Daca e Toamna, e Cozia

Moto:
Las sub vanturi si sub ceti,
Stelelor le las in sama,
Toate-aceste frumuseti,
Toamna asta de arama.
George Lesnea

Hotărâsem să urcăm în Cozia. Eram în pragul unei dimineţi de toamnă molatecă. Pe valea Oltului forfota maşinilor matinale. Din Călimăneşti am apucat drumul de centură şi din el, pe cel de pe valea Păuşii. Puţină vreme am mai mers printre case. Unele de când lumea. Alte câteva noi, erau înghesuite una’ntr-alta, în puţinul loc poienit de pe malul pârâului Păuşei. Apoi în lungul panglicii drumului s-a aşternut liniştea muntelui. Copacii îmbrăcau pe nesimţite culorile toamnei şi parcă şi stânca îşi schimbase înfăţişarea. Am trecut pe lângă cabana Valea Mărului şi ea puţin înnoită şi de lângă ea, doar un câine a catadicsit să ne latre prezenţa. Am ajuns repede deasupra mânăstirii Stânişoarei, acolo unde am părăsit maşina cu care venisem, lăsând-o în paza celor sfinte. Am coborât până spre poarta mânăstirii, singuratecă acum, în pragul dimineţii. Doar ce am apucat să-i trecem acareturile şi de undeva dintr-un cotlon, doi căţei pufoşi, mici de stat, paznici vânjoşi, ne-au lătrat până ne-am îndepărtat către poiana din faţa mânăstirii. De aici a început periplul nostru cozian.

Am intrat repede pe valea Gardului, încă de la început strâmtă şi întunecoasă, nu numai pentru că soarele încă nu ajunsese pe acolo. Poteca se depăna înaintea noastră, însoţind firul de apă al pârâului firav al Gardului, atins de seceta zilelor acestea. Mai apoi am început urcuşul mai dur şi curând a trebuit să ne strecurăm printre stâncile locului. Cascada Gardului – nu ştiu de ce îi zice şi a Urzicii, căci locurile cu acest nume sunt tocmai hăt departe, pe versantul vestic al masivului - firavă, dar căzută din înaltul peretelui, deabia de se făcea auzită. O scurtă pauză şi ne-am angajat pe coasta priporoasă, prin locuri însăilate cu greutate până în şaua crestei pe care am ajuns.

Un scurt popas şi iată-ne angajaţi în căţărarea pragului stâncos pe care trebuia să-l depăşim până a ajunge la poiana Gardului. Nu era chiar uşoară scurta căţărare prin horn şi pe brână şi locurile apropiate acestora, altfel cu privelişti frumoase, pot fi chiar periculoase. Dar am ajuns cu bine în poiana amintită.
De aici am privit către pereţii stâncoşi din Fruntea Oii şi adâncurile văilor, către Puntea Iadului şi mai departe către înaltul Colţilor Foarfecilor.

Din poiană, aparent fără continuare, pentru cei ce cunosc locurile, se despart potecile. Una mai aventuroasă urcă spre Colţii Foarfecii, alta, pe care acum o vom urma, urcă pe Valea Gardului. Nimic nu trădează poteca pe mai departe, dar îndrăznind să înfrângem lăstărişul crescut din belşug, găsim însăilarea potecii ce ne ve călăuzi mai departe.

Un luminiş, vreo câţiva pini ce răspândesc mireasma revănă ce le încălzesc ramurile, fagi înalţi, cu coroane bogate colorate de toamnă şi iată-ne la firul pârâului, care se prăvăleşte în cascada întâlnită mai jos. Când ajungem la firul văii, poate privirile găsesc pe trunchiul unui fag falnic, un triunghi încrustat pe coaja lui. Este semnul lăsat aici de cel mai bun cunăscător al Coziei, dovada trecerii pe aici a celui ce fost doctorul Petre Măldărăscu.
Înaintea noastră poteca pare oarecum umblată, poate de oameni, poate doar de animalele ce vin să se adape la „ceasul oprit de datini şi de lege”. E destul de greu să descrii poteca acestor locuri. Ea urmăreşte firul apei, trece de pe un mal pe celălalt, pe sub un trunchi uriaş, căzut peste poteca ce o traversează şi însfârşit începe să urce. Ici colo mai sunt semne ce te ghidează şi ele urmăresc firul drumului de urmat. Când începem să urcăm, ne îndepărtăm mult de firul apei.

