Moto: pe umerii uitării
septembrie apasă
şi mă tot mut spre seară
cu visul calculat.
George Ţărnea
Erau anunţate zile frumoase, cu soare mult şi Făgăraşul îmi făcea cu ochiul de multă vreme. Aşa că am plecat, de unul singur, către meleagurile cele împărăteşti. Am ajuns în pragul dimineţii la răscrucea din Sâmbăta de Jos. La magazinul din marginea şoselei mi-am luat o plăcintă, dintre acelea pe care aici, le ştiam bune de-ţi lingi degetele. Mai apoi m-am aşezat la marginea şoselei ce avea să mă ducă spre locurile mult dorite. Am aşteptat câtava vreme, până când însfârşit unul din trecătorii auto, a oprit şi doar pe mine, cel cu rucsacul în spate, m-a poftit alături de el. Pe ceilalţi i-a lăsat încă în aşteptare. Ne-am pus la vorbă, imediat ce maşina s-a repezit pe şoseaua cu case liniştite şi până s-a terminat şesul transilvan, ne-am destăinuit gânduri despre viaţa pe care fiecare se străduia să o înţeleagă. Tânărul şi bătrânul, bucătarul şi inginerul, apropiindu-se de locul împădurimilor din preajma mânăstirii brâncoveneşti şi-au dat mâna la despărţire şi şi-au urmat drumul, fiecare spre locul care-l aştepta.
De aici încolo am rămas singur. Doar eu şi drumul încă bun de pe valea Sâmbetei. Au trecut pe lângă mine, un complex mai vechi, părăsit şi doar păzit de cei doi câini, încremeniţi în rolul lor de paznici eterni. Mai apoi „Floarea Reginei”, ceva mai nou, cu ducipali motorizaţi alături şi ceva mai sus păstrăvăria, ajunsă în mâna unuia din potentaţii locurilor. Am trecut repede pe lângă ramificaţia turistică a potecii ce urcă spre muchia Drăguşului şi însfârşit pe ultima rămăşită a vechiului drum forestier, rupt de aici încolo de apele năvalnice a uneia din viiturile obişnuite prin aceste locuri. Mai departe mi-au rămas de străbătut doar poteci aninate pe maluril râului şi fragmente din drumul de altădată. Lângă vechea băncuţă de la capătul drumului, am ajuns repede şi de aici încolo doar poteca turistică mi-a fost tovarăş de drum. Prin lăstăriş la început, printre bolovani şlefuiţi de vremuri şi poate şi de paşii celor mulţi călători, deasupra punţilor aruncate peste vâltorile apei şi pe unduirile urcătoare de pe coasta muntelui, paşii mei străbăteau locurile cu parfumul muntelui care mă întâmpina cu farmecul său. M-au mai ajuns din urmă, cu paşi mai vioi decât ai mei, ba vreun călător grabit să urce creasta munţilor, ba nişte tinerei porniţi la vreo întâlnire cu cabanierul locurilor. Pe băncuţa de lângă pârâul năvalnic, aducător de avalanşe la vremea marilor zăpezi, am zăbovit cât să-mi trag sufletul. La răscrucea din pădurea aşternută cu iarbă verde şi muşchi îmbătrânit, cu potecă singuratecă ce ducea spre înălţimile Drăguşului, am schimbat câteva gânduri pentru drumul de a doua zi. Mai încolo săgeata îndrumătoare către stâncile semeţe ale Pietrei Caprei, arătau drumul „încurcat” către crestele cele mari. Şi până la urmă, umbletul meu mai domol, m-a adus în poiana cabanei. Erau acolo locurile cunoscute, cu câinii ciobăneşti ce vesteau cu hămăitul gros al Lizucăi, apropiaţii călători, cu răcnetul de trompetă hodorogită a măgarului singuratec şi cu familia de pisici strecurate fantomatic pe lângă picioarele noilor veniţi.
