A fost odata ca nici o altadata…
***
Un cer de milioane de stele… O Cale Lactee pe care o ating… Un vant de gheata ce ne amorteste pana si gandurile…
Plecasem din Zermatt intr-o dimineata albastra, plini de entuziasm, emotie si voie buna. Cu prea multe bagaje in spate, vegheati mereu de un varf semet, ne-am inceput calatoria pe meleagurile alpine.
Urmatoarea zi a fost pentru odihna si ideea n-a fost deloc una rea (aveam sa aflam noi mai tarziu de ce). Ne-am plimbat, am cercetat drumul de a doua zi, ne-am jucat cu zapada, am intalnit multi alti aventurieri, am povestit si ras (poate prea mult) pana la apus.
Trezirea a fost putin dupa miezul noptii (asta pentru cine a reusit sa adoarma in acea noapte). Era o noapte instelata si racoroasa. Curand au aparut si luminile tacute ce urcau catre varf in fiecare noapte. Ne-am alaturat lor si am ajuns la marginea ghetarului Montei Rosa. Urcusul se mai domolise putin si dupa ce am depasit tinutul crevaselor au inceput sa se mijeasca timid zorile prin covorul noros.
Varful era unul foarte ingust si nu am reusit sa incapem toti sase. Aici a fost primul moment de odihna. Am admirat impreuna o mare de munti ce ne inconjura din toate partile. Eram uimiti. Dar am simtit din plin si oboseala.
Am coborat in Zermatt in aceeasi zi si bine am facut pentru ca pana seara au poposit ploile pe acele meleaguri.
***
Acum, in fiecare zi cu gandurile la aventurile si minunile vazute, incercand sa scapam de dorul ce ne tot sacaie ne facem planuri si vise cu alti munti inalti si indepartati…
***
Un cer de milioane de stele… O Cale Lactee pe care o ating… Un vant de gheata ce ne amorteste pana si gandurile…
Plecasem din Zermatt intr-o dimineata albastra, plini de entuziasm, emotie si voie buna. Cu prea multe bagaje in spate, vegheati mereu de un varf semet, ne-am inceput calatoria pe meleagurile alpine.
Dupa momente blajine cu lacuri, iarba si turme de oi, a inceput sa ne puna la incercare ghetarul imens plin de crevase inselatoare. Sub arsita solara ne-am strecurat prin labirint.
Am poposit la cabana pentru o bautura rece si o motaiala dulce printre morene apoi ne-am urmat poteca spre inaltimi.
Dupa un drum tare anevoios, sub razele asfintitului, am descoperit langa un ochi de apa, un minunat loc unde aveam sa ne petrecem urmatoarele zile.
Dupa un drum tare anevoios, sub razele asfintitului, am descoperit langa un ochi de apa, un minunat loc unde aveam sa ne petrecem urmatoarele zile.
Urmatoarea zi a fost pentru odihna si ideea n-a fost deloc una rea (aveam sa aflam noi mai tarziu de ce). Ne-am plimbat, am cercetat drumul de a doua zi, ne-am jucat cu zapada, am intalnit multi alti aventurieri, am povestit si ras (poate prea mult) pana la apus.
Trezirea a fost putin dupa miezul noptii (asta pentru cine a reusit sa adoarma in acea noapte). Era o noapte instelata si racoroasa. Curand au aparut si luminile tacute ce urcau catre varf in fiecare noapte. Ne-am alaturat lor si am ajuns la marginea ghetarului Montei Rosa. Urcusul se mai domolise putin si dupa ce am depasit tinutul crevaselor au inceput sa se mijeasca timid zorile prin covorul noros.
Usor ingrijorati de aparitia viscolului pe creste, am continuat aventura. Si nu ne-am inselat prea tare pentru ca vantul puternic incepuse sa-si puna in minte sa ne intoarca din drum. Dar spre dezamagirea lui nu a reusit nici pe departe.
In schimb a reusit sa risipeasca norii. Unii dintre cei pe care i-am intalnit ne-au sfatuit sa ne intoarcem. Dar cand am ajuns pe creasta Montei Rosa vantul s-a mai linistit. Si a fost tare inspirat caci puntea stancoasa si lunga ce trebuia strabatuta nu era deloc una usoara. Traversari periculoase, abrupturi ametitoare, cornise inselatoare, vantul rece… parca nu se mai terminau.
Spaima si lipsa mea de experienta au facut ca timpul sa se scurga tare greu. Mi se parea ca sunt de-o vesnicie acolo si ca voi mai fi inca una. Desi imi tot spuneam sa ma uit doar la traseu, mi-era imposibil sa nu-mi fuga privirile pe abrupturile fatale din stanga si dreapta noastra. “Am ajuns?”. “Inca nu…”. Si pana la urma barna de stanca si gheata ne-a condus pana in punctul cel mai inalt al aventurii noastre.
