Cine sprijina cerul...?

Moto:
Paşi de-a baba-oarba
printre spini de treabă.
George Ţărnea

Aflasem demult de Stâncăriile Beţelului, din vremea unui început de iarnă. Atunci, împreună cu câţiva tovarăşi de munte, statornici într-ale pionieratului potecilor atât de deosebite ale munţilor vâlceni, urcam prima oară prin locurile acestea. Avea să fie o întâmplare deosebită. Unul dintre noi, medic dentist, fusese rugat de fata unui om aflat în singurătatea înaltă a Poienii Suliţei, tatăl ei, să-i găsească pe cineva în stare să-i domolească năpraznicele dureri date de o măsea, ce nu-i dădea pace. Şi Toni, chiar asta a făcut. A urcat cu noi ceilalţi, pe poteca de la Gura Suliţei, aflată la ultima casă dintre cele pricăjite de pe valea Călineştilor. Printre ogoarele şi conacele călineştenilor, pe plaiul însorit, cu pojghiţa întâiului gheţuş al iernii care încremenise locurile, printre mâţişorii alunilor, fremătători în adierea vântului iernatec, am ajuns la casa lui nea Niţă, cu ogor înalt şi cuvântătoare prin preajmă, ca la casa unui om gospodar. Acolo a avut loc, extracţia dentară de „altitudine”, la care asistam. Ne-a omenit pe toţi Nea Niţă. „Nevastă, ia pune de-o mămăligă” i-a spus el, bătrânicii, atât adusă de spate, cum nu mai văzusem până atunci. A răsturnat mai apoi mămăliga mare şi galbenă pe un fund de lemn şi ne-a pus alături brânză proaspătă şi lapte bătut, turnat dintr-o oală mare de lut, care le umplea pe ale noastre atât de încet, de parcă ar fi fost miere. Atunci ne-a vorbit Nea Niţă de iarna cea grea care va urma, vestită de mâţişorii cei mulţi ai alunilor întâlniţi în cale şi despre drumul prin stâncăriile Beţelului, printre care, acum, la vreme de iarnă, nu ne sfătuia să umblăm, iar de le străbăteam la vreme caldă, trebuia să fim atenţi. Ne-a povestit tot atunci şi despre sibienii, care an de an îl vizitau şi despre Zenovia, care istovită de atâta drum făcut prin ocolişul ţancurilor înalte îşi găsise odihna veşnică lângă unul dintre ele. Dar şi de enigma drumului încâlcit printre domurile stâncoase ale Doabrelor, l-am întrebat tot atunci. Ne-a răspuns nevasta cea gârbovită, spunându-ne că pe poteca dintre ele, nu fusese decât o singură dată. Coborâse în piaţa Brezoiulul, să-şi vândă bruma de produse, pe ceva bani şi la întoarcere nu mai venise pe acolo. Încâlcitura locurilor îi fusese de ajuns. Erau toate acestea, la începutul anilor ’ 80.
Şi dorul stâncilor ţuguiate, povestite cu harul lui Nea Niţă, a răzbit peste ani. I-am parcurs hăţaşul dintre ţancuri din primăvară până în toamna târzie. Am intrat de atunci, de multe ori în acest minunat labirint al stâncilor ridicate din mijlocul pădurii, împungând cerul, care părea sprijinit pe ele.
Acum, în duminica unui aprilie capricios, ne-am întâlnit, tovarăşi de drumeţie, în autogara unde trebuia, să hotărâm traseul pe care trebuia mai apoi să-l urmăm. A fost să fie drumul prin stâncăriile Beţelului.
Am coborât din tren la halta Beţelului. Căsuţa devastată a vechii halte, aruncată pe islazul de pe malul Oltului, era doar relicva datorată răutăţii oamenilor şi fanteziei orânduirii. Pe poteca de pe rambleul căii ferate la început, apoi pe un drumeag, pe malul unei văi seci, am ajuns repede la şoseau cu vuiet de maşini. Oarecum ne-am întors din drum, am depăşit biserica Călineştilor,

de curând îmbrăcată în poleială de sărbătoare şi ne-am abătut la dreapta, pe una din uliţele satului. Ne-a întâmpinat viaţa unei duminici însorite.