În poiana însorită, cu imaginea Bălăcenilor pe fundalul munţilor înalţi, cabana de la Valea Sâmbtei era neschimbată. De astă vară de când fusesem pe aici, doar forfota din jurul ei dispăruse. Acum era linişte deplină. Călătorul cu părul sur, întâlnit pe poteca din pădure mi-a arătat un colaj de schiţe de trasee făgărăşene, vreo doi salvamontişti deabia coborâţi, mi-au povestit despre refugiile cele noi din valea Viştei şi din şaua dintre vârfurile Gălăşeştilor şi deopotrivă despre cele plănuite în viitor. Cabanierul cel uscăţiv mi-a lăudat ciorba de cartofi, proaspătă şi bună şi berea pe care mi-am oferit-o mai apoi, m-a îndemnat la odihnă.
A trecut noaptea. Cu lună plină, pătrunsă pe ferestruica de pe peretele camerei, cu cerul frământat de nori strălucitori şi pale ale adierile înălţimilor. Până spre dimineaţă aveam tot timpul să mă gândesc încotro să-mi îndrept paşii în zorii zilei.
M-a aşteptat dimineaţa cu cer senin, cu răcoarea toamnei aşternută peste poiana cabanei şi cu ceaiul cu lămâie plutitoare, pe care omul cel uscăţiv al cabanei avea să mi-l servească în pragul bucătăriei. Poate că am greşit, luând hotărârea să urc spre muchia Drăguşului. Poate că ar fi fost mai bine să urc mai întâi în creastă, către Cheia Bândei şi să-mi domolesc pofta de înălţimi cu imaginile măreţe din acele locuri. Dar dorul de micuţul refugiu din poiana Drăguşului, în care poposisem acum vreo treizeci de ani, era prea mare. Aşa că am pornit într-acolo. Am coborât repede până la răscrucea din pădure şi pe poteca străjuită de brazi, cu călcătură moale de muşchi şi iarbă verde, am pătruns pe drumul Drăguşului.
Câtăva vreme am străbătut liniştea pădurii. De undeva din adâncul ei, răzbătea până la mine zgomot de apă năvalnică. Curând am ajuns acolo. Erau două pâraie, unul după altul, coborâte din susul muntelui. Gălăgioase. Zglobii. Cu apă rece şi bună şi acolo m-am aplecat să-i sorb puritatea, adusă din înalturi. Mai apoi poteca se anina, râpoasă, pe malul năpădit de ierburi încâlcite.
Începuse să pătrundă soarele în pădure. Se luminau crengile copacilor şi prin luminişuri iarba firavă răspândea strălucire. Poteca se agăţa mereu de coasta muntelui. Urmăream semnul punctului roşu, uneori mai greu de găsit. Pe alocuri câte un snop de copaci doborâţi, îmi îngreunau mersul şi trebuiau ocoliţi. Pe măsură ce înaintam gândul revederii vechiului refugiu vânătoresc îmi stârneau amintiri, din anii aceia depărtaţi. Cu Ceani, prietenul multor clipe petrecute pe munte, urcasem din valea Sâmbetei, pe coasta muntelui, încă de jos, prin încâlcitura pădurii, până găsisem poteca mare, ciobănească. Când tocmai stăteam să ajungem la golul muntelui, miros de fum ajunsese până la noi şi când sosisem la căsuţă, o găsisem plină de un grup de tineri, care aveau şi ei tocmai aceleaşi gânduri, să urce sus, pe muchia Drăguşului. Ne-am înghesuit pe o laviţă şi a doua zi am urcat împreună până în vârful Gălăşescului şi mai apoi am urmat coborârea imprudentă pe unul din hornurile din Curtea Oţelei, care piperau zdravăn aventura ce putea să se termine şi rău. Frânghia lor de rufe, cu ochete metalic la capăt nu avea să le folosească la nimic. Iar noi doi, veniţi aici cu corzi, scăriţe şi pitoane şi doar cu câteva noţiuni de alpinism, deabia de-am făcut faţă locurilor, cu rapeluri multe, cât să să ajungem cu bine la cabană. Amintirile se derulau mereu înaintea mea şi dorul revederii locurilor unei alte epoci de viaţă, era mereu aprins. Poteca acum mai însorită ca până atunci, ajunsese pe porţiunea ei aproape dreaptă şi simţeam aproierea locului dorit. Numai că poteca s-a frânt brusc, în faţa unui culoar de avalanşă. Semnul punctului roşu se terminase la marginea surpăturii.
Am continuat să merg în susul culoarului de avalanşă. Ba, pe drumul pe care mi-l alesesem, am mai întâlnit un punct roşu, cam şters. M-a indus în eroare. Curând am ajuns la marginea perdelii de jneapăn. Aici parcă mi-a luat Dumnezeu minţile şi deşi ştiam bine ca mersul prin jepi numai uşor nu era, am pătruns orbeşte prin ei. M-am zgâriat si am înjurat tot timpul şi deabia când mi-am dat seama că până la plai tot mult rămăsese, însfârşit m-am întors. Mă apăram cu mâinile de crăcile unduioase, îmi croiam drum şi mă însoţea regretul că nu mai ajusesem acolo unde dorisem, ba chiar că nu voi ajunge nici acolo de unde plecasem. Până la urmă am ajuns şi obosit peste măsură, mi-am aruncat de pe umeri rucsacul şi deabia atunci mi-am dat seama că nu mai aveam pioletul. Rămăsese undeva între jepi. Era un prieten drag şi-mi însoţise drumurile prin munţi, mai bine de treizeci de ani şi acum dintr-odată nu-l mai aveam. M-am repezit nebuneşte spre locurile din care tocmai ieşisem. Am urcat câtăva vreme, dar mi-am dat seama că acolo, prin jungla târâtoare, n-am nicio şansă să-l găsesc. Pierdusem un sprijin rece, mut şi nu-mi rămăsese decât umbra din strângerea mâinii care-l înconjuraseră atâţia ani. Şi-atunci m-am întors. Singur. Şi m-au stăpânit umbrele despărţirii de prietenul necuvântător şi neînsufleţit de care-l pirdusem atât de brutal.
Poteca coborârii era acum una încălzită de ziua de toamnă însorită şi drumul mi s-a părut scurt. Deabia jos, la răscrucea de unde plecasem în pragul dimineţii, m-am oprit pentru clipa de odihnă şi amintirea locurilor pe unde fusesem. La cabană am ajuns repede şi acolo am întâlnit alţi oameni cu care am avut prilejul să aflu noutăţi despre munţii în care eram. Unele care chiar m-au încântat, în vremurile astea în care totul îmi părea încremenit.
A venit vremea înserării şi alte întâlniri, cu oameni ce-şi puneau speranţa în zilele astea de toamnă frumoasă, mi-au ţinut tovărăşie la cabana aproape pustie. Pe alţii i-am întâlnit în casa salvamontului de mai sus şi conversaţiile duse acolo, despre munţii pe care-i îndrăgeam deopotrivă, mi-au făcut bine şi mi-au alimentat într-un fel, speranţa unei alte zile frumoase. Doar că atunci când a venit ora retragerii spre odihnă, cerul devenise plumbuiriu. Peste Fereastra Mare coborâseară ceţurile şi prin preajmă brazii începuseră să vuiască.
