Moto:
....bătea în noi, ascuns, tainica bucurie
Că toate sunt un joc măreţ şi Tu le birui pe toate.
Vasile Voiculescu
N-a început grozav excursia plănuită în Buila. Autobuzul cu care trebuia să plecăm spre Bărbăteşti, a trecut pe lângă noi fără să oprească. Mai că ne-ar fi venit să renunţăm. Până la urmă din autogara aflată în apropiere, am găsit un altul care ne-a dus doar până la ramficaţia din şoseaua principală. Câtăva vreme am mers pe asfaltul drumului Bodeştilor, primul sat întâlnit în cale. Mai apoi l-am părăsit şi am urmat pe cel de pe malul stâng al Otăsăului. Neasfaltat, dar unic în felul său. Liniştea satului, cu plaiuri însorite şi case rare, ne însoţea peste tot. Ici-colo câte un câine lenevit de razele soarelui dimineţii frumoase în care ne aflam, mai hămăia într-o doară. Cât să-şi joace rolul de paznic. Câte un bătrân cu piele frământată de riduri, ne răspundea la bineţe. Era peste tot momentul de visare pe care ni-l doream. Când am ajuns în centrul Bărbăteştilor, oarecare freamăt începea să se simtă. Mi-era cunoscut din alte multe împrejurări. Magazinul satului, cârciuma ridicată la rangul barului, micuţul muzeu etnografic şi peste toate casa în care trăise nea Mitică, cel ce de atâtea ori îmi uşurase drumurile de apropiere de Buila, ca şi de alţi mulţi munţi. Doar câinele furios îmi răspunsese la bătaia mea în poartă. Dar poate era încă prea de dimineaţă şi de aceea casa răspundea a pustiu.
Am plecat mai departe, printre casele la care pregătirile sărbătorilor care băteau la uşă, se apropiau văzând cu ochii. Din drum ne-a luat o maşină şi câţiva kilometri ni i-a luat din picioare. Poate ne văzuse rucsacii încărcaţi sau cine ştie, poate s-o fi luat după albeaţa părului. Ne-a lăsat pe valea Otăsăului, la staţia de tratare a apei. Mai aveam până la începutul Cracului Pătrunsei, de unde începea urcuşul, doar vreo 2 kilometri. Acolo se despărţeau drumuri spre înălţimile la care vroiam să ajungem. Intenţionam să urcăm pe crucea roşie, cea care urca pe lângă crucifixul înălţat deasupra chiliei călugărului-paznic al porţii de intrare a celui ce odată fusese schitul Pătrunsa. O scurtă odihnă, înaintea drumului cu urcuş abrupt pe care urma să apucăm. Vânzoleală mare la chilie. Se încărcau desagii cu de-ale gurii, aduse cu maşina de puţină vreme. Măgăruşii care urmau să le ducă sus, păşteau iarba proaspătă din preajmă, aşteptând samarele pe care trebuiau să le care până sus.
Am început urcuşul, mereu cu serpentine scurte, prin zgrunţurii pietrişului măcinat de timp, mereu pe culme şi până la troiţa ridicată pe aici de curând, nici nu ne-am oprit. Prin pădurea proaspăt înverzită, drumul ne-a fost uşor şi momentul de odihnă petrecut aici, ne-a prins bine. Era soare mult, strecurat prin crengile cu mlădiţe verzi. Răcoarea dimineţii se dusese repede în încrâncenarea urcuşului. Urcam mereu, când tăcuţi, când depănându-ne întâmplări petrecute de fiecare prin aceste locuri, că doar niciunul nu era pe aici pentru prima oară. Din urmă ne ajungea văzând cu ochii, caravana măgăruşilor încărcaţi cu samarele călugăreşti.
Câtăva vreme ne-am încurcat cărarea cu ei şi la îndemnul călugărilor, le-am şi cedat locul. Muchia pe care căpătam mereu înălţime, începea să se potolească şi marile ţancuri ale Builei, îşi aratau frumuseţile. Printre mestecenii ce însoţeau poteca, abruptul Ţuclei era cu adevărat impresionant.
Întregul abrupt al muntelui, cu hornurile ce îl străbăteau, de la Faţa Cucii până spre Oborul Caprei, argintiul stâncilor înalte, străluceau toate în lumina soarelui.