Se trezeau oamenii la activităţile unei astfel de zile. Din curţi răzbătea lătrat de câine, cotcodăcitul orătăniilor înaripate şi din coteţele de pe malul pârâului Beţelului, câte un grohăit de godac, încă adolescent. Câte-o privire mai curioasă răzbătea din spatele porţilor. Pe valea parcă anonimă, de când sibienii uitaseră să-şi mai facă tabără de corturi în poiana din susul uliţei, începeau să apară case voinice, adevărate conace boiereşti. Celelalte îşi duceau viaţa amărâtă din totdeauna.
Când am ajuns în poiana largă din faţa stâncilor ce se profilau încă din şosea, acolo unde se înfiripa pe vremuri tabăra de corturi colorate, am trecut firul apei, îndreptându-mă spre începutul potecii marcate cu triunghi roşu.

O ştiam încă de la începutul drumurilor mele prin aceste minunate stâncării. Tot pe acolo vroiam şi acum să merg, deşi în răstimpuri, pădurea se mai dărâmase de vântoasele năpraznice şi pinii cu rădăcinile firav agăţate de stâncării, acum alcătuiau o încâlcitură greu de străbătut. Din urmă vocea lui Ionică m-a întors din drum. Mai apoi mi-a arătat calea de pe firul pârâului. Urcasem odată printre stâncăriile din drum şi credeam că tot pe acolo aveam să pătrundem în inima acestora. Acum însă, Ionică mi-a arătat calea unui marcaj pe care nu-l ştiam, un punct roşu. Am intrat încă de la început în strânsoarea muntelui. Eram în cheile Beţelului.

Peretele stâncos de pe malul stâng al văii, era generos. Ne oferea o înlănţuire de hornuri şi brâne, care numai uşor nu erau de străbătut. Strânsoarea stâncoasă a firului de apă firav, adunată în funii spumoase, alcătuiau un lanţ de cascade.

Celălat versant, împădurit şi înveşmântat de frunzişul adunat în toamnele de peste ani şi iernile care-l bătătoriseră statornic, era brăzdat de văiugi care la vremea marilor ploi, păreau să facă valea un adevărat infern.

S-au sfârşit repede locurile de căţărătură şi iată-ne străbătând pădurea rară, cu povârniş repede şi pe el o umbră de hăţaş, mai mult de animale, vârstat pe alocuri cu punctul roşu din marcajul întâlnit încă de la început. Cineva imaginase acest frumos traseu de acces către ţancurile ascuţite, ce luaseră locul pe nesimţite brânelor pe care tocmai le depăşisem. Cel ce marcase hăţaşul avusese o idee spectaculoasă, însăilând alt drum spre vechea potecă din creasta Beţelului. Dar ca o ciudăţenie, marcatorul nu făcuse însemnale decât pentru urcare, gândindu-se poate că va veni vreodată şi vremea întorsului. Noi însă, lăsam în urma noastră potecă zdravănă prin frunzişul prin care primăvara ajunsese şi pe aici.

Dar altceva ne atrăgea acum atenţia. Erau urme vizibile din focul năpraznic ce bântuise locurile. Trunchiuri mistuite de flăcări, doborâte acum la pământ, cioate din cele care arseseră în picioare, lumânări ridicate spre cer, tăciuni stinşi, pe care călcam adeseori, toate trădau nenorocirea care se abătuse peste aceste locuri, cu nu prea multă vreme în urmă. Se ridicase fum gros din pădurile Beţelului, văzut tocmai de pe meleagurile Coziei şi alerta despre focul mistuitor, tocmai de acolo venise. Până la urmă focul putuse fi stăvilit, dar acum, aveam să-i întâlnim urmele până hăt departe. Norocul fusese cu puterea de regenerare a muntelui, care acum ne arăta urmele tragediei, prin frunzişul primăvăratec care ascundea lacrimele pădurii şi prin iarba proaspătă care izbucnea din nou din pământul năpăstuit.