O stâncă boltită mult, atârnă desupra văii, lăsând sub ea locul unei cavităţi nu prea adânci. Câtăva vreme poteca se conturează clar pe malul drept, geografic, al văii. Apoi ne apropiem de pereţii stâncoşi, traversăm talvegul unei văii coborâte din înaltul muntelui, presărată cu rupturi de stânci, prăvălite tot de acolo. Locurile par a se linişti.

Suntem prin ochiuri de poiană pe care razele soarelui zilei de toamnă călduroasă în care suntem, răzbat cu dărnicie. Dar aici sunt şi locurile în care poteca se descifrează mai greu. Găsim totuşi locurile aproape de brână pe care ne strecurăm mai departe. Când am ajuns la un fel de strungă, cu copaci mai serioşi decât lăstărişul din urmă, suntem aproape de locul coborârii din nou către firul apei. Poteca redevine din nou uşor de urmărit. Dar albia pârâului la care ajungem, acum toamna, e din nou seacă. Câteva stânci ocolite de potecă şi iată-ne ajunşi la locul ultimului urcuş.

Puţin înainte, găsim pe peretele stâncos din stânga, o săgeată care arată şi alt mod de a urca. Noi însă evităm varinata arătată de săgeată şi urcăm din greu panta aspră, cu grohotiş mişcător şi locuri năpădite de soarele puternic care ne chinuie un pic până ajungem la locul înierbat, odihnitor, al Şauţei Doctorului. Printre mesteceni, brazi şi stânci, locul de odihnă de aici, este primul pe care ni-l acordăm de când am început traseul.

Suntem în locul de unde putem urca Colţii Foarfecii, printr-un hăţaş cu umbră de marcaj, puţin aventuros. Pereţii Gardului, verticală ameţitoare a Coziei, de aici încep să se zărească.

Prin preajmă se mai află una din „ferestrele” Coziei prin care te strecori de-a buşilea până în Şauţă. Pe faţa unei stânci, dacă privim cu atenţie, zărim placa fixată acolo, deloc ostentativ, în memoria celui ce a fost doctorul Petre Măldărăscu, care şi-a dedicat viaţa montană doar Coziei, căreia i-a străbătut vâlcele, hornurile şi crestele, în întregime.
Plecăm mai departe. Mirosul bradului încins de soare, domină locurile. Poteca aproape nu se mai vede, dovadă că cei mulţi veniţi în Cozia, nu ajung mai deloc pe aici, ci se opresc mai mult la cabană, pentru obiceiurile citadine de care sunt mai mult atraşi. Dar poate aşa e mai bine pentru munte.
Ajungem curând pe creasta însorită unde aflăm vechea stână din Foarfeca.

Privirile nu se mai desprind de pereţii Gardului, înalţi, străpunşi de hornuri şi surplombe şi unul dintre ele, face parte din traseul un pic alpin, dar accesibil, al „amfiteatrului” locurilor.

Stâna, părăsită de câţiva ani buni, îşi trăieşte ultimele clipe şi curând din ea nu va rămâne decât o grămadă de bârne, cât or mai rezista şi acestea. Continuăm drumul prin arşiţa soarelui, pe coasta înierbată şi când ajungem la drumul releului, mai avem câţiva paşi până la cabană. De când plecasem de la mânăstire, trecuseră ca gândul, 4 ore. Găsim cabana atât de familiară, însorită şi însoţită de căldura oamenilor care o păstoresc. Suntem doar noi şi se pare că nimeni nu şi-a mai anunţat sosirea. Vorba multă a celor ieşiţi pentru o clipă din singurătatea cu care de obicei sunt înconjuraţi ne bucură oarecum. Câtăva vreme ne odihnim. Ne ducem rucsacii în camera unde suntem găzduiţi, ne bucurăm încă de pe acum de supa caldă promisă la întoarcerea din locurile în care aveam intenţia să mergem şi plecăm oarecum grăbiţi de ziua scurtă de toamnă în care eram.
Încă de când plecasem eram hotărâţi să ajungem la unul din locurile de interes turistic ale Coziei, la Poarta de Piatră. Era aceasta una din cele nouă asemănătoare ale masivului şi toate se descoperă cu răbdare şi mai apoi cu admiraţie pentru natura făuritoare de locuri minunate. Acum pornim liberi de poverile purtate în spate, pe drumul ce coboară către Dângeşti.

