Potecile uitate

Moto: am mai văzut cu ochii mei,
n-o să vă spun niciodată ce,
dar mă jur pe cuvânt că am văzut.
Nichita Stănescu

O plimbare scurtă, ca într-o convalescenţă siltă, e bine venită oricând. Mai ales când poteca aleasă, era una din cele aproape uitate. Am coborât pe peronul haltei Păuşa, de acolo de unde mai departe am intrat pentru scurtă vreme pe capătul de drum forestier. M-am abatut imediat la stânga, pe uliţa urcătoare dintre casele aflate în spatele bisericii Mitocului Păuşii. Când am depăşit ultima dintre ele – drumul oarecum asfaltat urca mai departe -, am prins urma vechii poteci, acum înierbată şi greu vizibilă, dacă oarecari şanţuri,nu i-ar fi trădat prezenţa.

Am început urcuşul pe ea şi în scurtă vreme am găsit şi banda albastră, semnul turistic al potecii, vădit remarcat nu de prea multă vreme. Tot urcând mereu, doar cu gândurile alături, mi-am amintit înfăţişarea potecii, aşa cum arăta prin anul ’72, atunci când într-o toamnă, însoţit de bunul meu prieten Grig, cu pensula în mână, am înscris pe copaci, prima oară, semul albastru păstrat şi acum. Pe atunci poteca era întovărăşită de copaci bătrâni, unii scofâlciţi de anii grei trecuţi peste ei şi pe alocuri de tufe de mure, cu lujere ţepoase şi bobiţe negre. De atunci trecuseră ani mulţi. Tufele de mure pieriseră şi alţi copaci, tineri, le luaseră locul şi vechiul drum de exploatare, în lungul căruia se desfăşura poteca de acum, se pierdea sub viaţa cea nouă a pădurii şi a frunzişului ce foşnea sub paşii călătorului.

Locurile nu mai semănau de mult cu cele cunoscute de mine, dar acum semnul albastru, mă conducea unduind, când pe creasta muchiei pe care eram, când pe vreuna din părţile ei. Era începutul lunii martie şi zăpezile cele mari care stăpâniseră pădurea, dispăruseră ca prin farmec. Frunzele uscate acopereau poteca şi pe alocuri, pământul uscat, părea încă însetat, după atât de îndelungata perioadă de secetă din toamnă. Doar într-un singur loc, mai dăinuia ceva din marile zăpezi care acoperiseră muntele. Aici linia de înaltă tensiune traversa muntele şi zăpada era încă mare. Poteca se pierdea aici, printre lujeri de mure, ţepoşi, arcuiţi în strădania lor de a se desprinde din troianul zăpezii şi câte unul din ei se mai agăţa de haine, parcă dornic să te mai aibă prin locurile acelea. Urme proaspte de urs ce trecuse de curând şi altele de lup, se imprimaseră în troianul de zăpadă.

Am ieşit din strânsorea ultimei zăpezi, am urcat scurtă vreme, după care a început ultimul coborâş, care avea să mă scoată la furcitura drumurilor, din care unul ajungea pe prispa refugiului de la Lacul Porcului, capătul escapadei dumincale pe care mi-o alesesem.

Soarele depăşise creasta şi acum lumina din plin văgăuna muntelui şi mai ales prispa refugiului. Câtăva vreme am zăbovit aici, după care mi-am mutat rucsacul cu ceva merinde, pe masa alăturată.
M-am străduit mai apoi să găsesc locuri din care să fotografiez casa refugiului, acolo unde un grup de oameni buni, se adăpostiseră şi mai ales îl îmbunătăţiseră an de an. Unul dintre ei mai ales, îşi legase numele de căsuţă şi amintirea ei o va duce cu el, dincolo, în lumea din care nu se va mai întoarce.

Erau gânduri din cele multe care-mi treceau prin minte, până când aveam să mă întind la soare pe banca de pe prispă refugiului.

Am aţipit câtăva vreme, pănă când foşnetul frunzelor de pe potecă m-au trezit din amorţeala soarelui primăvăratec. Un călător, obişnuit altădată al acestor locuri, se abătuse până aici "Zărise lumina locului" şi se abătuse pe aici să vadă cum o mai duce refugiul. Am pălăvrăgit câtăva vreme până când acesta a dorit să-şi ia apă pentru drumul încă lung pe care-l avea de parcurs. Am profitat de ocazie şi aşa am aflat unde se află izvorul locului. În drum am găsit, deabia ieşite din frunzişul potecii, primele flori de podbal.

Şi atunci am fost sigur că primăvara chiar apăruse pe meleagurile Coziei. Ne-am întors la căsuţă şi acolo ne-am despărţit. Nici eu n-am mai zăbovit mult şi când am plecat, am luat-o pe drumul coborâtor către Valea Păuşii.

La Troiţa,cu izvor în apropiere, am zăbovit scurtă vreme, după care am urmat valea, coborând către halta Păuşii, de unde trenul m-a lăsat în gara de unde plecasem în zori.

Text şi foto: Dinu Boghez

18.03.2012