Peste noapte, vântul a bătut cu tărie şi palele lui au zgâlţâit cabana tot timpul. Ar fi fost ziua când trebuia să urc către creastă, către Cheia Bândei, de unde aveam de gând să colind înălţimile, cât m-ar fi dus puterile. De câteva ori am ieşit afară în lumea întunericului şi mi-am tot aruncat privirile spre Colţul Bălăcenilor, să prind o clipă mai devreme, mesajul muntelui. Când însfârşit s-a luminat, cerul arăta plumburiu, Fereastra Mare era acoperită de nori şi dinspre creste, vântul puternic aducea în vale zbiceală de ploaie. Prognoza meteo care îmi arătase că doar duminică va începe să plouă, îşi devansase timpul. În uşa cabanei, pisicile stăteau strânse una ’ntr’alta şi cu nasul în jos. Lizuca nu mai voia să iasă din cabană şi frigul începuse să strângă. N-am mai avut de făcut altceva, decât să mă încălzesc cu o ceaşcă zdravănă de ceai, să-mi iau rămas bun şi să pornesc la drumul întoarcerii. Eram acum fără pilolet şi drumul îmi părea mai greu. Cu el parcă aveam în ce să mă sprijin şi pietrele din cale parcă le-aş fi trecut mai uşor. Am trecut punţile peste apa Sâmbetei, am ajuns la băncuţa pe care mă odihnisem şi la urcare şi am purces mai departe, pe ciosvârtele de drum care mai rămăseseră întregi. Când am trecut ultima punte, ajunsesem pe drumul cel vechi. Şi iar am trecut pe lângă Floarea Reginei şi pe lângă complexul cel părăsit, păzit de câinii cei vajnici. Am depăşit drumul spre poarta mânăstirii şi am poposit pe-o margine de drum, crezând că vreo ocazie auto va sosi repede, să-mi ia din picioare cei 15 km de şosea strecurată prin soarele care aici bătea din plin Nu aveam mult timp de aşteptat. Timpul până la sosirea autobuzului era limitat, aşa că am pornit pe drumul cel lung până la capătul său. Să fi mers vreo 3 km, tot făcând semne celor care treceau pe lângă mine şuierând cu maşinile lor. Doar un bătrân. Poate mai milos. A oprit nu departe de mine şi m-a luat până la un sens giratoriu. Acolo ar fi trebuit să cobor, dar dacă aş mai fi fost dispus să-i mai dau vreo 5 lei, parcă m-ar fi dus până la capătul drumului. Deci omonimul meu de vârstă, nu era chiar atât de dezinteresat. Am ajuns la capătul călătoriei pe drumul Sâmbetei, cam prea devreme şi vrând nevrând am avut de aşteptat aproape trei ore. Mai câte-o coca-cola, mai câte-o strujitură de covrigei sărăţii şi până la urmă autobuzul Antares-ului, m-a cules din drum şi am pornit spre casă. Nu fusese una din cele mai reuşite excursii şi din ea îmi rămăseseră şi păreri de rău.
Text: Dinu Boghez
septembrie apasă
şi mă tot mut spre seară
cu visul calculat.
George Ţărnea
Erau anunţate zile frumoase, cu soare mult şi Făgăraşul îmi făcea cu ochiul de multă vreme. Aşa că am plecat, de unul singur, către meleagurile cele împărăteşti. Am ajuns în pragul dimineţii la răscrucea din Sâmbăta de Jos. La magazinul din marginea şoselei mi-am luat o plăcintă, dintre acelea pe care aici, le ştiam bune de-ţi lingi degetele. Mai apoi m-am aşezat la marginea şoselei ce avea să mă ducă spre locurile mult dorite. Am aşteptat câtava vreme, până când însfârşit unul din trecătorii auto, a oprit şi doar pe mine, cel cu rucsacul în spate, m-a poftit alături de el. Pe ceilalţi i-a lăsat încă în aşteptare. Ne-am pus la vorbă, imediat ce maşina s-a repezit pe şoseaua cu case liniştite şi până s-a terminat şesul transilvan, ne-am destăinuit gânduri despre viaţa pe care fiecare se străduia să o înţeleagă. Tânărul şi bătrânul, bucătarul şi inginerul, apropiindu-se de locul împădurimilor din preajma mânăstirii brâncoveneşti şi-au dat mâna la despărţire şi şi-au urmat drumul, fiecare spre locul care-l aştepta.