Când ajungem la ramificaţia potecii, începem să urcăm către Babolea, primul vârf al culmii care până la urmă coboară în valera Băiaşului. Trecem printr-o adevărată colonie de larice şi ramurile ei, în prag de toamnă, sunt mlădioase, mătăsoase şi soarele amiezii luminează crengile care în curând vor rămâne pustii. Coborîm, apoi urcăm din nou spre locurile de deasupra stânei din Mocirle – singura activă din întreg masivul – şi poteca vârstată cu punct roşu se abate la stânga.
Când intrăm în pădure, doar punctul roşu pare a ne conduce.
Curând însă, poteca prinde contur şi se strecoară printre fagii înalţi, ale căror coroane îngălbenite de toamna aşternută peste munte, este luminată de soarele blajin al amiezii. Mergem mult ni se pare şi coborâm şi mai mult, până când traversăm un vâlcel, după care urcăm din greu. Apare lângă noi abruptul stâncos care ascunde încă Poarta de Piatră. Ajungem la ultimul urcuş. Unul dur, pe grohotiş şi însfârşit ajungem la locul dorit. Poarta de Piatră reprezintă o mare arcadă care străpunge colosul de stâncă.

Mulţumiţi de cele văzute ne întoarcem pe acelaşi drum. Pare mai scurt şi mai uşor de data asta. Când ieşim în muchia de pe care coborâsem spre Poartă, peste partea asta de munte se lăsase umbra şi răcoarea începea să stăpânească locurile.

În pas alert ne întoarcem la cabană. Lipsisem ceva mai mult de două ore. Suntem aşteptaţi cu supa promisă şi cu focul făcut în cameră. Soarele va apune frumos şi asta determină o mulţime de fotografii. Peste Narăţ şi creasta Căpăţânii, peste Parângul îndepărtat, cerul se pregăteşte de noaptea care va veni. Nu ne mai rămâne decât să adormim cât mai repede!
Toată noaptea Cozia a fost învăluită în ceaţă şi nici acum, dimineaţa, nu era altfel. Intrăm în cabană, ne bem ceaiul şi ne luăm micul dejun. Ne punem rucsacii în spate, ne luăm rămas bun de la cabanier, amintindu-i să ne aştepte în zilele Crăciunului şi ne îndreptăm către drumul Turneanului. Trecem peste Piatra Rea, ocolind Ciuha Mare, coborâm, urmărim drumul marcat şi undeva, pe potecă mai mult închipuită, coborîm la refugiul din inima muntelui, acolo unde am promis cu o zi înainte că le vom face o vizită celor care pregăteau locul pentru zilele de iarnă apropiate. Pădurea stăpânea muntele şi noi urmăream firul invizibil al locurilor.

Ocoleam brazi bătrâni, ne strecuram pe sub ramuri uscate, depăşeam trunchiuri doborâte de bătrâneţe şi coboram mereu.

Până la locul cu ochi de poiană şi căsuţă primitoare, am ajuns repede. Ne-au întâmpinat oameni bucuroşi de oaspeţi şi câteva clipe ni le-am petrecut cu ei. Apoi am început coborârea, peste văi şi brâne, peste stâncării şi până la relicva stânei din Rotunda, nu ne-am oprit.
Era ceaţă deasă peste tot şi pădurea avea înfăţişarea basmului din „Inima rece”, cine şi-o mai aminti de filmul german al copilăriei mele. Aveau copacii înfăţişările basmului de atunci şi coroanele lor se pierdeau în perdeau pâcloasă. În firul potecii trunchiurile apăreau şi dispăreau ca gândul şi umbrele lor ceţoase înfrumuseţeau pădurea. Mare minune ca pădurea asta să nu fi fost pictată mai înainte.

Ne-am unit cu poteca marcată ce cobora pe Turneanu şi pâlcurile de mesteceni, printre fagi cu frunza colorată, căzătoare acum în pragul întâiei ninsori, alcătuiau hore de mirese înlănţuite.

