Amurg de toamnă

Moto: Cred că e şi-o cifră soartă

dar din câţi visăm la poartă,

poate şti doar cel ce trece

dincolo de ’ntregul zece.

George Ţărnea

Din variantele pe care mi le-aş fi propus pentru o tură prin munţi, până la urmă am ales-o pe cea care mă ducea spre vârful Fratoşteanului. Fusese cu o zi înainte, frig tare şi ninsese pe vârfurile mari şi nu numai ale Făgăraşilor. Iar perspectiva să dorm într-o zi cu zăpadă afară şi frig în bordeiul de la Apa Cumpănită, chiar nu mi-o doream. Ştiam cum să încerc să-mi anunţ prezenţa la cabana amintită, aşa că iată-mă în autobuzul de Voineasa, coborând acolo, aproape de miezul zilei, la cel de al doilea pod de peste Lotru. Mă gândeam, când am coborât din autobuz, că dacă nu s-o îndura nimeni să mă ia, atunci am să cobor la firul apei, aproape de pâlcul de case de unde începea poteca ce avea să mă ducă pe plaiul Balţurilor şi mai departe la cabana de la Plaiul Poienii.

Nu mi-a fost aşteptarea lungă. Din şoseaua rar străbătută de maşini, una a oprit lângă mine şi m-a luat cu ea mai departe. Cu interlocutorii mei de ocazie, s-a înfiripat o conversaţie vioaie, într-un consens deplin şi nici n-am simţit când am ajuns în curba de după fosta colonie Nopteasa. Am coborât repede şi deabia după ce maşina se îndepărtase, mi-am adus aminte că nici măcar nu întrebasem cât datorez călătoriei. Dacă întâmplarea va face ca vreodată să citească cele scrise acum, să afle că doar călătoria frumoasă făcută cu dânşii, m-a făcut să-mi uit obligaţia. Şi poate m-or scuza.

În curba în care mă oprisem, începea drumul care avea să mă ducă spre cabană. Era frig tare. Drumul era pustiu. Urcam continuu. Pe nesimţe, drumul s-a transformat într-unul râpos, urmărind un fir de apă subţiratec. De sus cobora un cioban şi când s-a apropiat, m-a întrebat ceva despre vitele lui, împrăştiate prin ochiurile de iarbă din susul muntelui. Apoi mi-am continuat drumul, devenit acum şi mai firav, dar şi cu pantă din ce în ce mai accentuată.

Curând am ajuns la bătrânul drum ce străbătea culmea munţilor Latoriţei. Îi străbătusem frumuseţile prima oară cam prin anii ’66 şi nu de aceea era aşa de bătrân. Fusese construit în preajma primului război mondial şi de atunci tot acolo rămăsese. Doar exploatările de pădure,ce-i mai făcuse câte-un rău. Am luat-o la stânga pe drum şi curând am ajuns la cabana pe care mi-o dorisem. Eram oarecum aşteptat şi oricum bine cunoscut acolo, din anii mulţi prin care mă duseseră paşii pe cărările munţilor aştia frumoşi.

Era frig tare în poiana cabanei şi focul din casa stânei din poiana cabanei mi-a prins bine. Nu numai căldura focului, ci şi vorbele bune cu care am fost întâmpinat, mi-au prins bine. Poveştile depănate la flăcăruia din vatră, mi-au arătat că trecerea mea pe acolo, lăsase oarecari urme şi amintirile celor cu care sporovăiam vrute şi nevrute, erau şi acum la fel de proaspete. M-au îndrumat cei de acolo în camera unde aveam să stau. Curată şi confortabilă ca întotdeauna. Soba din cameră deabia aştepta seara să răspândească flăcări jucăuşe şi mângâietoare. Grupul sanitar din apropiere, avea noutatea unei captări de apă, mai permanente decât o ştiam. M-am odihnit bine în după amiaza care se arăta tot închiondorată şi cam răcoroasă. Mai către apusul soarelui am urcat vârful din apropiere, cel al Plaiului Poienii şi acolo am prins la scăpătat razele soarelui, grăbit să treacă dincolo de tărâmul Fratoşteanului. Mai pe seară, când s-a întors turma de vite de la păscutul cotidian, la un pahar de lapte proaspăt, am mai depănat cu gazda întâmplări ale locului.

