Moto: Bătea la poarta cerului o rază.
Vasile Voiculescu
Vasile Voiculescu
Pe drumul Olăneştilor, în pragul dimineţii, doi călători, aproape singurateci pe drumul pietruit al izvoarelor, mergeau pe gheţuşul încă activ. Se îndreptau către capătul din sus al staţiunii, aproape de întâlnirea cu drumurile forestiere. Acolo, la crucea marcajelor turistice, aproape de alt drum ce urca în satul Tisa, noi, călătorii zorilor, am luat calea pădurii. Era pe muchia apropiată, poteca ce urca spre locurile înalte, ce aveau să ne ducă spre locul de care se legau mai mult amintirile vremurilor trecute. Cele ale unui cătun în care doar câţiva bătrâni mai sălăşluiau, în casele lor aproape doborâte de timpuri, în mijlocul cărora doar lăcaşul de închinăciune spre care ne îndreptam, mai dădea oarecari semne de viaţă.
Am început să urcăm muchia împădurită. Ne-a luat tare chiar de la început. Se înălţa creasta muntelui dintr-odată, voiniceşte, despărţind văile, dintre cele multe ce strângeau între ele pe cea a Olăneştilor. Avea pe ea marcajele turistice, cam rare, cu început de bătrâneţe, care duceau spre cărări de munte frumoase, spre lumea de basm a calcarelor builene. Într-o săpătămână doar, de când mai fusesem pe aici în prag de an nou, zăpada pufoasă şi doar punctată ici-colo de urmele nevinovate ale pădurii, aproape că dispăruse. Acum doar arareori mai întâlneam petice răzleţe care să ne amintească zăpada de mai ieri. Era linişte şi locurile erau acum stăpânite de soarele deabia iţit pe deasupra crestelor de munte. Deocamdată razele lui răspândeau încă înţepăturile reci ale dimineţii, dar speram că mai sus va aduce şi oarece căldură. Drumul se strecura prin pădure, urcând şi coborând, pe muchia care nu arareori era îngustă cât un „fir de aţă”. Uneori frunzele uscate de cu toamnă, foşneau sub paşii noştri. Alteori petice firave de zăpadă, poate şi cu ceva gheţuş sub ele, ne mai îngreunau paşii şi oricum ne aduceau aminte că suntem în primele zile ale lui ianuarie.
Era multă linişte pe poteca muntelui. Uneori câte un tril de vietate înaripată, înşelată poate de soarele aproape primăvăratec, mai ajungea până la noi, din încrengătura nevăzută a fagilor. Dintre copacii pădurii, umbra unui om a apărut pe neaşteptate. A trecut pe lângă noi, tăcut, părea că nici nu ne-a văzut, sau poate a fost surprins de apariţia unor oameni, pe aici, pe poteca lui, umblată doar de el şi de vietăţile pădurii. Ne-am continuat drumul şi am ajuns curând la ramificaţia potecilor, acolo unde zăpada anului nou ne-a împiedicat să o găsim pe cea bună. Acum prindem poteca pe dreapta şi după un coborâş ceva mai lung, începem ultimul urcuş. Suntem pe coasta muntelui şi lângă noi, valea ce cobora vertiginos, ascundea poteca pe care altădată am ajuns tocmai în valea Olăneştilor. Acum trecem grăbiţi pe lângă băncuţa cu masă alături, aşezată în calea izvorului din care ne-am împrospătat rezerva de apă. Doar câţiva paşi mai departe şi iată-ne ajunşi în creasta muntelui, acolo unde troiţa schitului la care vroiam să ajungem, ne-a prilejuit odihna râvnită câtăva vreme. Acolo ne-am luat masa noastră de amiază şi am sorbit o gură de cafea caldă, din termosul binevoitor. Eram acum la drumul ce venea dinspre sătucul Tisei şi sfârşea la poarta schitului. De aici încolo marcajul cu cruce roşie se desprindea la dreapta şi se îndrepta către seninările Stogşoarelor. Peste muchia împădurită, creasta semeaţă a Builei, înveşmântată