Pe jos mai erau câteva brânduşe, dar atmosfera ce ne înconjura, anunţa marile zăpezi. Am ajuns la refugiul pricăjit din Şaua Turneanului şi de la el mai jos, a urmat coborâşul abrupt, pe poteca umezită de ceaţa zilei.

Prin pădure, pe poteca îndelung bătută de mii de picioare, peisajul întomnit, se desfăşura neîntrerupt.

Izvorul adunat al Turneanului era secat. Mai departe balcoanele de piatră de pe care puteai admira stâncile Roşii, erau tot acolo unde le stătea bine. Mai jos vechiul izvor „La Troc”, avea apă şi din ea mi-am răcorit fierbinţeala coborâşului repede.

Ne-am strecurat pe sub peretele de stâncă prăbuşit de curând şi am urcat din greu până la belvederea de unde stăpâneam locurile înalte şi pe cele adânci. A trecut repede coborâşul până la şaua Meliţei şi până în drumul mânăstirii am străbătut o potecă veche şi neumblată. Drumul spre mânăstire s-a sfârşit repede, prin Cozia nimerită într-o toamnă frumoasă şi odată ajunşi la maşina care ne aştepta cuminte, a venit şi finalul.

Text: Dinu Boghez
Foto: Floriana Boghez

Al doilea act al Toamnei

Foto: Floriana Boghez

Brazii

Vazduhul muntilor e crud,

Padurea tremura departe...

Cand ferestraiele s-aud

Li-i teama brazilor de moarte.

Trec corbii croncanind solemn,

E trista linistea poienii.

Ca niste lesuri lungi de lemn,

Trag boii catre vai bustenii.

Starnind adanci bubuituri

Aici, in bocet de paraie,

Sar ascutitele securi

Si grabnic pielea le-o jupoaie.

Le canta vantul de prohod,

Mestecenii tin albul tortii.

Si goi, culcati cu soldu-n glod

Miroase a rasina mortii.

George Lesnea

Poveste de toamna

Moto:
Prin munţi coteşte o cărare
Ce se coboară pînă-n văi.....
Vasile Voicullescu

Începem tura noastră de toamnă prin munţii Căpăţânii. Când am ieşit din casă, întunericul încă mai stăpânea oraşul. Pe străzi oameni puţini, strecuraţi pe străzile cu felinarele încă aprinse. Spre dealurile răsăritului, o geană de lumină părea a se înfiripa. Ajungem la autogară şi în scurtă vreme ne aşezăm pe scaunele microbuzului de Brezoi. Când ajungem la capătul drumului, după aţipeala din legănatul maşinii, Brezoiul ne întâmpină cu străzi pustii, doar un pic animate de călătorii coborâţi la capăt de drum. Câţiva curioşi se uită miraţi la poverile din spatele nostru, în timp ce noi, cuminţi, ne aşezăm la răscruce de drum, sperând în vreo ocazie care să ne ducă spre Gura Latoriţei, etapă în drumul spre locurile unde aveam intenţia să urcăm. Opreşte repede lângă noi, un nene cu maşină confortabilă şi mai apoi mers zgâlţâit şi coborâm la ramificaţia spre Ciunget. Parcurgem de aici doar vreo câteva sute de metri şi din urmă ne ajunge altă maşină, care ne lasă la Gura Repedei. Aveam de mers pe aici cale de vreo 6-7 km, pe drumul din lungul văii Repedea, atât de mult încercat de viiturile vreunei ploi torenţiale, până când începeam urcuşul spre stâna din Târnovul Mic, altă etapă în drumul de urmat mai apoi. Şi iarăşi norocul ne aduce din urmă o maşină de cărat lemne, care ne mai ia din picioare şi aceşti din urmă kilometri.
O luăm voiniceşte la drumul întortochiat, cu serpentinele sale în ac de păr. Străbatem culorile toamnei încremenite pe frunzele fagilor prin care se strecoară drumul.

Urcăm pe nesimţite, ba din când în când, câte o scurtătură mai taie câte una din serpentinele prea lungi. Pe drum, în faţa noastră sunt urme nu îndeajuns de vechi, cât să nu recunoaştem urmele unor bocanci de munte. Par a fi când trei, când patru şi dintre ele una pare de femeie sau oricum de picior mic. Urmele sunt şi de întors şi par a fi făcute pe vreme ploioasă. Cu ele în calea noastră ajungem la izvorul cel mare al stânei.