Până la urmă, după vreo 1 ½ oră de când părăsisem valea Otăsăului, am ajuns în marea poiană a vechiului schit. Nu mai semăna cu cea pe care o cunoscusem întâia oară, atunci când întinsul poienii nu era întrerupt decât de micuţul schit şi de clădirea modestă a stăreţiei, în pragul căreia te întâmpina mereu călugărul Pimen, unicul locuitor al acestor locuri. Nu mai era nici măcar aşa cum o văzusem nu de prea multă vreme, când freamătul şantierului bisericii ce se construia stricase echilibrul locului. Pe atunci, schimbasem câteva vorbe cu câţiva din călugării mulţi adunaţi pe aici în vremurile mai apropiate, despre amplasamentul noii biserici, atât de apropiate de abruptul muntelui. În vremuri de mult apuse, schitul fusese doborât de o stâncă prăvălită din înaltul Builei. Şi când impresionat de abruptul Albului ce-ţi ţâşnea de sub priviri, scrisem un articol, ale cărui fraze porneau toate cu „ Prăvale Albu...”, pe care unii dintre ei chiar îl citiseră, mi-au mărturisit că .., „bun e Dumnezeu ”! .
Am intrat în noua biserică, impresionantă prin măreţia spaţiului interior. Acum pictura interioară părea un pic naivă, dar aşa or fi fost şi cele de la vechile noastre mânăstiri şi acum toate au devenit monumente de artă medievală !.
Câteva momente de reculegere şi iată-ne din nou cu rucsacii în spate, continuându-ne drumul spre înaltul Builei. Pe lângă crucifixul ridicat pe coasta muntelui, am urcat către arhondaricul noii mânăstiri. Prin poiană, în urma noastră, micuţele căsuţe ale călugărilor, stăteau răspândite pe plaiul înverzit de curând şi acum, pentru întâia oară, priveliştea chiar îmi plăcea.
Am trecut de arhondaric şi am urmat poteca ce făcea legătura cu cea a Bucinişurilor. Am străbătut frumoasa pădure de fagi, al cărui freamăt primăvăratec mângâia locurile. După mai puţin de ½oră, am ajuns în poteca Bucinişurilor, puţin peste livezile bărbăteştenilor. Era acolo o cruce ridicată în amintirea unui tânăr ce-şi aflase sfârşitul prin acele locuri, de nu prea multă vreme. În scurt timp am străbătut ultima parte a poienilor şi am ajuns la pădurea de fag, aflată sub piciorul stâncos al muntelui. Am coborît pe sub perete, prin grohotişul adunat acolo, am privit câteva clipe spre arcada mai depărtată a Casei de Piatră şi am început urcuşul dur al Bucinişurilor. Printre stâncării cu surpriza apariţiei unei turme de capre negre apărute chiar din „Oborul” lor, al florilor păştiţei apărute ca întotdeauna în preajma sărbătorilor pe care le întruchipau, am urcat din greu până spre golul muntelui. Acolo, sub marele abrupt al Ţuclei, poiana era scăldată în albul imaculat al ghioceilor şi în locurile din care tocmai se retrăgea zăpada şi de covorul brânduşelor.
Am traversat câteva limbi de zăpadă, am trecut pe la izvoarele bine amenajate şi după aproape 5 ½ ore de când plecasem din Bărbăteşti, am ajuns la locul masului peste noapte, la refugiul din Curmătura Builei.
Amenajat cât să se poată dormi în condiţiile unui refugiu, cam deranjat de neglijenta unora ce-l întrebuinţaseră, ne-a fost adăpost de-o noapte.
O fugă spre înaltul Albului, întreruptă de un nor cu ploaie scurtă, câteva privelişti ale apusului şi în lumina molcomă a zilei, câteva ale hornurilor Hududaelor şi ne-am retras în refugiu la somn odihnitor.
Peste munte s-a aşternut noapte neagră, înourată, de credeam că vom avea parte de vreme urâtă.
A doua zi, dimineaţa se arăta frumoasă, soarele bătea în prispa refugiului şi către munţii îndepărtaţi priveliştea promitea imagini de neuitat.
Am părăsit casa noastră de-o noapte şi prin Hududăul cel Mare, prin limba de zăpadă păstrată în lungul său, am urcat în creastă.
Luminile răsăritului scăldau panta muntelui şi până în vârful Pietrii ne-am bucurat de mulţimea ghioceilor, de peticele de zăpadă păstrate în găvanele dolinelor care vara adăposteu şi micuţe lacuri nivale, de mulţimea lapiezurilor răspândite pe coasta muntelui şi când am ajuns pe vârf şi de linia orizontului acoperită de munţi înalţi.
Creasta munţilor Căpăţânii se lăsa privtă de la vârful lui Stan, cel împădurit, până la cele ale Ionaşcului, Zmerătului şi mai departe către cele mari, ale Ursului şi Nedeii. Şi peste tot, muntele se arăta ochit de puterea primăverii.
Dincolo de munţii Căpăţânii, spre îndepărtatul Parâng, zăpezile cele mari zăboveau încă pe coastele înalte. Până spre piramida caracteristică a Parângului Mare, totul era acoperit de mantia cea albă. Spectacolul era măreţ şi nu te-ai mai fi dat dus.
Am zăbovit aici câtăva vreme, încercând să ne săturăm privirile cu locuri pe care nu le vedeam chiar în fiecare zi. Ne-am desprins cu greu de aici, de pe înaltul abrupt al Pietrii, dar ştiam că şi de aici încolo, alte locuri frumoase aşteptau admiraţia noastră.
Din vârful Piatra – 1643m -, am început coborîrea. De aici, muchiile se răşchirau în culmi repede coborâtoare. Pe una dintre ele, mai apropiată de cea în care sfârşeau scocurile de pe Faţa Cucii – al Caprelor, al Pietrii şi Horşcul lui Glavă, cel împresurat de legendele haiducului cu numele ăsta -, am început coborîrea. Pe plaiul în care fiecare pas trebuia să ferească o floare, de era brânduşă, ghiocel, viorea şi câte altele, panta repede a muntelui, ne-a condus la stâna din Piatra, un săivan pe jumătate acoperit, cu o încăpere alăturată, cât să-şi ducă zilele paznicul vitelor statornicite vara pe aici. Am ajuns până lângă stână şi nu asta ne-a surprins ci mai ales lacul mare, cuibărit într-una din numeroasele doline ale muntelui, pe care şi în alte împrejurări tot aici îl văzusem. Dar acum zăpada se topise dintr-odată şi lacul avea dimensiunile pe care niciodată nu ni le închipuisem.
Nu era singurul de pe aici. Pe versantul coborîtor al Pietrii, până către stâna din Cacova, mai erau şi altele şi tot cuibărite în dolinele aflate aici la tot pasul. Şi lapiezurile tot de aici erau şi nu puţine şi de aceea muntele de calcar al Builei avea mereu câte ceva de arătat, celor ce-i străbat cu dragoste cărările.
Doar că de aici cărarea ce ne-ar fi dus spre muchia Scărişoarei nu se întrevedea. Ori poate uitarea se aşternuse peste alte împrejurări când fusesem pe aici. Dar ne-am revenit repede. Am plecat de pe malul lacului, îndreptându-ne spre stâna din Cacova şi curând am găsit poteca ce ne-a condus la stâna din Văcărie. De-am fi avut ceva mai mult timp, poate că am fi coborît în vâlcelul din amonte în care se afla izvorul cel mare al acestor locuri. Dar la stâna la care ajunsesem rămăseseră doar troacele goale şi ţeava izvorului, care pierduse apa, undeva, pe drum.
De aici încolo – marcajele de pe peretele stânei, triunghi roşu şi punct galben - poteca se desafăşura nestingherită şi drumul spre muchia Scărişoarei era din ce în ce mai clar. Marcajele de pe aici, cele amintite au un anume paradox. Mai întâi triunghiul roşu, care ar trebui să se găsească doar pe poteca de pe west-wand-ul Builei. Pe aici nu are ce căuta. Apoi punctul galben, este prea aproape de altul, cu acelaş semn. Dar nu asta ne preocupa pe noi. Poteca era comodă şi frumoasă. Pădurea netăiată stătea falnică în calea drumeţilor. În drum am mai întâlnit încă o stână – în mintea mea stăruia imaginea ciobanului îmbrăcat în cojoacă miţoasă, ieşită în întâmpnarea oamenilor ce ajunseseră pe aici, în toamna târzie -, mai mică şi folosită cel mai adesea până către iarnă. Apoi poteca intră pe un făgaş ceva mai larg şi imediat coboară printr-un loc presărat cu stânci la tot pasul. De aceea poteca face atât de multe zig-zaguri. Dar se sfârşeşte repede şi ajungem pe un tăpşan verde, cu masă şi băncuţe şi troiţa cu izvor de apă rece alături şi....semnal la mobil !. Troiţa poate fi oricând un loc de adăpost, căci are tavanul podit şi pe acoperiş şiţă încă bună.
