Iarna primaverii noastre

Moto:
cît în cer şi-n jur e iarnă
curtea cu poveşti nescrise
peste noi zăpezi să cearnă.
George Ţărnea

Trecuseră babele. Acum începuseră tot ele, dar după vechiul calendar şi poate tocmai de aceea dimineaţa era friguroasă şi zăpada căzută cu doar o zi înainte, mai zăbovea pe străzile încă pustii. Am ajuns repede la autogară, la autobuzul de Brezoi, înăuntru cu doar un călător zgribulit ca şi noi. Ne-am dat bineţe cu şoferul, o veche cunoştiinţă şi a început încă un drum către motelul Lotrişor. Acolo ne-am coborât, după ce ne-am asigurat că la întoarcere, dacă vom ajunge la ora potrivită, şoferul nu va uita să ne recupereeze din capătul văii pe care vroiam să intrăm. Zăpada cam mare a acestor zile de iarnă prelungită, nu prea ne dădea siguranţa orei la care vom coborî.
Ajungem repede la gura văii Lotrişorului, facem o scurtă pauză la băncuţa din preajmă, cât să ne pregătim de zăpada mare cu care vom avea de a face mai departe şi iată-ne la începutul potecii care avea să ne scoată repede din vălmăşagul „civilizaţiei” de pe şosea.
Când am făcut întâiul pas, pe zăpada ne’ncepută a „repezoiului”, pe poteca doar închipuită a locurilor, acoperită de strat gros de zăpadă proaspătă, am aflat că până sus, la căsuţa din pădure, o să avem ceva de furcă. De când ninsese atât de mult în zilele din urmă, nimeni nu mai străbătuse locurile.
Am început să urcăm voiniceşte panta mare a muchiei.

Bocancul pătrundea zdravăn în zăpadă şi stratul nou de nea, peste cel vechi, mai şi aluneca. Dar până când aveam să ajungeam la locuri mai omeneşti, nu era atât de mult. Ne mai ajutăm de cei câţiva copăcei din cale, ba chiar şi de câte ceva din balustrăzile rămase din vremea când poteca fusese amenajată. Curând ajungem la primul loc de odihnă al traseului, acolo de unde putem privi prima oară meandrele văii Oltului. Mai păşiseră pe potecă, înaintea noastră, doar câinii motelului, poate şi ei dornici de privelişti frumoase. Mai departe, în lungul potecii de pe muchie, pe zăpada cu sclipiri din soarele-răsare, ivit din spatele Coziei, doar jderii, uneori căprioarelor, ba poate chiar şi caprele negre, mai fuseseră de curând pe aici. Ne îndreptăm cât putem de repede prin zăpada devenită din ce în ce mai mare, către primul grup de stâncării, impresionante chiar, care te făceau să crezi, că cine ştie pe ce înălţimi mari ai ajuns. Până aici, când străbăteam poteca la vreme caldă, făceam arareori mai mult de ¼ oră. Acum însă, când am ajuns deasupra lor, trecuse aproape o oră. Ne-am strecurat prin cârligul stâncăriilor şi am poposit pe locul îngust, oarecum odihnitor, săltat deasupra văii Oltului, cam pe acolo pe unde doar legenda zbuciumatelor „cârlige” de altă dată mai stăruia în memoria vreunui călător împătimit al aceste locuri. Şi acum am zăbovit aici, cât să ne bucurăm ochii cu adâncul râului lenevit pe întinsul lacului hidrocentralei de la Turnu.
De aici încolo muchia cu zăpadă din ce în ce mai mare, alunecătoare pe stratul îngheţat de sub el, avea să-mi facă greutăţi şi ritmul meu de înaintare, se micşorase mult. Mai aveam destul de mers până la căsuţa din poiană şi Floriana a luat-o înainte, tăind zăpada. Curând am ieşit într-un loc mai drept şi paşii noştri au avut cum să se odihnească puţin, cât să-mi dea mie răgaz să povestesc, cum găseşti pe aici vara, lăstare firave de crin de pădure, roşu şi pistruiat.

Înaintea stâncăriilor pe care trebuia să le depăşim pe o brână cam aeriană, cu pojghiţe diafane de ghiaţă – erau şi aici astfel de lucruri, cu toată altitudinea joasă -, am avut de suit panta zdravănă, abordată cam direct pentru că poteca şi ea cam abruptă, nu se vedea deloc. Dar sigur, în locurile astea cu înălţimi mignone, sfârşitul locurilor mai dificile, este unul aporpiat. La băncuţa de sub Sturii cu abrupturi prăpăstioase, înalţi, aşa cam către 900m, am fost tentat să facem calea întoarsă. Ştiam ce zăpadă mare ne aştepată pe sub ei. În altă împrejurare, pe acolo rupsesem zăpada cu genunchiul şi doar aşa izbutisem să înaintăm. Atunci însă era în mijlocul lunii ianuarie şi nu la mijlocul lui martie. Acum o aveam pe Floriana înainte, tăind zăpada, care cam tot aşa era. Ne-am odihnit puţină vreme cât să privim către locul unde trebuia să aflăm un crâmpei din Făgăraşul înalt. Era pâclă şi doar către culmea Lotrului am izbutit să identificăm vârful Robului, cu poiana ce urca spre vârful său, acolo unde se afla stâna cu donjon. Doar prin apropiere, creasta aeriană a Forfecii Narăţului se profila semeaţă şi mai departe Pietrele Goale şi stâncăriile din preajmă. Către Cozia doar coastele acoperite de pădurea, care la vremea asta părea rară şi pe la poalele sale acoperită de zăpadă compactă.

Până la urmă ne-am luat picioarele la spinare şi am început coborâşul pe poteca de sub Sturi. Coborâre repede, cu zăpadă din ce în ce mai mare. Am traversat viroaga cu stânci prăvălite de nu prea multă vreme, venite prin hornul strecurat din înaltul muntelui. Încă de cu vară ştiam că până aici ajunseseră noian de stânci mai mari ori mai mici, printre care paşii oamenilor croiseră potecă. Acum iarna cu zăpezile ei mari acoperise totul. A urmat serpentina prin pădure, croită de mâna omului. Alminteri, la primul ac de păr al potecii, ne întâlneam cu vechea potecă vânătorească, strecurată printre stânci şi acum şi prin copaci doborâţi. Dar pentru a o străbate, trebuia să mai urci de la băncuţă şi în apropierea şeii din creastă te abăteai la dreapta. Pe acolo exista şi vechiul marcaj turistic, o cruce roşie, din care astăzi la aproape 40 de ani, poate o fi rămas vreo umbră. Şi dacă străbăteai locurile în anotimpurile calde, tot pe acolo te aştepta şi hăţaşul urcării pe stâncăriile Sturilor, printre brâne şi hornuri. Acum nu putea fi vorba de urcat pe acolo, nici timpul nu ne ajungea, aşa că doar mi-am amintit de tufa de liliac sălbatec ce se ivea de cum se desprimăvăra, chiar în primul cot al potecii. Mai departe însă, ajunşi chiar pe sub abrupt, zăpada, de-o fi fost cea căzută din cer sau trimisă din avalanşele aruncate din Sturi, depăşea 80-90 cm, ba pe alocuri chiar 1m, aşa că până la urmă tot cu genunchii a trebuit să o rupem. Înaintam cu greutate eu, care păşeam în urma Florianei, daramite ea. Am ieşit în mica strungă aflată pe piciorul muntelui şi am început să coborâm într-altă vale, pe acolo pe unde vara era doar o brână îngustă. Zăpada o tencuise bine, cu strat gros şi pe acolo paşii ne-au fost mai grei şi mereu temători de zăpezile de pe stâncării, aninate deasupra noastră. Când am depăşit stâncăriile, am mai avut de urcat până în creasta muntelui, acolo unde cobora şi hornul înalt al Sturilor, finalul străbaterii drumul pe desupra ţancurilor pe sub care trecusem.

Scăpasem de tot ce era mai riscant şi de acum încolo nu ne mai rămânea decât lupta cu zăpada mare. Am avut de străbătut coasta muntelui, cu copaci mulţi doborâţi de vântoasele iernii care nici acum nu se lăsa dusă. Poteca începea să se vadă, oarecum vălurită pe întinsul zăpezii. Apoi am străbătut poteca de sub alt Stur, mai mic şi când l-am depăşit, ajunşi într-un luminiş, ne-am aruncat privirile spre muntţii cei mari ai Făgăraşului, de acolo de unde de atâtea ori îi privisem. La noi era soare şi parcă şi un pic de căldură iernatecă se făcuse, dar acolo sus unde trebuia să-i vedem, crestele înalte erau acoperite de ceaţă. Cam pe aici ştiam de mult, se afla şi bârlog de urs, care uneori se mai arăta, speriindu-i pe cei ce-i zgândăreau locurile. Nu l-am văzut niciodată, dar în toamna care trecuse, se luase după mine, un biet câine, încă de jos, de la motel. Mă bucuram că nu sunt singur şi încurajat şi de mâncarea pe care i-o dădusem, se ţinea lângă piciorul meu. Mai aveam şi eu cu cine să schimb o vorbă. Dar când am ajuns în dreptul presupusului bârlog, a lăsat coada între picioare şi a ţâşnit inapoia potecii. O fi simţit el ceva. Până la urmă a venit înapoi, după ce i-am strigat că are cine-l apăra. Vezi doamne începusem să ne înţelegem unul pe altul.
Până la căsuţa din poiană, nu mai aveam mult, doar cât să mergem pe sub coastă, nici urcând nici coborând.

Să ne mai strecurăm pe lângă trunchiurile ştiute a vreo doi stejari uriaşi, apoi să străbatem locurile cu fagi înalţi şi aveam să ajungem la căsuţă. Auzise Floriana mai de mult, zvon de glas prin pădure şi chiar aici ne-am întâlnit cu doi dintre cei cunoscuţi. Pe drum mă tot întrebam dacă prin preajma poienii cu căsuţă, n-aveam să simţim miros de fum şi mai apoi să ne muiem oasele înfrigurate la focul din soba încinsă.

Cei doi prieteni, nu stătuseră mult acolo, doar ce să mănânce un pic şi o luaseră pe drumul întoarcerii. Veniseră pe valea Lotrişorului şi acum încheiau circuitul. Ne-am despărţit, am ajuns şi noi în căsuţa singuratecă, doar bătută de soarele aflat deasupra ei, am mâncat câte ceva, Floriana a mai alergat după câteva imagini şi am luat-o înapoi pe acelaşi drum.

Acum era uşor, poteca fusese străbătută de patru oameni şi adevăratul şanţ făcut de noi la urcare, acum devenise aproape comercial. Mai jos când am depăşit poteca de sub Sturi, soarele tocmai învingea zăpada şi către vale nu ne-a mai întâmpinat neaua proaspăt căzută, în stratul gros aşternut prin pădure, ci doar o pojghiţă, cât să mai ştim că pe aici era încă iarnă.
S-a sfârşit drumul nostru pe „repezoiul” Lotrişorului, prin iarna încă statornic aşezată peste munţi, în mijlocul şoselei forfotind de maşini şi până să vină Andrei să ne ducă acasă, am avut timp să sorbim la restaurantul locului, câte-o licoare parfumată şi dulceagă.

Text: Dinu Boghez
Foto: Floriana Boghez