joi, 4 mai 2023

Desculți de la Sfântu Gheorghe la Sulina

 

Motto: “Acolo unde bătrânul Danubiu îşi pierde şi apa şi numele în mare…” (Jean Bart).

 

Aproape un an, ne-am dorit o călătorie mai puţin obişnuită pentru noi. Am visat să mergem cât mai mult pe o plajă pustie din România, cea dintre Sfântu Gheorghe şi Sulina. O plajă unde nu există mai nimic construit de om, dar există o margine de deltă, care vibrează toată de viaţă şi armonie.

Am ales Murighiol ca punct de plecare pentru că varianta firească de a călători cu barca, din Tulcea spre Sfântu Gheorghe, nu oferea prea multe posibilităţi de transport. Dar Murighiol era deja un loc cunoscut, aşa că ne-a fost bine. Călătoria pe apă a durat o oră. Satul de vacanţă era parcă şi mai frumos decât îl ştiam pentru că acum îl descopeream şi în luna mai, când totul este verde intens şi liniştit.

Bineînţeles că cel mai aşteptat moment a fost prima gură de cafea caldă din termos, trântiţi pe plajă, cu ochii în valurile mării dar şi cu gândul la ceea ce vom trăi în orele următoare. Şi am putea spune că a fost pe măsură aşteptărilor. Aproape oricine simte cât este de emoţionantă reîntâlnirea cu marea după o iarnă sau, cine ştie, poate chiar mai multe. O ultimă gură de cafea, un ultim biscuite şi am pornit desculţi în descoperirea celor 35 km pe care îi aveam în față până la Sulina. Era aproape ora 11.

Plaja este supravegheată de Poliţia de Frontiera cu care ne-am întâlnit şi noi de mai multe ori şi, chiar am primit oferta de a face drumul cu maşina. Dar nici vorbă de aşa ceva! A fost o alegere bună direcția de mers de la sud spre nord ca să avem mereu soarele în spate. Am primit şi ceva ameninţări cu ploaia, dar am scăpat doar cu câteva picături. Apoi, norii s-au risipit pe cer care încotro şi noi am avut o zi minunată, cu pescăruşi de toate felurile, cormorani, pelicani, lebede, rațe şi câtă mare încape în priviri.

Singura clădire pe care am întâlnit-o a fost o casă părăsită şi în paragină, probabil un fost post de grăniceri, cu un rest de debarcader în faţă. Şi acesta este punctul care marchează un pic peste o treime din distanţa pe care o aveam de parcurs. Şi tot până aici, este cea mai frumoasă parte a traseului pentru că vegetaţia mai înaltă ajunge aproape de plajă, sub formă de grinduri cu nume care de care mai interesante: al Iepurilor, Cerbului, Cazacului, Babelor, Mocanilor, Morilor etc. Movilele Paraipan sunt nişte ridicături de nisip acoperite de arbuşti şi vegetaţie pitică şi de pe care poţi admira într-o parte valurile mării şi în cealaltă pădurea din grinduri.

Timpul trece aici lent şi în afară de vreun copac, un vapor departe în larg, un stol de păsări sau câteva văcuţe şi viței, nu se întâmplă mare lucru. Ceea ce nu este rău deloc, ba chiar plăcut, lansându-te într-o stare de visare şi poate chiar introspecţie.

Cu alţi oameni în afară de cei doi poliţişti nu ne-am întâlnit până la Sulina. În schimb, am întâlnit în bucată aceasta de lume, cirezi de vaci, despre care citisem şi ştiam că pot pune probleme prin prezența taurilor. Prima dată, am putut să ocolim cireada mergând printre plantele cu spini de pe movilele de nisip. Apoi, nu departe, un taur negru cu privire mirată dar şi fioroasă stătea hotărât în mijlocul plajei “forţându-ne” să ne înarmăm cu nişte bâte găsite pe plajă, în speranţa că îl vom ţine departe dacă ar fi avut gânduri războinice. Dilema noastră era pe unde să îl ocolim: tufele nu ne-ar fi oferit protecţie, iar prin apa mării am fi îngheţat. Se pare că Universul a avut grijă de noi şi l-a mânat pe taur din calea noastră. A treia oară însă, unul din ei a apărut mugind furios dintre arbuştii ce străjuiesc țărmul şi ne-a urmărit de la distanţă preţ de vreo doi kilometri, urlând din când în când ca un bezmetic şi aruncând cu copitele nisip în toate părţile, deşi noi chiar ştiam foarte bine cine este cel mai puternic.