Mai ajutându-ne de copacii întâlniţi în cale, mai urmărind hăţaşul aflat în cale însemnat arareori de punctul roşu, am ajuns repede pe muchia stâncoasă a Beţelului. Am făcut un popas de-o clipă, pe prispa din preajma primului ţanc din cale, acolo de unde o minunată privelişte se deschidea către valea pe care o părăsisem de curând.

Ne-am continuat drumul, încolăcindu-ne pe faţa muntelui. Până la urmă, am ajuns în pădurea de pe faţa nordică a muntelui, acolo unde ne-am întâlnit cu vechea potecă pe care o cunoşteam. Eram aproape de locul unde Zenovia Solcan, căzuse doborâtă de truda săvârşită printre ţancurile Beţelului, la care ajungeai pe poteca firavă a atâtor coborâşuri şi urcuşuri. Am ajuns repede la locul cu pricina, la care mai sălăşluia placa metalică din ce în ce mai ruginită, cu numele amintit, din ce în ce mai şters, alături de întruchiparea unei cruci alcătuită din bucăţi groase de crengi de copac aşezate de-a curmezişul. N-o să mai treacă multă vreme şi pe aici doar fumul amintirilor va stăpâni locul tragediei.

În scurtă vreme am depăşit pragul stâncos ce ne-a scos pe tăpşanul cu miros de lămâiţă. Ne-am odihnit aici, pe creasta subţiratecă, la rădăcina celui mai ascuţit ţanc de până acum. În josul muntelui, coborau şi alte ţancuri, tot aşa de ascuţite, care până la urmă se ascundeau în frunzişul pădurii.

De pe crestele mai îndepărtate, cam din locurile Călineştilor, domina pădurea o cetate de stâncă curată, pe a cărei creastă, câteva siluete se mişcau alene. Erau poate caprele negre ale locurilor. În depărtări străluceau crestele înzăpezite ale Făgăraşilor. Şi locul numai bun de odihnă, părea să nu ne mai dea voie să plecăm. Totuşi n-am zăbovit mult şi am început să coborâm cu atenţie pe scocul pietros. Am intrat apoi pe poteca din pădurea de sub ţancuri. Am străbătut calea strecurată printre stâncile înalte, unele ascuţite, altele adevărate cetăţi masive, cu pereţi abrupţi şi deasupra cu pinii care străjuiau zările.

Aveam în cale trei coborâşuri, unele mai lungi, altele care ne îndrumau doar spre strungi înguste, sub pereţi înalţi şi mai totdeauna cu încâlcişurile trunchiurilor de copaci dobrâţi de vântoase puternice. Şi urmau tot atâtea urcuşuri prelungi, până a ajunge la cel de al patrulea care avea să ne scoată pe coama împădurită a muntelui. Şi peste tot zăboveau urmările incendiului care îngrozise muntele.
Am străbătut muntele pe coasta lui sudică, o bună bucată de drum. Peste tot ne-au întâmpinat locurile cu stâncării, uneori pe brâne un pic dificile. Şi sfatul lui Nea Niţă, de multă vreme plecat din lumea asta, de grija străbaterii acestora, m-a urmărit ca întotdeauna.

La sfârşitul locurilor străbătute, ne-a întâmpinat un urcuş prelung, de parcă nu se mai termina. La capătul acestuia, un tăpşan, dacă aşa se poate numi aşa locul luminos, aflat pe creasta muntelui, cu privelişti către ultimele bastioane de stâncă ale Beţelului, aruncate în lungul unei muchii ascuţite ca lama unui cuţit, pierdută în adâncul văii de pe care plecasem în zori. Doar un urcuş prelung, prin zăpuşeala amiezii, ne mai aştepta până să scăpăm din strânsorile Beţelului, prin care ne petrecusem ziua.

