarele care începuse să dogorească. Din vale, din locul în care utilajele stătătoare în ziua asta de pre-odihnă, veneau doi călători. Cu ei am înfiripat oarecari conevrsaţii. Şi tot de la ei am aflat enigma drumului cel nou croit, deopotrivă gânduri de viitor apropiat. Drumul urma traseul celui croit în  ’914, pe vremea războiul de atunci, de care se leagă şi numele generarului Prporgescu, care i-a împrumutat numele. Era cam lat drumul şi pe el au să ajungă în creasta Făgăraşului, maşinil cam păguboase pentru munte, dar viaţamerge înainte şi încotro or vedea generaţiilecare vor veni. Mai urmează să fie întocmită şi o cabana,după mine utilă celor care-şi propun să parcurgă creasta Făgăraşului. Tot de la unul din cei doi, până să ne mărturisească rolul său primordial în firma BOROMIR, am aflat strădaniile acestuia în modernizarea stânelor apropiate, dar şi îndărătnicia celor care le foloseau, care tot la obiceiurile arhaice se întorceau mereu. Dar şi de unul din ciobani, care de altfel îi şi întovărăşea, care-şi „ făcea ” de lucru – părea cam de mirare pentru cei doi - în timpul său cu...sonetele lui Shakespeare.           
Câtăva vreme încă,ne-am tot conversat cu oamenii aceia şi până la urmă am aflat  că unul din cei doi era chiar unul din patronii firmei amintite mai sus. Până la urmă ne-am despărţit, ei latreba lor, la jeep-ul care probabil îi aştepta şi noi la bordeiul la care urmasă înnoptăm.  
La bordeiul nostru cel din multele excursii când poposisem aici, parcă ne aştepta cu nerăbdarea timpului lung scurs de când nu ne mai văzusem. Alergătura după ceva cetină, masa de seară,oarecari plimbări prin preajmă,câteva foieli în sacii de dormit şi linştea s-a aşternut în bordeiul nostru primitor. Până către ziuă nici că ne-am mai trezit.
Dimineaţa s-a dovedit una cu ceva nori de ceaţăcare ne aşteptau pe după Sturii Vulcului şi ne-au întovărăşit mai apoi, până la izvoarele din Chica Fedeleşului. Pe deasupra până aici,dar şi ceva mai departe, mai bătea şi vântul şi parcă mi-a părut rău cănu scotocisem mai bine în rucsacul în care acasă,îmi pusesem şi mănuşile. La izvoare însă, soarele a năvălit peste noi  şi mâinile îngheţate şi vorbele, s-au dezgheţat de la sine. Până în Şaua Corbului, ne-am mai oprit la pavăza unor stâncării, să ne luăm masa matinală. Până a nu pleca la ultimul urcuş din ziua aceea frumoasă şi cu norişori decorativi, au trecut pe lângă noi vreo patru fete-cucuiete, neţoaice vesele şi cu salutul pe buze, care urcau vârtos spre crestele înalte. Nu ne mai rămăsese decât să urcăm în şaua amintită,să privim laînşiruirea de vârfuleţe ale Chicii Pietrelor şi către valea ascunsă în adâncurile Curpenului şi să ne gândim la drumul coborâşului.        
Tot coborând agale din Şaua Corbului, am ajuns la îngrămădirea de stânci din poiana smălţată cu flori de ruşuliţă. Acolo imi fusese mereu momentul de odihnă. Acolo am privit încă odată, cât îmi mai oferea creasta Făgăraşului. Chica Pitrelor, Chica Strâmbanului şi poiana dinaintea brazilor, încă stăpâni pe locul lor, fără teama drujbelor. Din strâmtoarea brazilor, am ajuns într-un ochi de poiană cu sclipici în iarba însorită. Doar că înaintea noastră ajunsesră pe aici o turmă de animale cuvântătoare, ce-şi lăsaseră aici gunoaiele specifice speciei.
Am ajuns repede la poteca cea mare care ducea spre casa oilor din Strâmbanu. De aici mai departe poteca devenise o alee străjută de fagi falnici şi drmul printre ei era odihnitor şi timpul trecea pe negândite. Pe ici pe colo, am mai întâlnit călători spre creasta Făgăraşului. Unii de-ai noştri cu cave am schinbat vorbe bune. Cu alţii străini de loc, nu ne-am dat decât bineţe. Timpul a trecut repede şi din visul potecii umbroase, m-a trezit râmătura buldozerului, care scormonise muntele, aducând la iveală, bolovani şi lutul moale pe care trebuia să-l iei în picioare. Preţ de 1 km, am tot mers prin încâlceala asta, mormăind mărunt, pentru oamenii care sfârtecau înălţimile. Mă apropiam de Lunca Pleşii, pe care o ştiam o oază de lumină, înmiresmată de flori şi iarbă verde. Din ea rămăsese doar un petec de verdeaţă. Încolo, doar pământul răscolit de maşinile care cărau la vale podoaba pădurii.
Am găsit cu oarecare greutate, ceva mai la stânga,vechea potecă ce cobora spre mânăstirea Turnu Roşu. Fusesem de mai multe ori prin locurile acestea şi de ficare dată, urcând ori coborând, nu mi se păruse uşoară. Numai că de data asta am găsit-o râmată peste tot şi mersul pe ea adevenit aproape un chin. Şi dacă sus buldozerul şi maşinile făcuseră prăpăd, aici motocicletele unui sport nou, care-şi propunea să distrugă înălţimile, desăvârşiseră opera celor dinainte.
Până la urmă am ajuns la drumul forestier şi mai apoi pe el, ori pe scurtătura din cale, am coborât spre satul Turnu Roşu. Ne-a scos norocul în cale maşini şi unora mai apropiaţi de ele, ne-au luat din picioare cei câţiva kilometri până în sat. O pauză de rehidratare la una din bodegile din cale şi apoi am străbătut uliţa satului până la gară. Ne-am reîntâlnit aici tot grupul, oarecum risipit în lungul drumului forestier, de unde am luat trenul şi prozaic, am luat trenul spre casă .










Text şi foto: Dinu Boghez

19-21.07.2013          

luni, 1 iulie 2013

Acolo unde cerul isi sprijina marginile albastre pe crestele muntilor

Moto: De foarte departe
          se poate confunda
          acest punct albastru
                            cu timpul.
Nichita Stănescu


Nu mai fusesem de multă vreme prin munţii Căpăţânii. Se cuvenea să-i mai văd odată. Apăruseră noutăţi şi curiozitatea mă îndemna la drum. Dar nu numai acestea mă făcuseră să aleg o tură prin aceste locuri. Petrecusem în munţii Căpăţânii, anii cei mai frumoşi ai vieţii şi locurile acestea, cu vârfuri oarecum mai modeste, îmi legănaseră zile multe şi deopotrivă frumoase. 
Cununa muntelui, văile, mulţimea muchiilor, pe toate le străbătusem de nenumărate ori şi de fiecare dată mă întorsesem cu gânduri şi imagini de neuitat. Bujorul din locurile înalte îl luam cu mine în suflet şi-l ţineam ascuns până se înroşeau din nou coastele, în alt an, dintre cei care treceau pe nesimţite. Câte-o rază de soare din vreun luminiş din pădurile de brad întâlnite, îmi lumina sufletul pentru multă vreme şi iată parcă şi acum, îmi doream la fel.  
La stânele întâlnite în cale, îmi făcusem chiar prieteni, la care eram întotdeauna primit cu omenie. Dar peste toate astea se aşternuseă ani mulţi. Apăruse părul alb. Sprinteneala picioarelor, nu mai era de mult aceeaşi şi când mă gândeam să străbat locurile îndrăgite, trebuia să mai adaug ore bune la cele care-mi trebuiau pe atunci. 
Fuseseră munţii Căpăţânii, din cei vâlceni, cei dintâi străbătuţi de-a fir a păr şi din paşii făcuţi atunci, în vara lui ’67, iată, se scurseseră anii cei mulţi pe care acum, îi duceam în spate. 