Varful era unul foarte ingust si nu am reusit sa incapem toti sase. Aici a fost primul moment de odihna. Am admirat impreuna o mare de munti ce ne inconjura din toate partile. Eram uimiti. Dar am simtit din plin si oboseala.
A urmat o coborarea grea pe un horn de gheata si stanca. Un curent rece ne intepenea mainile pe corzi. Dar am reusit.
Cand am parasit creasta era deja tarziu. Seara incepea sa-si anunte venirea. Am inceput sa coboram; la fel si norii care deveneau tot mai amenintatori. Din pacate pentru noi cand am ajuns la labirintul de crevase, noaptea era de nepatruns. Tot cautand printre ele calea de intoarcere, unul dintre noi a cazut intr-o crevasa desul de ingusta spre norocul tuturor. Asa ca, dezamagiti si franti de oboseala si emotii, am hotarat ca innoptam pe ghetar…
Mi-au inghetat mainile… picioarele nu prea le mai simt de ceva timp. Nu ma gandesc decat la sacul de dormit pufos si calduros care ma asteapta. Oare si celorlalti le e la fel de frig? Mai bine nu intreb… Ne tot foim in folile de supravietuire in cautarea unei pozitii mai calduroase. Ma tot uit la ceas… mai e mult tare pana la dimineata. Si totusi cerul e atat de frumos. Au disparut toti norii care ne amenintasera aseara. Mai cade cate-o stea… mai trece cate-o suflare de vant… se mai aude cate-un oftat… “Are you ok? Hey, you are ok?”. Cred ca am adormit. Da, suntem bine. Am urcat pe Monte Rosa. Incep sa se zareasca luminile ce urca in fiecare noapte catre varf. Acum este si mai frig. Dar nu mai conteaza. Vedem calea de intoarcere. “Hai sa plecam de aici!”.
***
Cand am ajuns la corturi, soarele rasarise de ceva timp. Dupa un ceai fierbine am adormit cu totii. Un somn adanc cu multe vise cu piscuri inalte, seracuri, stele, corbi, abrupturi…
Cand am parasit creasta era deja tarziu. Seara incepea sa-si anunte venirea. Am inceput sa coboram; la fel si norii care deveneau tot mai amenintatori. Din pacate pentru noi cand am ajuns la labirintul de crevase, noaptea era de nepatruns. Tot cautand printre ele calea de intoarcere, unul dintre noi a cazut intr-o crevasa desul de ingusta spre norocul tuturor. Asa ca, dezamagiti si franti de oboseala si emotii, am hotarat ca innoptam pe ghetar…
Mi-au inghetat mainile… picioarele nu prea le mai simt de ceva timp. Nu ma gandesc decat la sacul de dormit pufos si calduros care ma asteapta. Oare si celorlalti le e la fel de frig? Mai bine nu intreb… Ne tot foim in folile de supravietuire in cautarea unei pozitii mai calduroase. Ma tot uit la ceas… mai e mult tare pana la dimineata. Si totusi cerul e atat de frumos. Au disparut toti norii care ne amenintasera aseara. Mai cade cate-o stea… mai trece cate-o suflare de vant… se mai aude cate-un oftat… “Are you ok? Hey, you are ok?”. Cred ca am adormit. Da, suntem bine. Am urcat pe Monte Rosa. Incep sa se zareasca luminile ce urca in fiecare noapte catre varf. Acum este si mai frig. Dar nu mai conteaza. Vedem calea de intoarcere. “Hai sa plecam de aici!”.
***
Cand am ajuns la corturi, soarele rasarise de ceva timp. Dupa un ceai fierbine am adormit cu totii. Un somn adanc cu multe vise cu piscuri inalte, seracuri, stele, corbi, abrupturi…
Am coborat in Zermatt in aceeasi zi si bine am facut pentru ca pana seara au poposit ploile pe acele meleaguri.
***
Acum, in fiecare zi cu gandurile la aventurile si minunile vazute, incercand sa scapam de dorul ce ne tot sacaie ne facem planuri si vise cu alti munti inalti si indepartati…
Text: Floriana Boghez
Foto: Floriana Boghez
Un comentariu:
A fost intr-adevar minunata excursia si mai ales camarazii de drum. Sper sa urcam cat mai multe "piscuri semete" impreuna! Felicitari! Faine poze!
Cami
Trimiteți un comentariu