Un popas aici, la vâna de apă puternică chiar la vremea asta de secetă, ne dă prilejul primului popas lung. Din urmă, ajunge până la noi zgomot de motor care pare a se apropia. Uneori nu se mai aude, alteori porneşte din nou. Ne gândim că dacă am mai fi aşteptat puţin jos, am fi împlinit şi ultimul noroc din ziua aceea, tractorul care urca până la stâna la care mergeam. Dar aşa continuăm drumul scurt până la stâna din Târnovul Mic.

Lăsăm pe dreapta refugiul construit de ciobani pentru turişti, care dacă sunt mulţi, poate nu-i mai deranjează. Deşi ospitalitatea Ţuguleştilor, cei ce stăpânesc locurile de pe aici din tată’n fiu, este bine cunoscută. Dar obiceiurile au mai evoluat în timp şi de când l-am cunoscut pe tatăl celor de acum, un bărbat înalt, puternic, deşi în vârstă – avea pe atunci aproape 70 de ani şi mergea în fiecare an la stâna lui de suflet, construită cu mai bine de 100 de ani în urmă – poate s-or mai fi schimbat. Atunci, în anul acela – 1970 - cu furtună grozavă, când l-am întâlnit prima oară, deşi eram cam mulţi, a trimis după noi un băieţandru, Ştefan, cel ce în anii din urmă începuse să îmbătrânească şi el, să ne cheme în stâna lui cea de poveste. Şi nu s-a lăsat până nu ne-a omenit pe toţi, strânşi în jurul focului cu fum cam înecăcios.
Acum când ajungem la stână, constatăm că de multicică vreme pe aici nu mai fusese picior de cioban şi stâna părea cam alunecată într’o parte.

Şi nostalgia vremurilor de altă dată, parcă stătea prin preajmă. Dar muntele era însorit şi căldura molcomă a toamnei stârnise gâzele pregătite de adormirea iernii celei lungi. Peretele Pietrii Târnovului sclipea în soare şi pe lângă el urca limba de brână înierbată, către vârful cel mare.

Ziua era scurtă şi mai aveam de ajuns şi până la stâna din Gropiţa, unde vroiam să înnoptăm. Drumul până spre vârf nu era tocmai uşor şi cu toate insistenţele Florianei am pregetat să-i urc înălţimea. Pe deasupra ştiam, de când îi trecusem lungul crestei, cu doar vreo 3-4 ani în urmă, că poteca tăiată altădată cu toporul, printre jepi, nu mai era si aceştia crescuseră din nou şi nici atunci nu-mi fusese uşoară trecerea prin ei. Dar Floriana a ţinut morţiş să urce şi a făcut-o pe faţa înierbată, pe drum de brână, pe verticala munteluii, până deasupra avenului cu legende haiduceşti. Incursiunea a durat puţin, dar la întoarcere mi-a mărturisit că numai uşor nu-i fusese.

Când s-a întors Floriana, ne-am mai odihnit oleacă, cât să mai privim spre locurile înalte ale Făgăraşilor, Lotrului şi Latoriţei, pe care acum ajungeam doar cu gândul şi până la urmă ne-am desprins din mirajul pietrii argintii şi am plecat spre vechea poteca ce înconjura muntele.

În locul acesteia ne-am trezit cu ditamai drumul croit prin grohotişul muntelui de calcar şi prin colonia de paltini de la poalele lui.

Bine că izvorul cu apă rece rămăsese intact. Cât priveşte paltinii de altădată, unii mai stăteau în picioare. Dar versantul Târnovului, cu grotele sale bănuite şi ne’ncercate, turnurile de calcar înălţate până la cerul muntelui, sunt tot ca odinioară.

Soarele scălda piatra argintie şi vârfurile mari din împrejurimi, ale Negovanului şi Nedeii la care urma să ajungem, erau însorite şi păreau blajine în lumina după amiezii. Urcând şi coborând, aşa cum făcea şi vechea potecă, drumul cel nou ne poartă pe la şaua din Borogeana, apoi urcă spre locurile de unde ne despărţim de drumul către şaua Negovanului. Noi ne abatem la stânga, pe poteca ce ne poartă paşii spre stâna din Gropiţa, aflată la cota 1680m.
Am ajuns la stână cam în două ore de când plecasem de la Târnovu Mic.