în mantie albă, îşi arăta măreţia. Noi am luat calea drumeagului înnoroit, de zăpada topită de soarele primăvăratec. A trebuit să muncim mult să ieşim din glodul pe care până la urrmă am izbutit să-l mai şi ocolim. Am trecut pe lângă casele stinghere acum, ale cătunului Gurguiatei, ale oamenilor care încă se mai încăpăţânau să nu-şi părăsească locul în care trăiseră amar de viaţă. Îmi aduc aminte de spusele unei femei care cobora de pe aici, cu o traistă de mere, de la gospăodăria părinţilor, pe care nu odată îi rugase să coboare din mijlocul pădurii care cu încetul îşi câştiga dreptul din totdeauna. Veneau urşii în bătătură şi le scuturau merii din faţa casei şi ei tot nu se îndurau să-şi părăsească locul în care se născuseră. Acum printre gospădăriile în care mai pălpâia oarecare viaţă, îşi găsise locul o vilă arătoasă, nesfidătoare totuşi, a cuiva îndrăgostit de liniştea arhaică a locurilor. Doar puţin am mai mers şi am ajuns la poarta schitului. Mare, înaltă, de parcă adăpostea o cetate adormită. Deschisă cu un oarecare scârţâit, ne-a făcut loc să întrăm în tărâmul monahal, pentru care venisem până aici.
Era linişte pe tărâmul vechiului schit. O maică mai în vârstă, poate stareţa, o alta mai tânără şi unul din îmbătrâniţii locuitori ai vechiului cătun, ne-au întâmpinat oarecum. Am intrat în bisericuţa cu tentă vădită de bătrâneţea timpului din care venea. O lumânare aprinsă, o rugă înălţată pentru gândurile fiecăruia şi iată-ne pregătiţi de plecare. M-am aplecat asupra hronicului schitului, de unde am aflat lucruri pe care am să le ţin minte multă vreme. Schitul se numise odată, cel de la Râpa Bradului şi avea hramul Sfântului Ioan Botezătorul. Era ridicat pe nişte vechi temelii şi despre el se găseau cuvinte într-un hrisov de prin 15 iulie 1736-37 şi parcă mai fusese odată înoit pe la 1766, ba chiar în vremea de acum, prin anii ’90. Avusese printre ctitori pe Ieromonahul Sava şi m-am gândit că poate acesta îl ridicase tocmai pentru locuitorii cătunului Gurguiatei, care poate odată o fi avut şi vremea lui de fală. Acum acesta deabia de mai avea vreo zece case locuite şi în curând poate nici atâta. Era biserica albă, precum veşmântul de astăzi aruncat pe umerii Builei. Înăuntru avea arhitectura obişnuită pe aceste meleguri, cu pronaos, naos şi altar. În pridvorul schitului ne-am lepădat bocancii plin de noroiul locurilor străbătute şi ne-am luat nişte târlici, să nu pângărim locaşul de închinăcuine păstrat atât de curat. Pictura dinăuntru avea patina timpului trecut peste ea şi cele aşternute pe pereţi de către Dimitrie Zografu, pe timpul domnitorului Mihai Şuţu, aveau nevoie de restaurare grabnică. O vreme am mai zăbovit la hronicul din pridvor. Apoi mi-am aruncat privirile către brazii înalţi ai curţii, către florile toamnei ofilite de greul iernii şi către măruntul ţintirim aşezat pe un tăpşan, pe care mi l-am, închipuit că fiind al celor ultimi locuitori ai cătunului ajuns la capătul drumului de peste veac. Apoi am închis după noi canatul cel mare al porţii şi ne-am căutat un drumeag mai lipsit de noroiul locurilor prin care venisem. Am urcat muchia din faţă, până în creştetul său. Apoi prin locuri cu livadă de pruni şi ei îmbătrâniţi, pe alocuri punctată cu mărăcini şi nuieluşe de măceş cu bobiţe roşii în vârfuri şi peste viroage acoperite încă de zăpada, câtă mai rezista, am ajuns din nou la Troiţa în care zăbovisem în dimineaţa asta.