La început pe lângă peretele stâncos din dreapta, mai apoi pe urmele unui scoc şi însfârşit pe faţa înierbată a muntelui, am urcat din greu până am ajuns la creasta împădurită, cu copacii de făgoaică, unii îmbătrâniţi, cu trunchiui groase, altele la începutul vieţii, cu trunchiuri zvelte, cu crengi proaspăt înfrunzite. Ieşisem dintre stâncăriile Beţelului !
Câtăva vreme am mers pe cumpăna de ape dintre pâraiele Beţelului şi Călineştilor şi când am trecut pe cealată parte a crestei cu pădure de fag, am intrat pe iarba înverzită de curând, în poiana clinului de munte, care urcat, ne-ar fi condus în Poiana Suliţei. Ajunsesem în preasjma a ceeace ştiam că este poteca Porcarilor, pe care coborâsem de atâtea ori, în drumul care urma să ne scoată din nou printre oameni. Pe iarba proaspătă, cu miros de primăvară, ne-am întins la soarele ultimei odihne din ziua aceasta.

Când am pornit din nou, cu amărăciune am constatat, că vechea potecă strecurată prin pădurea ce mi s-a părut întotdeauna veşnică, acum era transformată în drumul unei viitoare exploatări forestiere. Chiar dacă şi până aici ajunsese focul năpraznic care bântuise copacii Beţelului, cu urme de tăciune ici-colo şi copaci atinşi de flăcări duşmănoase, gândul că pădurea care rămăsese în picioare avea să cadă sub dinţii drujbei, mi-a strecurat un fior în suflet. Ne fusese ziua frumoasă şi ascuţişurile stâncilor Beţelului străluceau spijinind cerul albastru dăruit într-o minunată zi de primăvară.
Ne-am continuat drumul, pe calea asta nouă, cu zgrumţurii de piatră sfărâmată în locul ierbii de altădată. Până am ajuns la firul de apă al pârâului Beţelului, tot aşa ne-a fost mersul. Am urcat apoi prin locuri cu umezeală multă şi deabia când am trecut pe cealaltă a muntelui, oarecare poiană din cea care fusese, ne-a mai întâmpinat. Nu ne-a mai rămas decât să coborâm pe panta repede a drumegului, printre gardurile sătenilor, printre cireşii sălbatecii, ce-şi scuturau petalele albe în calea noastră, oferindu-ne iluzia unui crâmpei de iarnă primăvăratecă.

Când am traversat şoseaua, ne-am îndreptat spre gara Lotrului, unde n-am mai prins decât imaginea trenului care se depărta.

La Gura Lotrului, aşteptarea autobuzului care trebuia să ne ducă spre casă, s-a dovedit a fi una lungă, chiar mai lungă decât ne trebuia, după locurile frumoase printre care ne strecurasem toată ziua. Dar până la urmă am ajuns din nou acasă, împreună cu imaginile furate muntelui şi amintirile rămase din locurile cu ţancurile care sprijiniseră pentru noi, cerul albastru al unei zile de primăvară.

Text: Dinu Boghez
Foto: Ion Lera si Floriana Boghez

Privitori întârziați

Foto: Floriana Boghez

Povești de veșnicie

Motto:

„Uuu..., n-aude, n-a vede !”...ce glas obosit
Ca-n basmul cu greul Pământului strigă ?!.
Vasile Voiculescu

Cand am urcat prima oară în muntele Basarab şi asta era prin anii ’70, aflasem despre el ce vedeam şi ce pe ici pe colo, auzisem. Vedeam de pe şoseaua din valea Oltului pereţi imenşi de stâncă, ce păreau de-a dreptul inaccesibili, înălţaţi cu mult deasupra unei păduri stufoase.