Era în aceşti munţi, un loc anume, pe care mai cu deosebire poposisem iarna şi nu într-una, ci în multe. Acolo era o casă, pavăză viscolelor năpraznice, ori alintându-se în zilele însorite, cu sclipici pe întinderea albă care acoperea muntele. Aici, la Vârful lui Roman, îmi stăteau cele mai frumoase amintiri, cele mai frumoase vise şi dintre ele unele şi îndrăzneţe. Aici băusem primul pahar de vin de cocozar. Aici mă primise prima oară paznicul cantonului, nea Mitică Tănăsescu. Aici străbătusem întinderi albe, nesfârşite, pe schiuri, pe tălpicile fermecate, lăsând urme până pe vârful înalt al Ursului sau peste munte, în locurile pe care mi le doream.       
Acum ne-am întâlnit în autogară, cei trei tovarăşi de drum, ce-şi propuseră să mai meargă odată pe meleagurile munţilor Căpăţânii. Cu autocarul Normandiei, cam încărcat de călători, am ajuns repede la Horezu. Ne-a luat de acolo mai departe un Logan şi cu el am purces către meleagurile înalte pe care ni le doream. Drumul pe Valea Lungă, cu intenţie nu demult de modernizare, ne-a purtat pe serpentine mai domoale decât cele pe care tare demult le coboram pe schiuri. Pe vremea primului meu drum prin aceste locuri, pădurea deabia de fusese tăiată şi ani de zile o văzusem cum creşte şi îşi ia din locul pe coasta muntelui. 
Acum copacii erau maturi şi din tăierile anilor ’60, nu se mai cunoştea nimic. Am trecut repede pe lângă poiana Obârşiei, apoi pe lângă vechea casa din Bolca şi deabia atunci drumul a început să urce din greu. Pe unde altădată era deabia un drum de tractor, îngust şi frământat de făgaşele ploilor, acum era unul lat, pe care două maşini treceau cu uşurinţă, una pe lângă alta. Muntele fusese sfârtecat de drumuri şi mă tot întreb dacă asta o fi bine sau rău. 
Ajunşi pe coasta înaltă a vârfului lui Roman, am căutat din ochi vechiul canton în care hălăduisem atâtea ierni. Ştiam că cineva îl dărâmase şi ridicase unul nou şi neterminat şi până la urmă am izbutit să-l identific. Ceva mai jos, pe culme, se ridica o mânăstire şi mai peste tot se ivea câte o casă. Fiecare din cei ce şi-o ridicase îşi croise drumul lui cu buldozerul şi rănise muntele fără milă, chiar dacă ar fi fost şi altfel posibil. Pe sub vârful lui Roman am trecut repede şi temător, mi-am aruncat privirile către înaltul său. Încă nu ajunsese nimeni să-şi facă casă acolo !. 
Am trecut de vârf, apoi de Şaua Piatra Roşie – cândva pe aici se cobora la un canton primitor, de care mă leagă oareşcari întâmplări; acum aici s-a ridicat o casă despre care se spune că ar fi o stână modernă - şi de aici încolo căutam cu nerăbdare locul refugiului nou construit, unde trebuia să rămânem peste noapte. Trecem de locul în care o potecă duce spre stâna din Ursuleţ, apoi ne abatem pe un drumeag la capătul căruia găsim o casă în construcţie şi o izbă din lemn cu priciuri circulare. Nu este refugiul căutat şi începem să fim îngrijoraţi. În fond, chiar dacă aveam la noi cheile refugiului, ce ştiam despre locul acestuia, nu era decât o fotografie a acestuia cu brazi pe fundal. Dar până la urmă am descoperit casa „mult visată”, ceva mai sus, acolo de unde începea golul alpin.      