Aveam de aici încolo de luat hotărârea asupra locului prin care aveam să ne întoarcem în cele din care plecasem în zorii zilei. Şi până la urmă ne-am hotărât să o luăm pe drumul care trecea prin satul Tisa, cel aşezat pe culmea de deasupra Olăneştilor. Avea şi el case risipite pe toate coclaurile, unele din ele atinse de aripa neantului, cu acoperişuri prăbuşite şi ferestre fără geamuri, doar cu ochii întunericului pe care-l stăpâneau. Pe un tăpşan însă, era ridicată bisericuţa acestui ultim cătun. O ştiam de mult, de când într-o dimineaţă.în drumul meu spre lumea de calcar a Builei, îmi apăruse în cale silueta ei, întunecată, irizată de razele soarelui, răsărit spate, înfăşurând-o cu un adevărat nimb. Acum se afla în bătaia soarelui de amiază şi albeaţa ei, era doar una omenească. Am luat mai departe în picioare, noroiul uliţei şi până când am ieşit din sătuc, doar vreo doi câini ne-au mai întovărăşit câtăva vreme şi vreo doi curcani mai gureşi, ne-au însoţit paşii noştri îngreunaţi de noroiul clisos prin care mergeam. Apoi am coborât poteca din pădure, care avea să ne scoată repede la izvoarele cele multe din centrul Olăneştilor. Pe drum ne-am întâlnit şi cu taciturnul care coborâse poteca din pădurea dimineţii şi de data asta am schimbat şi vreo două vorbe. În pârâiaşul din vale am încercat să mai scăpăm de noroiul pe care-l târam după noi şi aşa, reveniţi cumva la înfăţişarea iniţială, am avut curajul să ne urcăm în autobuzul care avea să ne ducă din nou acasă.
Am început să urcăm muchia împădurită. Ne-a luat tare chiar de la început. Se înălţa creasta muntelui dintr-odată, voiniceşte, despărţind văile, dintre cele multe ce strângeau între ele pe cea a Olăneştilor. Avea pe ea marcajele turistice, cam rare, cu început de bătrâneţe, care duceau spre cărări de munte frumoase, spre lumea de basm a calcarelor builene. Într-o săpătămână doar, de când mai fusesem pe aici în prag de an nou, zăpada pufoasă şi doar punctată ici-colo de urmele nevinovate ale pădurii, aproape că dispăruse. Acum doar arareori mai întâlneam petice răzleţe care să ne amintească zăpada de mai ieri. Era linişte şi locurile erau acum stăpânite de soarele deabia iţit pe deasupra crestelor de munte. Deocamdată razele lui răspândeau încă înţepăturile reci ale dimineţii, dar speram că mai sus va aduce şi oarece căldură. Drumul se strecura prin pădure, urcând şi coborând, pe muchia care nu arareori era îngustă cât un „fir de aţă”. Uneori frunzele uscate de cu toamnă, foşneau sub paşii noştri. Alteori petice firave de zăpadă, poate şi cu ceva gheţuş sub ele, ne mai îngreunau paşii şi oricum ne aduceau aminte că suntem în primele zile ale lui ianuarie.
Era multă linişte pe poteca muntelui. Uneori câte un tril de vietate înaripată, înşelată poate de soarele aproape primăvăratec, mai ajungea până la noi, din încrengătura nevăzută a fagilor. Dintre copacii pădurii, umbra unui om a apărut pe neaşteptate. A trecut pe lângă noi, tăcut, părea că nici nu ne-a văzut, sau poate a fost surprins de apariţia unor oameni, pe aici, pe poteca lui, umblată doar de el şi de vietăţile pădurii. Ne-am continuat drumul şi am ajuns curând la ramificaţia potecilor, acolo unde zăpada anului nou ne-a împiedicat să o găsim pe cea bună. Acum prindem poteca pe dreapta şi după un coborâş ceva mai lung, începem ultimul urcuş. Suntem pe coasta muntelui şi lângă noi, valea ce cobora vertiginos, ascundea poteca pe care altădată am ajuns tocmai în valea Olăneştilor. Acum trecem grăbiţi pe lângă băncuţa cu masă alături, aşezată în calea izvorului din care ne-am împrospătat rezerva de apă. Doar câţiva paşi mai departe şi iată-ne ajunşi în creasta muntelui, acolo unde troiţa schitului la care vroiam să ajungem, ne-a prilejuit odihna râvnită câtăva vreme. Acolo ne-am luat masa noastră de amiază şi am sorbit o gură de cafea caldă, din termosul binevoitor. Eram acum la drumul ce venea dinspre sătucul Tisei şi sfârşea la poarta schitului. De aici încolo marcajul cu cruce roşie se desprindea la dreapta şi se îndrepta către seninările Stogşoarelor. Peste muchia împădurită, creasta semeaţă a Builei, înveşmântată în mantie albă, îşi arăta măreţia. Noi am luat calea drumeagului înnoroit, de zăpada topită de soarele primăvăratec. A trebuit să muncim mult să ieşim din glodul pe care până la urrmă am izbutit să-l mai şi ocolim. Am trecut pe lângă casele stinghere acum, ale cătunului Gurguiatei, ale oamenilor care încă se mai încăpăţânau să nu-şi părăsească locul în care trăiseră amar de viaţă. Îmi aduc aminte de spusele unei femei care cobora de pe aici, cu o traistă de mere, de la gospăodăria părinţilor, pe care nu odată îi rugase să coboare din mijlocul pădurii care cu încetul îşi câştiga dreptul din totdeauna. Veneau urşii în bătătură şi le scuturau merii din faţa casei şi ei tot nu se îndurau să-şi părăsească locul în care se născuseră. Acum printre gospădăriile în care mai pălpâia oarecare viaţă, îşi găsise locul o vilă arătoasă, nesfidătoare totuşi, a cuiva îndrăgostit de liniştea arhaică a locurilor. Doar puţin am mai mers şi am ajuns la poarta schitului. Mare, înaltă, de parcă adăpostea o cetate adormită. Deschisă cu un oarecare scârţâit, ne-a făcut loc să întrăm în tărâmul monahal, pentru care venisem până aici.
Era linişte pe tărâmul vechiului schit. O maică mai în vârstă, poate stareţa, o alta mai tânără şi unul din îmbătrâniţii locuitori ai vechiului cătun, ne-au întâmpinat oarecum. Am intrat în bisericuţa cu tentă vădită de bătrâneţea timpului din care venea. O lumânare aprinsă, o rugă înălţată pentru gândurile fiecăruia şi iată-ne pregătiţi de plecare. M-am aplecat asupra hronicului schitului, de unde am aflat lucruri pe care am să le ţin minte multă vreme. Schitul se numise odată, cel de la Râpa Bradului şi avea hramul Sfântului Ioan Botezătorul. Era ridicat pe nişte vechi temelii şi despre el se găseau cuvinte într-un hrisov de prin 15 iulie 1736-37 şi parcă mai fusese odată înoit pe la 1766, ba chiar în vremea de acum, prin anii ’90. Avusese printre ctitori pe Ieromonahul Sava şi m-am gândit că poate acesta îl ridicase tocmai pentru locuitorii cătunului Gurguiatei, care poate odată o fi avut şi vremea lui de fală. Acum