De aici încolo am rămas singur. Doar eu şi drumul încă bun de pe valea Sâmbetei. Au trecut pe lângă mine, un complex mai vechi, părăsit şi doar păzit de cei doi câini, încremeniţi în rolul lor de paznici eterni. Mai apoi „Floarea Reginei”, ceva mai nou, cu ducipali motorizaţi alături şi ceva mai sus păstrăvăria, ajunsă în mâna unuia din potentaţii locurilor. Am trecut repede pe lângă ramificaţia turistică a potecii ce urcă spre muchia Drăguşului şi însfârşit pe ultima rămăşită a vechiului drum forestier, rupt de aici încolo de apele năvalnice a uneia din viiturile obişnuite prin aceste locuri. Mai departe mi-au rămas de străbătut doar poteci aninate pe maluril râului şi fragmente din drumul de altădată. Lângă vechea băncuţă de la capătul drumului, am ajuns repede şi de aici încolo doar poteca turistică mi-a fost tovarăş de drum. Prin lăstăriş la început, printre bolovani şlefuiţi de vremuri şi poate şi de paşii celor mulţi călători, deasupra punţilor aruncate peste vâltorile apei şi pe unduirile urcătoare de pe coasta muntelui, paşii mei străbăteau locurile cu parfumul muntelui care mă întâmpina cu farmecul său. M-au mai ajuns din urmă, cu paşi mai vioi decât ai mei, ba vreun călător grabit să urce creasta munţilor, ba nişte tinerei porniţi la vreo întâlnire cu cabanierul locurilor. Pe băncuţa de lângă pârâul năvalnic, aducător de avalanşe la vremea marilor zăpezi, am zăbovit cât să-mi trag sufletul. La răscrucea din pădurea aşternută cu iarbă verde şi muşchi îmbătrânit, cu potecă singuratecă ce ducea spre înălţimile Drăguşului, am schimbat câteva gânduri pentru drumul de a doua zi. Mai încolo săgeata îndrumătoare către stâncile semeţe ale Pietrei Caprei, arătau drumul „încurcat” către crestele cele mari. Şi până la urmă, umbletul meu mai domol, m-a adus în poiana cabanei. Erau acolo locurile cunoscute, cu câinii ciobăneşti ce vesteau cu hămăitul gros al Lizucăi, apropiaţii călători, cu răcnetul de trompetă hodorogită a măgarului singuratec şi cu familia de pisici strecurate fantomatic pe lângă picioarele noilor veniţi.
În poiana însorită, cu imaginea Bălăcenilor pe fundalul munţilor înalţi, cabana de la Valea Sâmbtei era neschimbată. De astă vară de când fusesem pe aici, doar forfota din jurul ei dispăruse. Acum era linişte deplină. Călătorul cu părul sur, întâlnit pe poteca din pădure mi-a arătat un colaj de schiţe de trasee făgărăşene, vreo doi salvamontişti deabia coborâţi, mi-au povestit despre refugiile cele noi din valea Viştei şi din şaua dintre vârfurile Gălăşeştilor şi deopotrivă despre cele plănuite în viitor. Cabanierul cel uscăţiv mi-a lăudat ciorba de cartofi, proaspătă şi bună şi berea pe care mi-am oferit-o mai apoi, m-a îndemnat la odihnă.
A trecut noaptea. Cu lună plină, pătrunsă pe ferestruica de pe peretele camerei, cu cerul frământat de nori strălucitori şi pale ale adierile înălţimilor. Până spre dimineaţă aveam tot timpul să mă gândesc încotro să-mi îndrept paşii în zorii zilei.
M-a aşteptat dimineaţa cu cer senin, cu răcoarea toamnei aşternută peste poiana cabanei şi cu ceaiul cu lămâie plutitoare, pe care omul cel uscăţiv al cabanei avea să mi-l servească în pragul bucătăriei. Poate că am greşit, luând hotărârea să urc spre muchia Drăguşului. Poate că ar fi fost mai bine să urc mai întâi în creastă, către Cheia Bândei şi să-mi domolesc pofta de înălţimi cu imaginile măreţe din acele locuri. Dar dorul de micuţul refugiu din poiana Drăguşului, în care poposisem acum vreo treizeci de ani, era prea mare. Aşa că am pornit într-acolo. Am coborât repede până la răscrucea din pădure şi pe poteca străjuită de brazi, cu călcătură moale de muşchi şi iarbă verde, am pătruns pe drumul Drăguşului.
Câtăva vreme am străbătut liniştea pădurii. De undeva din adâncul ei, răzbătea până la mine zgomot de apă năvalnică. Curând am ajuns acolo. Erau două pâraie, unul după altul, coborâte din susul muntelui. Gălăgioase. Zglobii. Cu apă rece şi bună şi acolo m-am aplecat să-i sorb puritatea, adusă din înalturi. Mai apoi poteca se anina, râpoasă, pe malul năpădit de ierburi încâlcite.