Un fapt trist, care te face să te simţi neputincios şi în deznădejde, a fost să vedem mai mereu gunoaie de toate felurile pe plajă. Şi nu sunt aduse direct de oameni, căci aceştia ajung în număr mic pe aici, sunt gunoaie aduse de Dunăre, apoi de mare. Am avut surpriză neplăcută să găsim chiar şi un frigider…

Acasă, pe hartă, studiasem plaja de zeci de ori şi văzusem că vom întâlni multe lacuri şi canale. Ba într-un punct, unul din ele se varsă în mare şi auzisem că aici vom intra în apă până la genunchi. Nu a fost aşa şi destule lacuri erau scăzute sau chiar secate în ciuda lunii lui florar. Lacul lui Matei era, în schimb, plin de păsări. Am găsit pe plajă câţiva delfini naufragiaţi, parţial devoraţi de pescăruşi sau de alte vietăţi ale locului. Conflictul din vecini i-a transformat şi pe ei în victime. Pe măsură ce ne-am apropiat de Sulina, orizontul mării a devenit plin de vapoare care veneau dinspre sau se duceau înspre canalul Bâstroe.

Seara, un pic după ora 19, am ajuns la pensiune, una cu un nume deosebit şi un interior pe măsură: Bibanul Literat. Am avut parte de o supă crema delicioasă, de o conversaţie plăcută cu gazda şi prezenţa prietenoasă a patrupedelor din grădină. Şi cum am fost singurii oaspeţi din seara aceea, ne-am bucurat de linişte şi un somn adânc, rareori tulburat de schelălăiturile şacalilor cu care locuitorii deltei sunt obişnuiţi de mult timp.

A doua zi am vizitat un pic oraşul Sulina deşi efectele celor 35 de kilometri de mers pe plajă, se simţeau din plin. Drumul de la malul mării către centru trece pe lângă Cimitirul Maritim din Sulina. Nu ne-am pus în minte să-i călcăm pragul când am trecut obosiţi prima dată pe lângă el. Cu toate acestea, gazda noastră ne-a sfătuit să o facem. Nu ne-a părut rău. Un loc plin de poveşti cu piraţi, prinţese şi ofiţeri străini căzuţi la datorie pe meleagurile noastre. Ca vizita să fie una cât mai plăcută, o localnică ne-a oferit cu mărinimie plăcinte calde, pomană pentru o rudă înmormântată acolo. Aşa că am stat pe îndelete să urmărim monumentele funerare, multe dintre ele cu totul deosebite şi chiar frumoase. Ulterior, am citit despre Cimitirul Multietnic că a fost construit în 1886 şi că pe atunci era chiar la malul Mării Negre. Azi din cimitir până pe plajă faci cam 2 km. În centrul oraşului se află Catedrala Sfântul Alexandru şi Sfântul Nicolae cladită în cinstea eliberării Dobrogei de sub stăpânirea turcilor. Faleza oraşului este în forfotă, turişti, terase, ambarcaţiuni care vin şi pleacă. Dar imediat cum ieşi de pe Strada 1, se lăsă liniştea şi oraşul pare aproape nelocuit. Are case deosebite, unele care plâng să fie locuite şi îngrijite că odinioară.

A fost o călătorie doar de final de săptămână şi orele plăcute s-au scurs cu repeziciune. Dar am îndrăgit tare mult acest oraş, iar farmecul lui aparte ne va chema de multe ori acolo.

 

Floriana Boghez

Ciprian Șancu












27 mai 2022

Niciun comentariu: