Călător în ţara minunilor: Ocolul infinitului mic pornind de la nimic...

Moto: Creasta aia,
Care parca se clatină,
Parcă e de platină. / Marin Sorescu

Era încă întuneric, acum, în pragul dimineţii când hotărâsem să călătorim către Valea Latoriţei şi mai departe către creasta munţilor Căpăţânii. A fost un drum liniştit. Şoseau liberă ca în zorii zilei, Brezoiul care încă nu se trezise, calea spre Ciunget tot cu asfaltul găurit pe ici pe colo şi valea Latoritei cu cheile sale înguste, frumoasă ca întotdeauna, totul s-a depănat cu repeziciune. Pe lângă motelul Petrimanu şi el adormit în pragul dimineţii, am trecut repede, poate doar cu un gând fugar la păstrăvăria cu „ sturion ” a acestuia. Curând am apucat pe vechiul drum al Curmăturii Olteţului, la începutul căruia am constatat cu regret că tăierile barbare de pădure ajunseseră şi pe aici. Şi nu numai atât, dar unul din utilajele uriaşe, care împlineau actul de barbarie, se pusese de-a curmezişul drumului, de mai-mai să nu putem trece. Până la urmă am ajuns în Curmătură, acolo unde natura îşi păstrase aspectul ei cel bine cunoscut.
Am părăsit maşina şi am început să urcăm către şaua Boului. Am trecut pe lângă izvorul altădată sursa de apă a staţiei meteo, desfinţate acum şi de pe urma căreia au rămas doar ziduri părăsite, în loc să fie amenajată drept loc de popas montan. În urma noastră, primele vârfuri ale Parângului, Pristosul şi Micaia, îşi etalau înălţimea lor masivă. Peste Latoriţa, crestele de la Puru la Fratoşteanu, işi arătau plaiurile de curând înverzite şi dincolo de ele, mai estompate de pâcla dimineţii, cele mari ale Lotrului, ocupau orizontul. Curând am ajuns în şaua Boului, după ce am trecut pe lângă primele postate de bujor de munte, aflat la apogeul creaţiei sale coloristice. Coasta muntelui era roşietică şi mirosul suav al tufelor înflorate, purificau locurile. Dar şi de aici înainte coastele tot aşa arătau, de erau cele ale Turcinului Negovanului sau cele ce ne ieşeau în faţă, ale Negovanului. Către adâncul văii, către muchia Huluzului, verdele pajiştei se îmbina cu roşieticul tufelor de cocozar. Înălţimile din zarea apropiată, ale Negovanului, cu profilul său de om cu privirile ridicate la cer, Nedeia cea înaltă cu înfăţişare de vulcan din care doar fumeagul parcă îi lipsea, ori Beleoaia cea masivă înşirată pe coasta parcă fără sfârşit, toate aveau pentru mine istoriile lor. De mult, dar parcă era mai ieri, amintirea povestea despre locurile cu pojghiţa gheţuşului aşternut peste muntele necunoscut atunci, pe care-l străbăteam venind din adâncul văii Tărâii. Din şaua cu plai întins de sub Nedeia, memoria retrăia emoţia vechii troiţe ce vestea încă pe atunci nedeia care altădată dădea viaţă locurilor şi lângă ea, îmi stăruia în minte trunchiul de brad cărat amar de vreme, de care agăţasem săgeţile indicatoare ale traseelor turistice ce se îmbinau aici. Se duseseră toate. Trecuse dincolo şi tovarăşul de atunci. Acum ajunsesem în Şaua Negovanului şi tovarăşii mei de astăzi mă lăsaseră singur, pentru o bucată de timp. Stăteam întins pe iarba verde a plaiului, cu mâinile sub cap. Priveam albăstrimea cerului şi aveam timp să-mi deapăn amintirile.
Urma ceva mai târziu, să mă întâlnesc cu Ionică, plecat aşa, într-o repezeală, până pe plaiul Stroeştilor, la locul de despărţre a unor prea frumoase creste căpăţânene. Câtăva vreme am zăbovit aici, dându-le celor plecaţi, răgazul să mă poată ajunge din urmă. Apoi am purces agale pe drumul bine croit în coasta muntelui, cu numeroase urme de maşini trecute de curând pe aici şi cu imaginea spectaculoasă a crestei Târnovului. Am trecut pe lângă tufele de jneapăn, compacte totuşi după cât de jupuite fuseseră cu ceva ani în urmă. Pe lângă drum erau tufe de bujor de munte, aflat în plină floare. Am trecut şi de hoaga venită din susul muntelui, dinspre vârful Negovanului, plină de zăpadă şi acum, după atâtea zile călduroase. Drumul tot cobora şi undeva `mai jos, am zărit un crâmpei din vechea potecă. Scurta drumul proaspăt croit şi aşa, pentru amintirea vechiului drum marcat - punct albastru -, am luat-o pe acolo. Ceva mai jos am ajuns în şaua Gropiţei, de unde se desprindea poteca ce ducea spre stâna cu acelaşi nume. Am mers câţiva paşi pe poteca asta, până am zărit stâna la care stătusem o noapte din toamna anului ce trecuse. Vechea potecă croită pe aici ducea şi mai departe de stâna din Gropiţa. Trecea peste pâraie multe, peste hoage, pe la „ bisericuţă ” şi „ mormânţel ”, prin pădurea câtă mai rămăsese, pe la stâna din Groapă şi prin dosul Nedeii, printre blocuri de stânci risipite pe coastă şi tufe de jneapăn amestecat cu bujor, de te puteai crede pe înălţimile Retezatului.