Ne-am despărţit de „cărăuşul” nostru, datorită căruia ajunsesem până aici şi ne-am bucurat de confortul neobişnuit pe care ni-l oferea refugiul. Am mai făcut ceva comentarii, cum că ar fi prea jos faţă de traseul crestei, cel mai uzitat dintre multe altele şi că ar fi fost mai bine să fie amplasat în Curmătura Pietrelor Roşii, dar aşa cum era, cu izvor aproape şi privelişte spre „Înălţimea Sa” Ursu, ne-am împăcat repede cu bunăciunea pe care ne-o oferea. Vremea burzuluită la sosirea noastră aici, s-a îmbunătăţit văzând cu ochii. Cerul s-a ochit cu petice de senin şi peste brazii din preajmă s-a aşezat liniştea. Ceva mai încolo ciobanii de la stânele apropiate ne-au făcut o vizită, surprinşi că pe coşul refugiului ieşea fum. Erau speriaţi că răuvoitori au venit să spargă refugiul. Au stat de vorbă cu noi şi parcă au plecat liniştiţi. Mai spre seară cerul a început chiar să fie senin. Afară se făcuse frig şi focul din sobă începuse să schimbe atmosfera din cameră. Cu încetul crestele înnegurate au început să se zărească. Vântul stârnit şi frigul de afară ne-au gonit până la urmă în camera cu iz de căldură molatecă. Peste noapte ne-au mai trezit rafalele vântului puternic, dar mai ales lumina lunii care ne intra pe fereastră. Când am ieşit afară, muntele era luminat ca ziua şi peste brazii şi plaiurile din preajmă, domnea luna plină, parcă mai altfel decât o aflasem în alte locuri. Peste munte era un zumzet care-mi vorbea mie, despre atâte nopţi şi zile petrecute pe aceste meleaguri mult îndrăgite. Şi parcă de undeva din creasta înaltă venea dojana timpului lung de când nu mai fusesem pe aici.
Ne-am trezit în zori, gândindu-ne la drumul pe care-l aveam de facut, nu atât de lung, cât pe alocuri ceva mai dificil. Afară se învârteau nori învolburaţi şi câtăva vreme am aşteptat să se hotârască, dacă ne-or da voie să ne continuăm excursia. 
Până la urmă cerul s-a înseninat şi am luat drumul înaltului. Pe drumul nou croit în coasta muntelui mai trecea câte-o maşină şi stârnea în urma ei ceva praf. Am prins repede vechiul drum, ce ducea tot în Şaua Pietreleor Roşii, mai aspru decât cel nou, cât trebuia pentru căruţele care până nu de mult ajungeau la stâna din Dârjala şi la celelalte de pe aici. Acum iarba se înfiripase binişor prin locurile acelea abandonate şi pe ele am început urcuşul. 
Am trecut de îngrămădirea de stânci din vârful Pietrii Hoţului şi ne-am continuat urcuşul. Au început  să apară lujerele înalte ale şteregoaiei, răspândite pe plai şi pe ici pe colo, grămezi de stânci care prevesteau vârful cel mare al Ursului către care ne îndreptam. Apoi când am ajuns în ultima şa dinaintea ultimului urcuş, au apărut tufele cele roşietice ale bujorului din Groapa Mălăii. Ajunseseră acolo, înaintea mea, doi moto-crosişti, din cei despre care ştiam că răvăşeau muntele în ziua aceea. Poate erau şi ei ademeniţi de frumuseţea bujorului şi acum chiar îşi întrerupseseră cursa pentru câteva clipe petrecute în tovărăşia florior de jăratec. M-au ajuns din urmă tovarăşele de drum şi până în vârful cel mare, chiar m-au întrecut. Ultima parte a urcuşului era tot cum am aflat-o prima oară când am ajuns aici. Printre stâncile vârfului, am zăbovit la fel şi priveliştile depărtate erau aceleaşi, doar ceva mai pâcloase, ca într-o zi de vară călduroasă. Mi-am lăsat tovarăşele de drum la cules de bujor, să-şi ducă acasă, pentru zilele lungi de iarnă, parfumul crestelor şi m-am tras mai încolo de îngrămădirea de stânci a Ursului, undeva mai spre vârful Coşanei. 
Cu mâinile sub cap şi privirile rătăcind spre alte zari, tot aşa de înalte, ori pe sclipiciul calcarului Pietrii Târnovului, am dat frâu liber gândurilor de tot felul. Despre crestele astea molcome, unduite sub cer, pe care cine ştie când şi dacă am să le mai văd vreodată. Apoi colegele mele, după ce s-au săturat de cules trandafirul muntelui, au ajuns şi ele în locul pe care mi-l alesesem pentru gândurile cele nemărturisite. Pe cer începeau să se adune nori dintre cei cu negreală printre cei albicioşi şi ne-au îndemnat la coborâre grabnică. Şi aşa gândindu-ne la vremea rea care ne-ar putea prinde din urmă, am ajuns repede la refugiul părăsit dimineaţa. Cât nu începuse ploaia căzută din cerul acum înnourat de-a binelea, ne-au vizitat doi călători, cu care destulă vreme am tot sporovăit despre munţii pe care-i străbătusem fiecare şi deopotrivă îi iubeam. Până când picuri de ploaie le-au adus aminte că mai au încă drum lung de facut. S-au înfofolit în pelerine şi s-au dus în calea lor. După ce am rămas singuri  nu ne-a mai rămas altceva de făcut decât să ne facem pregătirile nocturne. Peste noapte iar m-a sculat lumina lunii. Am ieşit din nou afară. Peste muntele nostru era linişte deplină şi peste plaiul de lângă noi şi pădurea de brad apropiată, doar razele lunii stăpâneau locurile. Dar dincolo de creasta înaltă, fulgere luminau norii, care acolo îşi aveau lăcaşul, de unde se gândeau să năpădească muntele şi să ne strice nouă plimbarea plănuită pentru a doua zi.                  
Ne-am sculat devreme. Aveam doar de făcut un drum nu lung, dar cu oarecari greutăţi pe parcursul său. Afară vremea era posomorâtă. Nori stăpâneau cerul, iar creasta Ursului era acoperită de ceaţă. Brazii din preajmă fremătau în bătaia vântului cam rece. Nu era o vreme care să ne îmbie la drum. Ne-am tot foit prin preajmă, dar ne-am pregătit rucsacii sperând că până la urmă avea să apară pe cer petecul de cer senin, care să ne dea speranţa timpului bun de care aveam nevoie. Cam pe la ora 8, ceaţa din creastă s-a risipit şi printre nori a apărut o rază de soare. 
N-am stat mult pe gânduri şi am plecat la drum. Am aruncat privirea din urmă către căsuţa care ne găzduise cu dragoste şi am apucat din nou vechea potecă către creste, uitată de când pe coasta muntelui se croise drum nou. Am străbătut pajiştea străjuită de tulpini de şteregoaie îndoite de vânt, cu flori proaspete, cu înfăţişarea lăcrămioarelor, pe care parcă nu le văzusem cu o zi înainte. Ne-am împletit paşii printre stâncăriile locurilor şi am ajuns curând la vechea potecă ciobănească de sub creastă. Ne-am tras sufletul după bucata de drum făcută cam repede şi ne-am îndreptat către semeţia vârfului Balotei. Am întâlnit în cale vreo două marcaje făcute pe pietre şi vreo doi stâlpi care însemnau drumul de acum înainte. Păreau cam singuratece la vreme de ceaţă, dar acum, pe vremea însorită care ne întovărăşea, ne erau numai bune. Într-o şauţă, după ce trecusem de vârfurile Coşanei şi Căpăţânii, ne-am aşezat la sfatul priveliştii. Către mai depărtatul vârf al Nedeii, către abruptul strălucitor al Târnovului, ori către aşezământul nodic al stânei din Coşana, străjuită de brazi. În faţă ne stăteau vârfurile Balotei şi mai ales coastele sale nordice acoperite de roşeaţa bujorului îngemănată cu pădurea de brad.
Am început să urcăm poteca abia vizibilă prin iarba plaiului. Curând am răzbit în zona înaltă a Balotei şi dintr-odată ne-am văzut ajunşi pe o alee croită în înaltul muntelui. Eram în parcul Balotei, pe poteca străjuită de flori. De o parte şi cealaltă ne mângâiau privirile tufe de rododendrom. Erau din alt tărâm. Aveau o altă culoare, mai vie, de un roşu aproape cardinal. Printre tufe erau şi flori galbene ale piciorului cocoşului, mai obişnuite, dar şi clopoţei de stâncă, una cu stâncile lângă care trăiau. Mai erau şi altele, unele mai rar văzute pe pajiştile montane. Străbăteam aleea unui adevărat parc al Balotei. 