Am găsit stâna aşa cum o ştiam, curată şi parcă întocmită cu un soi de noimă „tehnologică”, aşa cum mi-o prezentase ciobanul de acum 3-4 ani. Numai că de data asta se vedea clar că nu mai fusese întrebuinţată de mult. Se schimbaseră obiceiurile pastorale şi nu pot să-mi dau seama dacă era bine sau rău. Apă aveam la doi paşi, priveliştea de pe prispa stânei – avea şi aşa ceva -, ne prezenta Târnovul în toată măreţia lui şi încăperea în care ne hotărâsem să ne petrecem noaptea era podită şi tăvănuită şi avea pereţii îmbrăcaţi în şiţă. Urma să avem o noapte liniştită şi nici răcoroasă nu avea cum să fie. Doar ceva urme de şoricei, ne stârneau oarecum îngrijorarea. În încăperea în care altădată se prepara brânza, pe o grindă a ei, am privit la o ciudăţenie. Trei cuiburi de lăstun, unul lângă altul şi poate se aşezaseră aşa să treacă mai uşor peste năpastele ce-i pândeau mereu. Am urmărit cum se pierdea lumina soarelui peste creasta Negovanului, cum profilul semeţ al Târnovului îşi pierde culorile argintii şi când peste munte s-a lăsat întunericul, am intrat şi noi în sacii de dormit.

A fost noaptea una cu lună plină şi peste munte se lăsase lumina ei rece. Ne-am trezit cu geana de lumină anunţată de răsăritul soarelui şi am mai stat ceva timp până să-şi facă apariţia şi dânsul.

Deabia atunci am apucat poteca ce mai întâi urca şi apoi cobora la firul apei Gropiţei, atâta cât mai era din ea la vremea asta de secetă. Prin pădurea de brad prin care se strecurau vechile hăţaşe ale oilor ce ieşeau la plai, apoi printre tufele de jneapăn ce punctau coasta muntelui, am străbătut Cuculeiul, cum îi spuneau locului ciobanii, până sus aproape de vârful Negovanului. Ne-a luat aproape 2 ore să urcăm coasta dură şi când am ajuns aproape de vârful amintit, am avut de admirat căldarea nordică a acestuia. Cât am urcat coasta muntelui pe culmea dinspre Huluzu, a apărut o umbră de animal mare, cam roşcat după cum părea şi mare de se vedea profilat pe cer şi nu putea să fie câinele vreunei stâne întârziate, sau vreo vulpe pricăjită, ci doar un lup singuratec. Noroc că era departe şi nu avea el treabă cu noi. De aici încolo ne-am abătut pe coasta sudică a munţilor Căpăţânii. De unde ajunsesem, Parângul îşi etala înălţimile, ba chiar şi clădirile din staţiunea Rânca se vedeau bine. Era cerul senin şi zările se vedeau până departe. Dar vântul bătea cu putere şi peste munte se lăsase o pală de frig. De aici a venit şi umbra de îndoială că vom putea coborî pe unde ne propusesem, mai ales că ştiam că o muchie sudică, ca mai peste tot, era extrem de lungă şi existau temeri că în Polovragi vom ajunge pe înnoptat.
Floriana s-a urcat pe creştetul Nedeii şi a privit spre locurile nimicniciei pe care le domina. Acolo, printre momâile şi pietrele din vârf, a verificat şi altitudinea acestuia şi altimetrul avut la îndemână, care pe Negovanul îi arătase bine cota – 2094m -, acum arăta chiar 2168m şi ne-am gândit apoi că tot Nedeia e cel mai înalt vârf din munţii Căpăţânii, chiar dacă n-o avea el cât arătase ceasul.

Ne-am întâlnit apoi la ciotul vechii troiţe ridicate aici, în şaua largă, la locul nedeii ciobăneşti din vremuri de mult apuse. Nu eram chiar din vremurile acelea, dar troiţa, ceva mai roasă de trecerea anilor tot era în picioare. Acum din ea mai rămăsese doar bucata de lemn scămoşat ce ieşea din pământ. De aici am plecat mai departe, aveam încă drum lung de făcut până dădea întunericul. Nu atât drumul pe coastele golaşe, ni se părea lung, cât cel ce-l aveam de făcut pe valea Târâiei, pe drumului forestier ce ne scotea la Polovragi. Era cam ora 11 şi aici ne-am luat masa de prânz.