Undeva, în afundul văii Poştei de la poalele masivului, săltat deasupra pădurii, mult alături de crestele abrupte şi semeţe, exista un bloc de stâncă, oarecum îndoit către vârf. Un anonim din cine ştie ce considerent îl asemuise cu un cap de oaie şi aşa îi rămăsese numele: Capul de Oaie.
Şi mai aflasem ceva. O legendă aievea. Undeva într-o scorbură a stâncii, la poalele pereţilor înalţi, trăise o călugăriţă, sfârşită aici în zilele friguroase ale unei ierni aspre. Scorbura exista, rămăşiţele bordeiului se mai văd şi astăzi şi doar motivele exilării călugăriţei, par a fi doar o legendă, de care izgonirea ei din mânăstire, nu e prea departe.
Legat de castrul roman Arutela, aflat in apropiere, mai sunt şi zicerile despre posturile de observaţie din turnurile munţilor vecini – Teofilul şi Basarabul -, ale legiunii statornicită aici, de unde valea Oltului putea fi observată până departe. Şi poate că ceva adevăr o fi fost, pentru că în prima ascensiune făcută de mine pe vârful stâncos al Teofilului, de pe malul stâng al Oltului, prin anii 69-70, am găsit pe micul platou al său, rămăşiţele unei fundaţii pătrate, la vedere, în ea cu aspectul varului roman, cam de dimensiunile unei posibile gherete de pază. Erau acestea la rasul pământului şi astăzi cu greu le-ai mai putea deosebi. Realitate sau doar închipuire, se mai spunea că şi pe omonimul stâncii Teofilului, pe cel mai apropiat vârf al Basarabului de firul Oltului, ar fi fost locul unui alt post de observaţie. M-a împins curiozitatea să caut şi aici urme vagi, ca cele de pe vărful vecin, dar n-am găsit nimic.
Am făcut apoi incursiuni destule, poate or fi fost vreo 8-9, însoţit de buni prieteni de munte, ba într-o împrejurare chiar singur. Am străbătut potecile locurilor, prin văi, pe nepătrunsele chei ale Poştei, cu cascade tumultoase, acolo unde mai cuibăreşte încă, ciocănitoarea neagră, rară la vedere, răspândind prin pădure cântecul ei, puţin trist. Am ajuns pe la rămăşiţele chiliei călugăriţei, ale cărei bârne stau în faţa unei grote puţin adânci, cu întruchiparea de bucătărie aşezată ceva mai sus, marcată de urme înnegrite de fum şi la care ajungi urcând trepte stâncoase. De jur împrejurul grotei, au crescut adevăraţi arbori de iederă, căţăraţi pe perete până spre lumină, departe pe stâncile pe care nu poţi ajunge. În întreaga găoace a văii străjuite de pereţii stâncoşi, este un fel de micro-climat, care permite teiului şi nucilor, să-şi găsească locuri priincioase. I-am urcat Basarabului hornuri abrupte către creastă, cât să-mi permită urcuşul doar agăţându-mă de stânci şi mai întotdeauna străbătându-le şi pe acestea în întregime.
Trecuseră ani mulţi, poate 15, poate mai mulţi şi parcă eram încă tânăr, de vreme ce mă încumetasem să-i străbat în întregime creasta, la care ajunsesem cu oarecare căţărătură, cu hău mare sub mine.
Acum, într-una din zilele frumoase, calde şi însorite ale lui aprilie, cât ne îngăduiau cele înnourate şi ploioase de după Paşti, ne-am strâns câţiva prieteni, dornici să-i străbatem creasta alpină, cu înălţimea modestă de doar 700-800.

Între timp, alături de biserica refăcută, cu numele Sfântului Ioan de la Piatră, ctitorită la începuturile sale de Patriarhul Antonie Macarie în anul 1657, astăzi strămutată din cauza lacului de acumulare hidroenergetic, într-o veche casă silvică, s-a dezvoltat casa parohială şi chiliile şi accesul pe poteca obişnuită nu mai este posibil, mai de gura călugărilor şi mai ales datorită câinilor fioroşi.

Aşa că noi am urmat potecă recent formată, cu început chiar lângă poarta de intrare în stăreţie. Am urmat hăţaşul, uneori vizibil, alteori doar închipuit, brăzdat mai mult de vietăţile muntelui, pe grohotiş, ocolind stâncile din cale, până când, după ceva mai puţin de o oră, am ajuns în creasta muntelui, într-o înşeaure pronunţată.
O scurtă odihnă după urcuşul cam abrupt şi iată-ne, curioşi de ce ne rezervă vârful aflat desupra Oltului.

Ochii se desfată cu minunăţia peisajului întâlnit, neştiind ce să admiri mai întâi. Cozia se lasă privită până spre înaltele Ciuhe, ambele dominate de antene greoaie.

Într-un buzunar al muntelui, mânăstirea Turnu şi acareturile ei domină începuturile uneia din potecile cele mai umblate din muntele Coziei.

Prin crengile unui pin rotat, agăţat de coasta prăvălatică, apa molcomă a Oltului, adunată în spatele barajului hidroenergetic, aruncă pâna la noi unda ei verzuie.
Câtăva vreme ne-am îndestulat ochii cu măreţia peisajului, dar ne aştepta în continuare drumul crestei, nu lung, dar pe alocuri dificil. Am urcat la început prin pădurea rară a muntelui, îndreptându-ne către golul alpin. Prin peticile de iarbă însorită, au apărut întâile flori de primăvară. Toporaşii şi ciuboţica cucului.

Păşeam cu atenţie şi fără voie şi liniştiţi. Aşa că nu a fost de mirare când pe stâncăriile din faţă au apărut, pe stânci înalte, scrutând atente locurile, caprele negre, antilopele Basarabului.

Sunt atente la orice zgomot, dar cad adeseori pradă braconierilor care le întind curse pe unde trec mai adesea şi chiar odată mi-am prins tocul bocancului în una dintre ele. Mai nou, căte una mai cade lovită din puşca vânătorului sălbatec şi trupul ei e valorificat la ....restaurantele din vale, care oferă, cu discreţie, friptură de capră neagră.
Continuăm drumul devenit acuma stâncos.

Într-o scorbură întâlnim urme de om ce stătuse pe semne la pânda vânatului. Ceva mai încolo întâlnim primul obstacol şi cel mai dificil.

Ne angajăm mai întâi pe un horn îngust, sfârşit pe faţa de stâncă cu prea puţine prize. Mai păşind câte unul pe pragurile puţine şi nesigure, mai trecându-ne unul altuia rucsacul, mai întinzându-ne câte o mână prietenească şi mie mai cu sârg şi peretele aproape vertical, l-am depăşit cu toţii. Suntem acum pe creastă şi locurile sunt mai paşnice. Doar urcuşurile ivite în calea acum bătută din plin de soarele primăvăratec, ne mai îngreunează mersul. Pe creasta stâncoasă nu prea există decât hăţaşe şi nu întotdeauna sunt în calea cea bună. Într-un loc privim cu nesaţ către crestele Lotrului şi vârfurile înalte ale Robului, Sfărcaşului şi Sterpului, acoperite încă de zăpadă compactă, se lasă privite pe îndelete.

Într-altul apare pe dreapta, pe versantul nordic, străpungând muntele, Fereastra Basarabului, o spărtură prin care dacă treci ajungi pe o potecă ce înconjoară stâncăriile pe care încă mai trebuie să urcăm. Avem nevoie de odihnă şi sub coroana unui pin rotat ne luăm masa de prânz.

Apoi plecăm mai departe şi curând ajungem la stâncile unor Sturi, coloane svelte înălţate pe cerul albastru. Le ocolim prin dreapta, pe o brână care nu ţine prea mult şi sfârşeşte în locuri inaccesibile. Ne întoarcem şi încercăm urcarea pe un horn, o despicătură spre înaltul cerului. Mai ramonăm, mai ne căţărăm şi din umbra muntelui ajungem către lumina soarelui. Încă puţin şi ne abatem spre stânga, pe o înlănţuire de brâne, până ajungem în şaua pădurii de fag ce ne aştepta de mult.

Prin jilăveala frunzişului aşternut aici de cu toamnă, doar muzica foşnetului prelungit, strârnit de paşii noştri, ne întovărăşeşte. Printre trunchiuri de fagi drepţi ca lumânarea, ne îndreptăm către un horn înierbat, primul din cale. Sfârşim coborâşul cu locuri puţin alunecoase şi pe un hăţaş vizibil, spre dreapta, ocolim piciorul stâncos din cale. Hăţaşul continuă şi ne aduce la lăcaşul sihastrului acestor locuri. Auzise el din vreme, zgomotele venite de sus şi acum părea că ne aşteaptă. Nu vorbea cu noi, doar făcea semnele cuvenite cât să se facă înţeles.

Asta-i era canonul sihăstriei, să nu vorbnească cu oamenii. Era însă dornic de ei şi asta pentru că ne-a primit cu zâmbet întipărit pe faţa lui îngălbenită, cu barbă neagră, rară. Mâinile lui erau tot galbene şi pielea îi părea împietrită pe degetele-i osoase. Cu încetul a început să se familiarizeze cu noi. Ne-a arătat gândurile sale aşternute pe hârtie, cu slovă cam mare şi cam dezordonată.

Ne-a pus să-i citim cu voce tare, cele scrise şi satisfacţia i se citea pe faţă. Ne-a arătat şi cărţi, roase pe margini de atâta răsfoială, poate în nopţile lungi de iarnă, la lumina vreunei lumânări.

Apoi ne-a pofitit în scorbura muntelui unde-şi înjghebase sălaşul. I-am aflat numele de sihastru, era Antonie. Stătea aici de 17 ani !. Ne-a arătat şi de unde e, din satul muscelean al Ciocanului, din Câmpulungul copilăriei mele. Când i-am şi spus că şi obârşia mea tot de pe acolo este şi mai şi cunoşteam schitul locurilor de unde era, prietenia i s-a aşetrnut pe faţă. Cobora arareori la mânăstirea Coziei, poate la 2-3 luni odată. Era, ne-a făcut să înţelegem, un ascet perfect. Ne-a oferit sămânţe de tei – o grozăvie ni s-au părut noua -, ne-a arătat fagii de pe care-şi culegea bureţii de fag şi păstravii, pe care şi-i usca pentru zilele de iarnă. Am stat cu el, la taifasul mutesc al semnelor, mai mult de o oră şi timpul a trecut pe nesimţite. La plecare, ne-a dăruit fiecăruia dintre noi câte un şnuruleţ împletit cu cruciulţă la capătul ei şi ne-a condus pe poteca pe care şi el o cobora până la izvor. Pe drum a cules un fir de rostopască, cu care mi-a potolit sângerarea dintr-o zgaibă căpătată pe munte. Ne-a scris numele pe hârtie să se roage pentru noi, la timpul lui de rugăciune. Ne-am, luat rămas bun şi ne-a petrecut cu privirea până ne-am pierdut după un clin al muntelui.
Am ajuns la izvorul pustnicului, cu un pic de iz sulfuros şi mai apoi am traversat firul unui pârâu şi am început să urcăm pe poteca paşnică, prin pădurea care începea să înverzească.

Când am ajuns în muchia din faţă, nu ne-a mai rămas altceva de făcut decât să urmăm poteca ce ne-a scos cam într-o oră, la şoseaua pe care o părăsisem dimineaţa. Trecuseră repede aproape 8 ore de când începusem să urcăm şi m-am întrebat ce fusese mai interesant în ziua aceea. Drumul pe creasta stâncoasă a muntelui, cu capcanele din cale şi frumuseţile înconjurătoare sau întâlnirea cu sihastrul şi gândurile lui.

Text: Dinu Boghez
Foto: Ion Lera si Floriana Boghez