acesta deabia de mai avea vreo zece case locuite şi în curând poate nici atâta. Era biserica albă, precum veşmântul de astăzi aruncat pe umerii Builei. Înăuntru avea arhitectura obişnuită pe aceste meleguri, cu pronaos, naos şi altar. În pridvorul schitului ne-am lepădat bocancii plin de noroiul locurilor străbătute şi ne-am luat nişte târlici, să nu pângărim locaşul de închinăcuine păstrat atât de curat. Pictura dinăuntru avea patina timpului trecut peste ea şi cele aşternute pe pereţi de către Dimitrie Zografu, pe timpul domnitorului Mihai Şuţu, aveau nevoie de restaurare grabnică. O vreme am mai zăbovit la hronicul din pridvor. Apoi mi-am aruncat privirile către brazii înalţi ai curţii, către florile toamnei ofilite de greul iernii şi către măruntul ţintirim aşezat pe un tăpşan, pe care mi l-am, închipuit că fiind al celor ultimi locuitori ai cătunului ajuns la capătul drumului de peste veac. Apoi am închis după noi canatul cel mare al porţii şi ne-am căutat un drumeag mai lipsit de noroiul locurilor prin care venisem. Am urcat muchia din faţă, până în creştetul său. Apoi prin locuri cu livadă de pruni şi ei îmbătrâniţi, pe alocuri punctată cu mărăcini şi nuieluşe de măceş cu bobiţe roşii în vârfuri şi peste viroage acoperite încă de zăpada, câtă mai rezista, am ajuns din nou la Troiţa în care zăbovisem în dimineaţa asta.
Aveam de aici încolo de luat hotărârea asupra locului prin care aveam să ne întoarcem în cele din care plecasem în zorii zilei. Şi până la urmă ne-am hotărât să o luăm pe drumul care trecea prin satul Tisa, cel aşezat pe culmea de deasupra Olăneştilor. Avea şi el case risipite pe toate coclaurile, unele din ele atinse de aripa neantului, cu acoperişuri prăbuşite şi ferestre fără geamuri, doar cu ochii întunericului pe care-l stăpâneau. Pe un tăpşan însă, era ridicată bisericuţa acestui ultim cătun. O ştiam de mult, de când într-o dimineaţă.în drumul meu spre lumea de calcar a Builei, îmi apăruse în cale silueta ei, întunecată, irizată de razele soarelui, răsărit spate, înfăşurând-o cu un adevărat nimb. Acum se afla în bătaia soarelui de amiază şi albeaţa ei, era doar una omenească. Am luat mai departe în picioare, noroiul uliţei şi până când am ieşit din sătuc, doar vreo doi câini ne-au mai întovărăşit câtăva vreme şi vreo doi curcani mai gureşi, ne-au însoţit paşii noştri îngreunaţi de noroiul clisos prin care mergeam. Apoi am coborât poteca din pădure, care avea să ne scoată repede la izvoarele cele multe din centrul Olăneştilor. Pe drum ne-am întâlnit şi cu taciturnul care coborâse poteca din pădurea dimineţii şi de data asta am schimbat şi vreo două vorbe. În pârâiaşul din vale am încercat să mai scăpăm de noroiul pe care-l târam după noi şi aşa, reveniţi cumva la înfăţişarea iniţială, am avut curajul să ne urcăm în autobuzul care avea să ne ducă din nou acasă.
Text şi foto: Dinu Boghez
Un comentariu:
Frumoase locuri! Cu unsprezece ani in urma am trecut prin Gurguiata pentru o noapte. A fost o noapte de vis! Singur sub cerul instelat, varat in sacul de dormit, ascultam fosnetul padurii cu o usoara senzatie de teama. Era la sfarsit de februarie sau inceput de martie. Cuprins de amorteala, motaiam,cand, de nicaieri, o respiratie sacadata si indrazneata s-a apropiat de mine, dandu-mi tarcoale. Mi-am facut curaj si am scos mana din sac. Era un caine, care, desi nu am avut niciun fel de mancare, a stat cu mine pana s-a luminat de ziua, latrand toata noaptea spre padure.
Multumesc pentru jurnal!
Trimiteți un comentariu