Am zăbovit câtăva vreme aici, cât să ne tragem sufletul şi să bem un pahar de apă rece. Apoi când am ieşit din adăpostul ei, deasupra Builei stăruia un nor negru şi dinspre crestele înalte, mai venea câte o pală de vânt. Dar aici soarele era la locul lui şi încălzea poiana din care ne pregăteam să plecăm. Am intrat repede în lungul muchiei Scărişoarei, acum împodobită cu frunzişul verdelui crud din crengile fagilor cu trunchiuri svelte. Ne-am tot dus pe poteca bine conturată, în lungul muchiei care ici-colo ascundea locuri peste care timpul aşternea uitarea. Un cioban îşi sfârşise zilele pe aici şi crucea, acum dărâmată, amintea întâmplarea petrecută demult. Izvorul cu uşiţă încă mai dăinuia şi apa lui era tot aşa de rece şi bună. Doar fagii cu coajă argintie crescuseră înalţi şi acum reveneau la viaţa de după iarna cea grea şi prin frunzişul lor se strecura până la noi lumina soarelui. Coboram repede şi curând adâncul văilor părea din ce în ce mai aproape şi printr-un luminiş începeam să zărim acoperişuri de case.
Când am ajuns la păduricea de brazi pe-o parte şi de mesteceni pe cealaltă, mult nu mai aveam până în vale. Câteva momente de odihnă meritam şi noi. La umbra celor dintâi, pe iarba înverzită proaspăt de căldura soarelui primăvăratec, ne aşezăm la oarece taifas. Şi am mai fi stat, că doar aveam în noi oboseala unei coborîri lungi, dar jos în sat ar fi trebuit să ne aştepte o maşină care să ne scutească de orele de aşteptare a autobuzului. Curând am ajuns la pădurea de ferigi. Era la vremea ei verde proaspăt şi mai către toamnă şi înaltă, cât statul de om. Acum, la vremea primăverii dintâi, doar frunzişul roşcat, dărâmat la pământ de zăpezile nemiloase, ne lăsa să ne închipuim fălnicia celei ce fusese.
Mai departe poteca începea să se strecoare doar pe creasta îngustă şi de o parte şi cealaltă râpele se adânceau către vale. Către casele ce se iţeau stinghere pe uliţa satului, ducea poteca pământoasă strecurată prin iarba verde dăruită pământului, în zilele de dinaintea Paştilor. Vreo doi câini sperioşi, ne lătrau de mama focului şi doar de te ’ntorceai la ei şi le scăpărau picioarele fugind. Mai alături doi curcani cu mărgelele ’nfoiate, gângureau la vederea noastră.
Satul începea să se înfiripe şi ceva mai departe primul dintre săteni, un nonagenar, a ţinut să ne depene povestea lui de pe această fundătură a satului, pe care n-ar mai fi părăsit-o şi poate că avea dreptate. Şi mai departe am trecut pârâul Silelor şi când am ajuns la drumul ce însoţea apa Otăsăului, satul Bărbăteştilor începea să prindă viaţă. Ne-am întâlnit cu cel ce ne aştepta cu maşina şi am coborît printre gospodăriile ce-şi pregăteau Sărbătorile Paştelui. Doar la casa lui nea Mitică, cel ce-mi uşurase drumurile de ’nceput prin Buila, m-am oprit o clipă, să-mi depăn fugar amintirile din frumosul munte din care mă întorceam încă odată. Şi mi-a trecut prin minte, într-o clipită, Bărbăteştiul de odinioară şi privirile mele de atunci, mirate de frumuseţea muntelui de argint de deasupra satului, din care cel amintit plecase pe alte căi...