Am plecat mai departe, pe drumul cel nou, croit în lungul vechii poteci, prin pădurea de brad, cu ochiuri de soare moleşitor şi umbră deasă. Într-un loc, drumul se abătea mult la stânga şi acolo, tăind curba cea nouă, mai era un crâmpei din poteca cea veche. De undeva din pădurea depărtată, a ajuns până la mine, un zgomot de foc de puşcă. Gândeam că cine ştie ce nevolnic umblă după animale nevinovate. Până a nu intra din nou pe drum, din spate m-a strigat Ionică. Scurtase drumul, o luase pe sub Negovanu, coborâse pe plai, până la stâna din Gropiţă, pe Cuculei, cum îi spun ciobanii şi acum mă ajunsese. Tinereţea îşi spunea cuvântul !.
Împreună am plecat mai departe şi în scurtă vreme am ajuns în poieniţa de unde începea urcuşul către creasta Târnovului. Trecuseră cinci ani de când făcusem ultima oară creasta Pietrii Târnovului, urcând prin aceste locuri. Se schimbaseră multe. Lăstărişul cuprinsese poiana şi doar începutul era luminos. Încolo brazi răsturnaţi peste tot, crăci rupte care împiedicau mersul şi altele din generaţiile mai noi, care te plezneau peste faţă la fiecare pas. Era o adevărată junglă. De poteca odinioară marcată cu punct roşu, nici vorbă. Din vechile semne, nu mai rămăsese decât săgeata din poiană, care amintea de drumul spre Ciunget peste creasta Pietrii Târnovului.
Am ajuns repede la despicătura muntelui, pe marginea căruia ajungeai în creastă. Numai că acum trebuia să-ţi cauţi drum, mai întâi prin lăstărişul amintit şi ceva mai sus prin jneapănul, care şi el îşi căpătase drepturi în încâlceala de pe aici. Şi nu numai încâlceala pădurii ne incomoda la tot pasul, ci şi roiurile de muşte obraznice, care parcă vroiau să mănânce din noi. Până la urmă am ajuns lângă stânca ce ne ducea spre creastă. Cu mai multă greutate decât la ultima incursiune de pe aici. Anii amintiţi fuseseră din cei care lăsau urme adânci. Acum eram mulţumit că ajunsesem din nou în drumul stâncos al crestei şi deabia de mă gândeam că tovarăşul meu de drumeţie, poate ar fi mers mai repede. Am ajuns pe creastă, printre stâncile fărâmicioase şi parcă m-am simţit mândru că mai eram odată pe aici. Am urmat drumul cunoscut. Am coborât pe sub vârful Pietrii Tăiate, pe lângă „ balcoane ”, pe treptele înierbate ale muntelui, am ocolit un picior stâncos şi am luat-o spre firul de aţă al crestei. Când ajunsesem aproape sus şi gândeam că efortul pe mai departe se împuţinase, de dincolo de munte au apărut nori negri şi oarecare sclipici coborât din ei, acum, când eram la jumătate din drumul creastei atâta timp dorită, ne-a făcut temători. În fugă, Ionică m-a întrebat dacă se poate coborî până la drum pe panta aspră a muntelui. Când nu era croit drumul cel nou, aşa era, se putea coborî, dar acum s-ar fi putut să fie şi altfel. Oricum nu aveam încotro. Trebuia să coborâm. Panta a fost dură şi brâneagurile pe care încercam să le urmărim, se rupeau la tot pasul şi mereu trebuia să găsim altele. Ba la un moment dat am ajuns la o ruptură pe care a trebuit să o ocolesc îndelung, urcând din nou şi iarăşi coborând. Dar până la urmă am răzbit şi ultima mână întinsă, a lui Ionică, m-a adus pe calea bătătorită a drumului de sub stânci.
Ajuns pe drumul croit de curând, după atâta greutate de a coborî panta înclinată a crestei Târnovului, am stat să mă odihnesc pe marginea lui. Ionică ajunsese de mult şi doar eu mai lipseam ca să ne putem îndrepta spre stână. Cât ne-am odihnit, din noianul de tunete şi sclipiri de fulgere, a început şi ploaia. Una cu stropi mari şi deşi şi printre ele şi boabe de grindină. Ieşisem din creasta ascuţită a Târnovului, tocmai la timp să nu ne mai fie chiar frică de scăpărarea norilor. Ne-am pregătit de potop, ca să ne ude cât mai puţin. Când am plecat la drum, din spatele nostru, a apărut o maşină. Ni s-a părut o minune în locurile astea pustii. A oprit maşina, dar de luat nu a putut să mă ia decât pe mine. Era atât de plină maşina încât deabia de mi-au făcut loc. Dar până a mă urca, a cobort\t din maşină, un început de bătrânel, cam bondoc mi s-a părut şi care întinzându-mi mâna s-a recomandatat: Apostoloiu. A urmat explozia unei amintiri. Era băiatul pe care-l cunoscusem acum mai bine de 40 de ani. Pe Zâcă îl ştiam pe când avea 18 ani şi era pe atunci deabia un copilandru. Mai apoi a fost tânărul subţiratec întâlnit într-un ARO, pe drumul Ciungetului. Ajunsese acum aproape de 60 de ani !. Cum mai trecuse timpul !. Pe drumul scurt până la stâna din Târnovul Mic, am tot pălăvrăgit despre anii care trecuseră ca gândul. În dreptul stânei am coborât şi o clipă m-am întrebat dacă or mai fi şi alţi ani peste care ne-om mai revedea. Şi maşina ce se ducea spre cealaltă stână, din Târnovul Mare, s-a pierdut în ceaţa care coborâse peste munte.
Din stână au răsărit mai întâi dulăii, furioşi şi lătrând din toate puterile, apărându-şi teritoriul. Au ieşit ciobanii, stârniţi şi de zgomotul maşinii şi i-au potolit grabnic. La vechea stână am intrat ca acasă, ca unul care fusese de multe ori pe acolo. Doar pe Ştefan Ţugulescu, nu l-am întâlnit. Nu mai urca de mult la stână. Avea pe semne şi alte îndeletniciri. În stâna veche de peste suta de ani, m-am simţit bine, cu vorba molcomă a celor de acolo şi cu amintirile pe care ni le depănam. A venit şi Ionică, nu mult mai târziu şi împreună ne-am delectat cu o cană de jintiţă, bună de să-ţi lingi degetele.
A trecut timpul repede şi când am plecat de la stână, vremea tot închisă era şi ameninţarea ploii nu încetase. Am scurtat drumul, tăind prin iarba mare, presărată cu şteregoaia de lângă stâna Comăneştilor, de multă vreme nefolosită. Am ajuns repede la drumul de coborâre şi de aici încolo a început dansul pe serpentinele multe ale drumului croit cu ani în urmă, special pentru a urca cu maşina până la cele două stâne, de la Târnovu Mic şi de la cel Mare. Nu era drumul prea lung, dar norocul ne-a fost cu scurtăturile. Erau destule şi plasate tocmai la serpentinele cele mai lungi. Ionică o luase înainte, aşa că cea mai mare parte din drum am fost singur. Din cer mai picau din când în când stropi de ploaie şi cerul era mereu închiondorat. Probabil că prin aceste locuri, ploaia fusese zdravănă, judecând după pâraiele care curgeau în lungul drumului. Când mă uitam în preajma drumului, spre pădurea compactă, aproape că mă îngrozeam. Era acolo întuneric deplin, în plină zi şi cum bine ştiam că întunericeala pădurii doar ploaie arată, mă aşteptam ca asta să mă prindă curând. Mai rămânea să văd cum se comporta năbădăiosul pârâu al Repedei, despre care ştiam că mai la toate ploile devenea furios. Şi cum refacerea recentă a drumului, după alte furtuni teribile care-l stricaseră, avea şi locuri prin care se circula direct prin apă, aveam tot dreptul să fiu îngrijorat. Pe pietrele ude, din calea drumului prin pădure, chiar am alunecat odată şi din firicelul de apă întâlnit, nu m-am ridicat tocmai uscat. Dar până la urmă am ajuns în vale, la locul larg de acolo, lângă un vagon al tăietorilor de lemne.
A urmat drumul monoton pe valea întunecată, în lungul pârâului destul de calm. Am mai trecut pe lângă o rulotă, surprinzător de civilizată şi m-au mai incomodat câteva picături de ploaie, dar după udătura de mai sus, nu prea conta. Nici măcar prima traversare a pârâului, făcută prin apă direct, nu am luat-o în seamă.
N-am mai mers, mult şi maşina care trebuia să ne recupereze, pe Ionică şi pe mine, mi-a ieşit în cale şi până acasă tot într-o vorbă am dus-o, mai ales despre excursiile pe care ni le propuneam să le facem şi altădată. Doar ploile să se mai potolească.