Începuse să pătrundă soarele în pădure. Se luminau crengile copacilor şi prin luminişuri iarba firavă răspândea strălucire. Poteca se agăţa mereu de coasta muntelui. Urmăream semnul punctului roşu, uneori mai greu de găsit. Pe alocuri câte un snop de copaci doborâţi, îmi îngreunau mersul şi trebuiau ocoliţi. Pe măsură ce înaintam gândul revederii vechiului refugiu vânătoresc îmi stârneau amintiri, din anii aceia depărtaţi. Cu Ceani, prietenul multor clipe petrecute pe munte, urcasem din valea Sâmbetei, pe coasta muntelui, încă de jos, prin încâlcitura pădurii, până găsisem poteca mare, ciobănească. Când tocmai stăteam să ajungem la golul muntelui, miros de fum ajunsese până la noi şi când sosisem la căsuţă, o găsisem plină de un grup de tineri, care aveau şi ei tocmai aceleaşi gânduri, să urce sus, pe muchia Drăguşului. Ne-am înghesuit pe o laviţă şi a doua zi am urcat împreună până în vârful Gălăşescului şi mai apoi am urmat coborârea imprudentă pe unul din hornurile din Curtea Oţelei, care piperau zdravăn aventura ce putea să se termine şi rău. Frânghia lor de rufe, cu ochete metalic la capăt nu avea să le folosească la nimic. Iar noi doi, veniţi aici cu corzi, scăriţe şi pitoane şi doar cu câteva noţiuni de alpinism, deabia de-am făcut faţă locurilor, cu rapeluri multe, cât să să ajungem cu bine la cabană. Amintirile se derulau mereu înaintea mea şi dorul revederii locurilor unei alte epoci de viaţă, era mereu aprins. Poteca acum mai însorită ca până atunci, ajunsese pe porţiunea ei aproape dreaptă şi simţeam aproierea locului dorit. Numai că poteca s-a frânt brusc, în faţa unui culoar de avalanşă. Semnul punctului roşu se terminase la marginea surpăturii.
Am continuat să merg în susul culoarului de avalanşă. Ba, pe drumul pe care mi-l alesesem, am mai întâlnit un punct roşu, cam şters. M-a indus în eroare. Curând am ajuns la marginea perdelii de jneapăn. Aici parcă mi-a luat Dumnezeu minţile şi deşi ştiam bine ca mersul prin jepi numai uşor nu era, am pătruns orbeşte prin ei. M-am zgâriat si am înjurat tot timpul şi deabia când mi-am dat seama că până la plai tot mult rămăsese, însfârşit m-am întors. Mă apăram cu mâinile de crăcile unduioase, îmi croiam drum şi mă însoţea regretul că nu mai ajusesem acolo unde dorisem, ba chiar că nu voi ajunge nici acolo de unde plecasem. Până la urmă am ajuns şi obosit peste măsură, mi-am aruncat de pe umeri rucsacul şi deabia atunci mi-am dat seama că nu mai aveam pioletul. Rămăsese undeva între jepi. Era un prieten drag şi-mi însoţise drumurile prin munţi, mai bine de treizeci de ani şi acum dintr-odată nu-l mai aveam. M-am repezit nebuneşte spre locurile din care tocmai ieşisem. Am urcat câtăva vreme, dar mi-am dat seama că acolo, prin jungla târâtoare, n-am nicio şansă să-l găsesc. Pierdusem un sprijin rece, mut şi nu-mi rămăsese decât umbra din strângerea mâinii care-l înconjuraseră atâţia ani. Şi-atunci m-am întors. Singur. Şi m-au stăpânit umbrele despărţirii de prietenul necuvântător şi neînsufleţit de care-l pirdusem atât de brutal.