S-a sfârşit brusc aleea în dreptul unui stâlp cu marcaj, oarecari indicaţii orare şi mai ales o avertizare, că de aci înainte urmează poteca periculoasă. De aici înainte intram în stâncăriile frământate de zăpezile nebunatece ale muntelui. Panta mare a locurilor, favoriza formarea avalanşelor, care rupeau de aici înainte pajiştea de până acum. Pe aici grohotişurile mişcătoare, rupturile stâncăriilor din cale ce te obligau la paşi prudenţi, erau la ele acasă. Poteca nu se vedea şi chiar dacă ar fi fost una, mişcările permanente ale grohotişului ar fi împrăştiat-o mereu. Paşii ne erau prudenţi şi până la vâlcelul de torent din faţă am avut ceva de tras. Am traversat vâlcelul adânc înfipt inima muntelui, gândindu-mă la cât de vijelios o fi şuvoiul de apă primăvara, la topirea zăpezilor sau la vreo ploaie torenţială. Malul celălalt era înverzit cu ceva jnepeni pe margine. Dar aşa era la început, cât să ne adoarmă vigilenţa, dar în continuare avea tot acelaşi aspect. Ne apropiam de Curmătura Funicelului, acolo unde zăream o oarecare forfotă cu oameni şi coasta muntelui tot stăpânită de grotiş şi stâncării era. Într-un târziu s-a ivit şi poteca, una îngustă, străjuită de jnepeni. Nu fusesem prima oară prin locurile acestea, ba dacă mă gândesc bine asta era a şasea oară, dar parcă niciodată nu mi se păruseră locurile atât de aventuroase. Trecuseră ani de când pe aici fusesem prima oară şi locurile avuseseră timp să se schimbe, dar poate nici eu nu mai eram acelaşi.
În Curmătură erau niscaiva oameni, ajunşi aici la ceva grătar şi bere. Unul din ei, care învârtea ceva la grătar, era curios să ştie cam ce vârstă am şi a tot început să plusesze, pornind de la 65 ! şi până la urmă ca să nu-l chinui prea tare l-am scos eu din încurcătură. O fetiţă a venit la mine cu un pahar de suc şi mai apoi cu o bucată de friptură. Mai apoi au venit şi tovarăşele mele de drum zăbovite pe coastă la cules de muguri de jneapăn. 
Ne-am odihnit cât de cât şi iarăşi am pornit la drum, către silueta profilată pe cer, deasupra muntelui, a celuilat refugiu la care doream să înnoptăm. De aici încolo aveam de străbătut un drum lat, cam pietros şi bătut de soarele puternic ,care cam pripea. O clipă ne-am oprit ia Izvorul Stroeştilor, acolo unde mi-am întâlnit oarecari cunoştiinţe. La refugiu am ajuns repede, tocmai bine să asistăm la coborârea peste vârful Balotei, a unei întunecimi care părea să ajungă repede şi la noi. Ne-a scos din amorţeală un trăznet cumplit, prevestitor de furtună amarnică. Am stat noi ce-am stat pe prispa refugiului, până când pe lângă noi au trecut cu maşina cunoştinţele noastre din Curmătura Funicelului şi atunci ne-a încolţit ideea de coborî cu ei, renunţând la ziua pe care ne-o mai hărăzisem pentru munte. Au mai stat „cărăuşi ” noştri prezumtivi – aveau undeva un pepene pus la răcit – şi când l-au terminat, ne-au luat şi pe noi, cam claie peste grămadă, necum că mai în vale s-au oprit să mai ia din pădure ceva lemne pentru acasă. Drumul străbătut a fost cam lung, modernizarea lui implicând curbe lungi.                       
Şi opriri cam dese. Într-un loc o femeie cu lacrimi înnodate în baierele basmalei, ne-a tot spus că deabia de fusese sfârtecată una din vacile ei. Într-alta amfitrionii noştri s-au conversat cu cei de la stâna din „Cumpene”. La Piatra Icoană de care mi-am amintit că o văzusem când străbătusem prima oară drumul, s-au oprit doar o clipă. Despre fântâna din plai, cu ciutură, pe care o ştiam seacă, fusese curăţată de curând şi acum avea apă, iar pe lângă fagii seculari,din pădurea neclintită de ani buni, am trecut în goană. Se pregătea cerul să verse peste noi potop de apă, iar prelata cu care ne-am acoperit, mai rău ne-a udat. Până la urmă am ajuns în satul Izvorului Rece ,la casa uneia din femeile din maşină, unde am stat până s-a potolit ploaia. Am ajuns apoi în Vaideeni, cu o maşină trecătoare prin sat am ajuns la Horezu şi după ceva aşteptare cu alta acasă, unde periplul nostru fericit a luat sfârşit.








Text şi foto: Dinu Boghez
21-23.06.2013