Din Munții Căpățânii

 Motto: încep din florile uitate

             să se reverse amintiri

             prinzând copii pe-nnoptate

             în jocul primei lui iubiri.

 George Ţărnea

La începutul lunii iunie 1967, am imaginat o excursie în munţii Căpăţânii. Aveam la îndemână doar harta sumară a munţilor dintre Olt şi Jiu, editată de ONT, cum îi spunea pe atunci unui for care dorea să stăpânească întreaga mişcare turistică a ţării. Hotărâsem să ajung în Mălaia şi de acolo să urc spre creasta munţilor Căpăţânii. Până acolo am ajuns cu Nea Mitică, cu maşina şantierului. Cunoşteam şoseaua de pe Valea Lotrului din alte incursiuni pe care le făcusem pe aici cu doar un an în urmă. Acum am coborât în centrul comunei, acolo unde o uliţă îngustă, urcătoare, m-a scos repede la marginea satului dinspre munte. În apropierea ultimei case, mi-am întins cortul meu cel greu. Voiam să fiu sigur că animalele pădurii (aşa îmi închipuiam eu), nu aveau să mă deranjeze. Am stat acolo multă vreme, până când s-a lăsat înserarea. Am răsfoit o carte pe care o adusesem cu mine. Apoi am intrat în cort, de unde n-am mai ieşit decât când s-a luminat de ziuă. Mi-am strâns repede cortul şi mi-am aruncat în spate rucsacul, nu numai voluminos, dar şi foarte greu. Numai cortul meu, unguresc, avea 9 kg! Am început să urc poteca ce părea să mă scoată pe creasta muntelui Zmeurăt. Eram cocoşat sub greutatea rucsacului. Curând m-a ajuns din urmă un tânăr. Mi-a spus că urca la stânele din Zmeurăt, acolo unde ducea un aparat de radio cu tranzistori, unei rubedenii. Cu el am însăilat convorbiri de tot felul. Mi-a povestit şi mai apoi mi-a şi arătat, o cruce de piatră, ridicată acolo din voinţa Elenei Brătianu.  “Organele”, răzuiseră numele ei înscris pe cruce, dar aceasta, aflată într-un loc cu izvor, rămăsese. Mai apoi mi-a povestit despre bunicul său care fusese paznic la casa Brătienilor aflată sus în poiana de sub Zmeurăt. Veneau acolo cu caii urcând din sat şi uneori cu o avionetă, uşoară, cât să poată să aterizeze şi să decoleze de pe întinsa poiana a stânei. Acolo aveau Brătieni o casă. Cu etaj şi 12 camere. Avea alimentare din izvorul de sub creastă, adus până în casă cu jgheab. Casa avea baie şi bucătărie. Multă vreme, bunicul tânărului stătuse acolo şi iarna şi păzise casa. Acum era un fel de grajd al ciobanilor, care aici îşi ţineau caii. Peste ani, am văzut-o din ce în ce mai dărăpănată şi astăzi, doar o movilă înierbată mai aminteşte de vechea casă. Tot vorbind noi aşa, a observat tânărul că rucsacul îmi părea din ce în ce mai greu. Mi l-a luat şi până la stână, aproape că am zburat. Am stat puţină vreme acolo, cât să le spun cam pe unde voiam să merg şi că în seara aceleaşi zile aveam in minte să ajung acasă, la Vâlcea. Doream să umblu pe creasta Căpăţânii şi să cobor pe lungul drum de pe lângă vârful Dosul Pământului. Pe harta mea lucrul părea posibil, dar aveam să mă conving ani mai târziu, că ar fi fost imposibil. Încurcăreala drumului şi mai ales lungimea lui, mi-ar fi lungit şederea mea în munte cu încă vreo două zile. Mi-am luat rămas bun şi atunci am aflat şi cum îl cheamă pe tânărul care mă însoţise. Îl chema Popescu şi până în anul 2000, nu aveam să-l mai revăd. Am ieşit în Şaua Zmeurătului şi am găsit poteca de creastă. Până la stânele din Bogdana am mers întins. Acolo m-am oprit şi le-am spus ciobanilor cam pe unde voiam să merg. Au fost desigur sceptici şi unul dintre ei, care cobora în Olăneşti, mi-a propus să-mi urce rucsacul pe cal şi să mă conducă până spre locurile civilizate de unde aş fi putut găsi mijloace de transport până acasă. N-am vrut. Eu o ţineam una şi bună, să merg pe la Dosul Pământului. Dacă au văzut cât de hotărât sunt, m-au lăsat în plata Domnului, să merg pe unde doream. Am plecat, am trecut de vârful Gera, pe acolo unde de abia căzuse un avion şi rămăşiţele erau risipite peste tot şi am găsit vechiul drum al Carpatinei, care până prin anul ‘48, exploatase pădurile din zonă. Câtăva vreme am urmat drumul bine croit în coasta muntelui. Am întâlnit un cioban, pe care l-am întrebat care ar fi cea mai scurtă cale de a ajunge în Valea Lotrului. Mi-a povestit el cam pe unde ar trebui să merg. Poate am înţeles