Poteca coborârii era acum una încălzită de ziua de toamnă însorită şi drumul mi s-a părut scurt. Deabia jos, la răscrucea de unde plecasem în pragul dimineţii, m-am oprit pentru clipa de odihnă şi amintirea locurilor pe unde fusesem. La cabană am ajuns repede şi acolo am întâlnit alţi oameni cu care am avut prilejul să aflu noutăţi despre munţii în care eram. Unele care chiar m-au încântat, în vremurile astea în care totul îmi părea încremenit.
A venit vremea înserării şi alte întâlniri, cu oameni ce-şi puneau speranţa în zilele astea de toamnă frumoasă, mi-au ţinut tovărăşie la cabana aproape pustie. Pe alţii i-am întâlnit în casa salvamontului de mai sus şi conversaţiile duse acolo, despre munţii pe care-i îndrăgeam deopotrivă, mi-au făcut bine şi mi-au alimentat într-un fel, speranţa unei alte zile frumoase. Doar că atunci când a venit ora retragerii spre odihnă, cerul devenise plumbuiriu. Peste Fereastra Mare coborâseară ceţurile şi prin preajmă brazii începuseră să vuiască.
Peste noapte, vântul a bătut cu tărie şi palele lui au zgâlţâit cabana tot timpul. Ar fi fost ziua când trebuia să urc către creastă, către Cheia Bândei, de unde aveam de gând să colind înălţimile, cât m-ar fi dus puterile. De câteva ori am ieşit afară în lumea întunericului şi mi-am tot aruncat privirile spre Colţul Bălăcenilor, să prind o clipă mai devreme, mesajul muntelui. Când însfârşit s-a luminat, cerul arăta plumburiu, Fereastra Mare era acoperită de nori şi dinspre creste, vântul puternic aducea în vale zbiceală de ploaie. Prognoza meteo care îmi arătase că doar duminică va începe să plouă, îşi devansase timpul. În uşa cabanei, pisicile stăteau strânse una ’ntr’alta şi cu nasul în jos. Lizuca nu mai voia să iasă din cabană şi frigul începuse să strângă. N-am mai avut de făcut altceva, decât să mă încălzesc cu o ceaşcă zdravănă de ceai, să-mi iau rămas bun şi să pornesc la drumul întoarcerii. Eram acum fără pilolet şi drumul îmi părea mai greu. Cu el parcă aveam în ce să mă sprijin şi pietrele din cale parcă le-aş fi trecut mai uşor. Am trecut punţile peste apa Sâmbetei, am ajuns la băncuţa pe care mă odihnisem şi la urcare şi am purces mai departe, pe ciosvârtele de drum care mai rămăseseră întregi. Când am trecut ultima punte, ajunsesem pe drumul cel vechi. Şi iar am trecut pe lângă Floarea Reginei şi pe lângă complexul cel părăsit, păzit de câinii cei vajnici. Am depăşit drumul spre poarta mânăstirii şi am poposit pe-o margine de drum, crezând că vreo ocazie auto va sosi repede, să-mi ia din picioare cei 15 km de şosea strecurată prin soarele care aici bătea din plin Nu aveam mult timp de aşteptat. Timpul până la sosirea autobuzului era limitat, aşa că am pornit pe drumul cel lung până la capătul său. Să fi mers vreo 3 km, tot făcând semne celor care treceau pe lângă mine şuierând cu maşinile lor. Doar un bătrân. Poate mai milos. A oprit nu departe de mine şi m-a luat până la un sens giratoriu. Acolo ar fi trebuit să cobor, dar dacă aş mai fi fost dispus să-i mai dau vreo 5 lei, parcă m-ar fi dus până la capătul drumului. Deci omonimul meu de vârstă, nu era chiar atât de dezinteresat. Am ajuns la capătul călătoriei pe drumul Sâmbetei, cam prea devreme şi vrând nevrând am avut de aşteptat aproape trei ore. Mai câte-o coca-cola, mai câte-o strujitură de covrigei sărăţii şi până la urmă autobuzul Antares-ului, m-a cules din drum şi am pornit spre casă. Nu fusese una din cele mai reuşite excursii şi din ea îmi rămăseseră şi păreri de rău.
Text: Dinu Boghez
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu