Cântec in ceața

Moto: "Poate vantul ne poarta prin lume ori poate o stea."
Zaharia Stancu

Foto: Floriana Boghez

Un Pic de... Orizaba

Moto: “Varful este departe, a fost departe si va fi mereu departe, pentru ca atunci cand esti pe el se vede altul…”
Dragos Veleanu

Pico de Orizaba sau Citlaltepetl (muntele stelelor) este cel mai inalt varf din Mexic si al treilea din America de Nord dupa Denali si Logan. Este un vulcan aparent stins care a erupt ultima data acum aproape 200 de ani. Altitudinea nu o pot spune cu siguranta pentru ca am gasit date diferite in carti si reviste: de la 5611 la 5730m. Cel mai des insa am intalnit inaltimea de 5636m si pe aceasta am considerat-o cu totii cea corecta (sper sa nu fi gresit prea tare).

Pe 11 ianuarie am plecat spre capitala mexicana. Dupa drumul lung cu doua escale, cu neplacerile si intarzierile de rigoare, cand am aterizat in Mexico City nu ne-am mirat prea tare ca Iberia ne pierduse iarasi un bagaj… cu mult echipament in el.
Mexico City este un oras foarte mare cu peste 10 milioane de locuitori chiar daca se situeaza la o altitudine de aproape 2300m.

Centrul este minunat, dominat de catedrale catolice sau urme ale piramidelor aztece, in rest insa impresia a fost contrarie: majoritatea mexicanilor locuiesc in case pitice, ingramadite si parca neterminate, doar cu parter, care acopera dealurile din jur ca niste pietre cenusii. Traficul in oras este bineinteles foarte aglomerat, dar desi pietonii traverseaza pe unde doresc si niciun automobil nu semnalizeaza, interesant este ca nimeni nu se enerveaza si nu se aude niciun claxon. Am avut norocul sa cunoastem inca din aeroport ospitalitatea mexicana care intruchipata in Alfonso si Adriana, ne-a ajutat sa imprumutam echipament in locul celui pierdut si sa ajungem in cele mai bune conditii aproape de muntele visat. In Puebla nu am petrecut decat o seara cand ne-am cumparat mancare pentru ascensiune (categoric mexicanii nu stau bine la capitolul care ma intereseaza pe mine cel mai tare, ciocolata, dar compenseaza la capitolul fructe, unele cu totul noi pentru mine) si ne-am pregatit rucsacii.

Drumurile mexicane sunt pline de camioane imense, viu colorate care gonesc cine stie unde. Nu stiu cum este in celalalt sezon, cel ploios, dar acum totul era uscat si nu am zarit nici macar o balta. Am avut surpriza sa vad, nu o singura data, un brad langa un palmier lucru care mie una mi s-a parut senzational. Ajunsi in Tlachichuca, din autogara am dat direct in parcul comunal unde, plini de rucsaci si echipati de munte, am fost un adevarat spectacol pentru mexicani si mai ales pentru elevele in fustite gri si ciorapi albi, abia iesite de la ore. L-am gasit pe signor Reyez destul de repede. Dupa ce ne-a inchis pe toti in “fabrica lui de sapun”, au inceput negocierile. Apoi repede ne-a suit pe toti cu tot cu bagaje si 80 de litri de apa intr-o camioneta ce ne-a tot zgaltait si aruncat dintr-o parte in alta printre mici tornade si paduri de pin pana la Piedra Grande.

Drumul pana la refugiu este tare frumos. Urca destul de agale prin coline impadurite din ce in ce mai inalte si are mereu in fata vulcanul alb. L-as fi facut cu mare placere pe propriile mele picioare dar din pacate sa iau tot echipamentul in spate si inca 20 de litri de apa vreo 30km nu m-a incantat deloc nici pe mine si nici pe ceilalti. Refugiul este solid si incapator. Singura problema este lipsa totala a apei. Poti obtine apa doar daca campezi sus pe ghetar. Pentru a urca muntele, nu este nevoie de permis sau alta taxa.

A doua zi ne-am mutat tabara de la refugiu la “first camp” cam pe la 4600m, unde am montat corturile si am lasat o parte din echipament si apa. La vreo 20 min de mers exista "second camp" iar dupa alte 20 min "third camp". "High camp" este sus la marginea ghetarului, la locul de iesire din Labirint. Noi am hotarat ca punct de plecare pentru ascensiune "first camp" care este si cea mai comoda si adapostita de vant. Noaptea ne-am petrecut-o tot la Piedra Grande. Erau acolo alpinisti foarte preocupati se pare de coloana lor vertebrala care se odihneau pe o saltea gonflabila apreciabila. Noi ne-am amuzat bineinteles. Noaptea nu a fost una prea odihnitoare pentru ca de la miezul noptii a inceput in refugiu forfota celor ce aveau sa atace varful in dimineata urmatoare. Majoritatea erau mexicani veniti pentru o tura de weekend. Afara batea vantul zdravan. M-am tot gandit la corturile noastre de sus. Au plecat 17 oameni catre Orizaba. Dimineata cand noi incepeam sa ne gandim sa ne trezim, au inceput sa se intoarca rand pe rand. Niciunul nu reusise. Vantul batea ingrozitor si desi unii putusera sa treaca de Labirint, vantul de creasta ii intorsese repede din drum. Pe fereastra vedeam pe ghetar doi alpinisti care inca se luptau acolo sus cu vantul si inaintau cu mare greutate. Pana la urma au cedat si ei. Cei tocmai intorsi din creasta ne povesteau ca sus pe ghetar daca nu te tineai bine pe picioare, te lua pe sus. A inceput sa mi se faca frica, eu nefiind una tocmai solida. Am intalnit si un rus la Piedra Grande (stabilit in Mexic) pe care l-am intrebat cum este varful in comparatie cu cel caucazian, Elbrusul, pe care il stiam de asta vara. Parerea lui a fost ca drumul este mai lung si mai greu.
Ne-am strans lucrurile ramase si am plecat spre tabara de sus.

Vantul se mai temperase un pic. Surpriza nu a fost prea mare cand am gasit cortul daramat. Vantul a inceput iar sa bata puternic spre seara si ne-a rupt supratenta. Desi n-am spus-o cu voce tare, nu credeam ca vom putea pleca spre varf.
La 2 a sunat desteptarea. Vantul nu incetase deloc. Am hotarat sa mai asteptam o ora ca poate printr-o minune se mai domoleste vantul. Si o minune s-a intamplat: s-a oprit. Se facuse atata liniste incat nu auzeam decat scartaitul coltarilor pe zapada inghetata. Am tot sperat sa vad si alte frontale in urma noastra. Dar nu: am fost singurii care am plecat atunci catre varf. Am urcat usor si rasaritul ne-a prins in Labirint. Am gasit iesirea fara probleme si am fost surprinsa ca Labirintul nu a fost atat de abrupt cat mi se parea mie de jos.

La marginea ghetarului ne-am odihnit si am baut ceai fierbinte. Sarcofagul (varful stancos de sub craterul vulcanic, 5180m) era superb in lumina inca timida a diminetii.

De aici, Pico de Orizaba mi s-a parut bland.

Din loc in loc, la mare distanta, traseul era marcat cu stegulete portocalii. Urcusul nu a fost usor si panta devenea din ce in ce mai inclinata pe masura ce ne apropiam de creasta.

De data aceasta, vulcanul m-a inselat si ghetarul Jamapa s-a dovedit mai dificil decat parea. Din cauza herniei mele de disc pe care tot nu inteleg cum am capatat-o, piciorul m-a durut destul de rau. Zapada era inghetata bocna si uneori imi era tare greu sa infig in ea coltarul stang. La pietrele de pe ghetar care se vad de jos de la refugiu, ne-am odihnit si am baut o cana de ceai care mi-a dat putere sa ajung pana sus. Vantul imi inghetase fata. Cand am ajuns sus, asa cum m-am asteptat, varful nu era aproape.

Ne-am asezat si am admirat craterul vulcanic impresionant. Nu cred ca este prea simplu sa faci inconjurul lui. Desi am urcat si coborat cateva varfulete, am uitat de oboseala.

Pe varf ne-a intampinat o caldura surprinzatoare. A fost cel mai calduros loc din acea zi de care ne-am bucurat din plin.

Pe 17 ianuarie ora 20.40 acasa, am reusit sa vad pamantul secetos al Mexicului, de sus, de pe Pico de Orizaba.

Din pacate, crucea pe care am vazut-o in fotografiile celor care au reusit sa ajunga aici, era daramata. Am stat aproape o ora acolo si parca nu ne-am mai fi lasat dusi de acolo. Spre deosebire de alte varfuri pe care am avut norocul sa ajung, acesta m-a impresionat pentru ca este solitar in taramul lui.

In jurul lui este campie (exceptand Sierra Negra), iar ceilalti munti mexicani se afla la distante destul de mari. Coborarea ni se parea prea putin importanta; ce conta era privelistea de pe “acoperisul” mexican. Ne-a parut rau ca nu am reusit sa vedem oceanul. In departare cei doi vulcani legendari parca pluteau, Popocatepetl si Iztaccihuatl.

A fost atat de placut pe varf si leneveala de acolo incat am uitat cu totul sa luam pranzul. Pentru mine intoarcerea nu a fost usoara. Nu mancasem mai nimic in ziua aceea si am facut hipoglicemie. Mi se parea ca ghetarul e interminabil. Vantul ne inghetase mainile si picioarele. Trecea atat de mult pana ajungeam la urmatorul stegulet. Din cauza inclinarii pantei, nici nu prea aveam cum sa ma asez sa ma odihnesc. Picioarele au fost insa ascultatoare si m-au dus pana marginea Labirintului. Acolo am facut o pauza lunga si am mancat miere.
Cand mi-am revenit, am pornit prin Labirint. Eu una am avut emotii ca ne ratacim. Stiam de la cei din refugiu ca la coborare Labirintul este inselator. Ne-am descurcat insa usor. Am simtit o mare usurare cand ne-am dat coltarii jos. De acolo n-am mai avut decat o jumatate de ora pana la tabara. Cortul l-am gasit fluturand in bataia vantului si nu a fost chip sa-l facem sa stea cum ar trebui. A fluturat plin de energie pana la miezul noptii cand s-a oprit vantul. La ora 2 ne-au trezit doi americani ce veneau de la Piedra Grande. S-a dovedit ca si-au ales o zi superba pentru ascensiune.
Ne-am intins lenesi cu stransul taberei pana dupa 12. Cand am ajuns la Piedra Grande, ne astepta camioneta care ne-a dus la signor Reyez cu mai putine zgaltaieli. Pe drum ne-am dat seama ca am uitat in refugiu bidoanele de apa ce ni le imprumutase Reyez. Ne-am instalat in fabrica de sapun transformata in hostel.

Desi Reyez ne promisese un dus fierbinte, nu am avut parte de el decat vreo 5 min, iar dupa dusul rece m-am luptat toata noaptea cu frigul din camera pe care nu l-am invins nici eu si nici cele cinci paturi. Cina a fost insa gustoasa desi servita cam tarziu proportional cu foamea noastra. Cu toata cina, nu am putut insa sa adorm decat dupa cinci taco cu lamaie si ridichii. Cred ca signor Reyez a inceput sa cam imbatraneasca pentru ca a uitat cu totul sa ne intrebe de bidoane.
Dimineata ne-am plimbat prin centrul oraselului.

Am fost impresionata de cum arata spitalul lor (pe dinafara cel putin).

Am mancat carne prajita in cazan (foarte gustoasa desi nu am fost de acord cu igiena ei), tort fara tacamuri, am baut bere in parc si ne-am cumparat muzica mexicana.

Majoritatea mexicanilor folosesc ca mijloc de transport personal masinile de teren. Ni s-a explicat ca daca in Europa oamenii cauta masini cat mai mici, in Americi ei cauta masini cat mai mari.

Ne-am ingramadit in masina lui Alfonso cu tot cu bagaje si catel si cu fetele aproape lipite de geamuri sa mai vedem o data si inca o data Orizaba, ne-am indepartat de vulcan si ne-am apropiat de alte peripetii si locuri minunate…

Text: Floriana Boghez

Foto: Echipa