greşit, dar oricum am luat-o la vale pe prima potecă ce mi s-a părut că m-ar fi condus acolo unde doream. Foarte repede poteca s-a sfârşit, urmele găsite ici-colo – câte o roată, câte un crâmpei de cablu –, s-au terminat şi eu m-am aflat singur, pe o vale din ce în ce mai abruptă. Aveam cu mine o toporişcă, pe care o ţineam în mână, chipurile să-mi fie de apărare. Am alunecat şi, în cădere, tăişul toporişcăi, mi-a tăiat podul palmei, iar fiarele din spate ale cadrului rucsacului, sărite din sudură, mi-au sfâşiat cămaşa şi bineînţeles şi spatele. Nodurile de la degete erau rănite şi ele. Noroc cu apa pârâiaşului în lungul căreia mergeam şi în care mi-am spălat cât de cât rănile. La un moment dat, am ajuns deasupra unei căderi de apă, oarecum înaltă. Muntele se strânsese lângă pârâu. Era ora 19 şi puterile mele erau aproape secătuite. M-am hotărât să înnoptez acolo. Pe malul apei, pe o platformă îngustă, stâncoasă, am aşternut în două foaia de cort. Am întins sacul de dormit şi m-am băgat în el. Aveam lângă mine toporişca şi cuţitul. Peste noapte, m-am mişcat în sac şi spre groaza mea, am auzit la cap un fâşâit. Să fi fost lup, să fi fost şarpe, dar oricum am îngheţat de spaimă. Cum mă mişcam din nou, cum auzeam fâşâitul de la capul meu. Până la urmă mi-am dat seama că fâşâitul venea de la barba mea, care între timp crescuse. M-am liniştit oarecum, dar somn până la ziuă tot n-am avut. Eram doar într-o pădure, pierdut în adâncul unei văi şi cine ştie dacă a doua zi aveam să găsesc un drum de ieşire. Cum s-a luminat de ziuă am ieşit din sacul de dormit. Mi-am strâns cortul şi am privit de jur împrejur. Pe lături coaste abrupte. În faţă o cascadă de vreo 3 m, cu şuviţa de apă din lungul ei. Eram într-o capcană şi ieşiri nu se întrevedeau. M-am hotărât la o ieşire disperată. Să cobor în lungul cascadei. Am dat drumul la rucsac mai întâi. A ajuns repede în bulboana de apă de la baza cascadei. Până am ajuns eu, a avut tot timpul să se îmbibe cu apă. Mai apoi m-am apucat de stâncă şi am încercat să-mi micşorez cât am putut, distanţa ce-mi rămăsese de parcurs, după care mi-am dat drumul până jos. Am ajuns teafăr, dar m-am udat cât am putut de mult. Şiroind, cu rucsacul îngreunat de apă, am încercat să găsesc un drum de coborâre. M-am abătut pe malul stâng al pârâului, încercând cu disperare să mă agăţ de coasta muntelui. Ştiu că la un moment dat, am rămas agăţat într-unul din braţe şi cu un efort supraomenesc, am izbutit să îmi reazim picioarele pe coasta abruptă. Şi cam aşa am mers până la gura văii. Când am ajuns lângă şosea – era luni dimineaţă -, am întâlnit o femeie, pe care am întrebat-o cam unde mă aflu. Eram aproape de satul Sălişte. Ce şi-o fi închipuit femeia când m-a văzut, căci arătam jalnic. Eram mai peste toate locurile vizibile plin de sânge. Aveam cămaşa sfâşiată şi privirile erau cele ale unui animal hăituit. După ce m-am spălat în apa Lotrului, de pe marginea drumului, m-a luat un şofer amabil şi cu acelaşi camion am ajuns la Vâlcea şi apoi acasă. Între timp la şantier se dăduse alarma. Doar nea Mitică ştia unde mă lăsase, iar la secretariat se bănuia că plecasem la o şedinţă la Piteşti. Dar cel ce ştia pe unde îmi propusesem să umblu, îl alertase pe Grig – bun tovarăş de munte – să organizeze o echipă de căutare în munţi, încercând să mă găsească. Telefonul meu, ajuns acasă, a risipit temerile şi după o reparare cât de cât, la dispensarul şantierului, am revenit acolo unde îmi era locul. A fost aceasta cea mai temerară excursie din munţii Căpăţânii.   

Pentru mine munţii Căpăţânii au fost un adevărat leagăn montan. Aici m-am simţit ca niciunde în altă parte din Carpaţi. Eram într-un fel de nouă casă, pe care o descopeream cu fiecare nou pas pe care-l făceam. Acolo am petrecut cele mai frumoase zile de iarnă, acolo am avut aventuri, din care unele puteau să sfârşească şi rău, acolo am întâlnit farmecul pădurilor de brad şi din ele au apărut şi stânele ospitaliere la care eram întodeauna primit ca unul de-al casei. Au fost petrecuţi pe acolo anii cei mai frumoşi şi, desigur, la asta au contribuit din plin şi prieteni de nădejde, pe care până la sfârşitul vieţii mele pământeşti nu am să-i uit. 

Dinu Boghez