Cu priveliştile Balotei şi Ursului în faţă, cu cele ale crestelor mari ale Parângului şi cele ce se pierdeau în adâncul văilor pe care le aveam de străbătut, am petrecut multă vreme.

Aveam de urmat poteca crestei. O ştiam bine, mai fusesm pe ea de vreo câteva ori, urcând sau coborând şi de fiecare dată de aici avusesem amintiri de neşters. Doar că acum şi pe aici buldozerul făcuse drum, către un plai întins, undeva spre apa Cernei. Dar vârfurile înalte ale Beleoaiei, Corşorului – 2065m – şi Cujbei tot acolo rămăseseră. Cerul căpătase acum norişori din cei decorativi şi vântul din creste căzuse cu desăvârşire.

Am întins pasul cât am putut şi nimic nu ne hotăra să mai facem vreun popas. Curând coborâşul a devenit accentuat şi vârful Polovragilor din faţă părea din ce în ce mai aproape. Mergeam teleleu, fără nicio grijă, când pe nepregătite lătrăturile venite din faţă şi mai apoi vreo 2-3 dulăi ciobăneşti, ne-au scos din amorţeală. Ne-am oprit, am tot strigat către stâna din faţă, cea din Pleaşa, dar alţi câini veneau spre noi. Se adunaseră vreo 8 – şi ciobanul ne-a spus apoi că erau cu toţii vreo 14. Ne-am aşezat jos şi i-am spriţuit cu spray-urile noastre cu piper, de care câinii nici nu s-au sinchisit. I-a trecut supărarea ciobanului, care venise până la urmă, doar când a auzit că spray-ul nu era paralizant. Am mai stat de vorbă, ne-a spus de primarul satului, ce doar plecase de vreo două ore, ne-a îndrumat la drum şi ne-a liniştit spunându-ne că până în Polovragi, doar fix 20km, mai aveam. Ne-a mai şi precizat că pe valea Tărâiei nu sunt exploatări forestiere şi nici circulaţie de maşini.
Am trecut peste vârful Polovragilor, de unde am admirat ultimele imagini ale Parângului, apoi am ajuns la lungul drum către valea Tărâiei. Era o linşte totală şi doar frunzele întomnite mai fluturau prin aer.

Dar din urmă s-a auzit un zgomot de motor şi chiar am zărit capota unui ARO albastru ce ieşea dintr-un drum secundar. Şi iar s-a aşternut liniştea şi noi mergeam mereu. Până când am ajuns pe firul Târâiei nu s-a mai întâmplat nimic. Din urmă maşina părea că nu ne mai ajunge. Şi noi, cum puteam, număram kilometri care parcă se înmulţeau mereu. Când am auzit din nou zgomotul maşinii şi mai ales când am fost invitaţi să urcăm sus, pe lemne, nu ne-a venit să credem. Cocoţaţi pe lemne, cam chinuiţi, dar frumuseţea cheilor Tărâiei, cu pereţii înalţi de calcar, din care curgeau râuri de grohotiş, venite din guri întunecate, cu albia pârâului secat, pierdut prin cine ştie ce sorb, tot ne-au încântat. Doar că n-am putut fotografia frumuseţile, că prea trebuia să ne ţinem zdravăn pe grămada de lemne. Ne-am dat jos de pe lemne în rudărie, acolo de unde era şi şoferul şi însoţitorul cu pălărie de oier novăcean pe cap. Ne-au întrebat oamenii unde mergem şi când au auzit că ar fi trebuit să prindem un autocar spre Vâlcea şi până atunci mai era destul timp, ne-au şi propus să ne ducă cu maşina lor, cea boierească, un Opel. Sigur nu pe gratis. Până acolo am ajuns în vreun ¼ oră şi am mai avut de aşteptat până la sosirea autocarului Normandiei. Şi seara ne-am petrecut-o acasă, mâncând liniştiţi căpşunile tomnatice cumpărate de la marginea şoselei dinspre Polovragi.

Text: Dinu Boghez
Foto: Floriana Boghez