Peste munte s-a lăsat întunericul tomnatec şi cu el odată, m-am îndreptat către camera în care duduia focul.

A trecut noaptea şi alba stătea să izbucnească în fereastra camerei. Au urmat scularea, pregătirea de drum, vizita la stână cu paharul de lapte şi....la drum.

Lângă împrejmuirea cabanei, răsărise un cort. Erau turişti, veniţi când dăduse noaptea peste munte. Sosieră din creasta Latoriţei şi nici strigătura mea, la trecerea pe drumul nu prea departe de cort, nu le-a întrerupt somunl. Mi-am continuat drumul. Mergea molcom, pe coasta muntelui şi doar o singură dată a început să urce. Am ajuns la marginea pădurii şi de aici am început urcuşul pe plai, încercând să scurtez curbele lungi ale drumului. Era plaiul însorit, îngălbenit de toamna care venea şi mai ales de seceta abătută peste munte. Pe lângă locul izvorului din coastă, am trecut fără măcar să-i aflu locul. Îl întâlnisem de multe ori şi de aici îmi luasem apă pentru drumurile lungi din creastă. Oricum, până dincolo de Puru, alt izvor apropiat paşilor drumeţului însetat, nici că mai era.

De aici încolo am mers când pe drum, când tăind câte o curbă pe plaiul cu bobiţe de afin, îndulcite de atâta soare sau de merişorul un pic acrişor. Am ajuns la o răscruce. Drumul cel vechi umbla mai departe pe coaste de munte, dar mai sus, un alt drumeag, mai proaspăt croit, o lua la stânga. Câtăva vreme, acesta din urmă a urcat şi când drumul se pregătea să coboare, către căldarea lacului Negru, l-am părăsit. De aici am început să urc din greu către vârful cel Mare al Fratoşteanului.

Îmi strecuram paşii printre tufe de afin, cu bobiţe mari cât bobul de strugure – ei, nu chiar ca bobul cel mai mare al acestora – şi printre tufe de merişor, de nu mai ştiam unde să mă opresc mai întâi. E drept că şi paşii mei îşi cereau odihnă deasă, dar aşa, mai câte-o bobiţă de afină, mai una de merişor, până la urmă am ajuns pe vârful cel mare la 2035m. Îl cunoşteam bine, fie din drumurile de vară, parcă mai puţine, fie din cele multe făcute iarna, pe zăpezile mari întâmpinate tocmai din Curmătura Vidruţei.

M-am ferit de vântul de creastă şi am zăbovit câtăva vreme pe stâncile din vârf. Soarele stăpânea cerul senin de multă vreme şi ascuns după pavăza stâncilor, simţeam din plin căldura zilei de toamnă. Am avut răgaz să privesc cununa munţilor de jur împrejur. Către Parângul care mai păstra pe vârful său cel mai înalt, urmele zăpezii căzute mai deunăzi. Şi spre Făgăraş mai erau urme din alba căzută de curând. Din Lotrul căruia îi văzusem în pragul dimineţii urme albe, acum din ele nu mai rămăsese nimic. Din munţii ăştia ai Latoriţei, până la contopirea cu cei ai Parângului, se perindau pe creasta lor, vârfuri cunoscute, îndrăgite de multă vreme şi fiecare din ei avea pentru mine amintiri de neşters.

Vârfurile stâncoase, din calcar pur, alb, ale Mogoşului, Boarneşului ori Pietrile, se ridicau deasupra plaiului. Mai depărtatul Puru, masiv, acoperea orizontul şi din spatele lui, deabia de se iţea cel al Borei şi Ştefanului, după care nu-mi rămânea decât să parcurg drumul întortochiat printre cele înalte ale Parângului. Apoi mi-am continuat odihna. Drumul făcut, cu urcuşul prelung până pe vârful-ţintă din dimineaţa aceea, chiar mă obosise. Mai rămânea să mă decid asupra locurilor prin care aveam să mă întorc. În faţă îmi stătea vârful Repezi, cel pe care în anii nu prea depărtaţi, după ce ajunsesem tot aici, îl urcasem, îl coborâsem şi până spre seară iar ajunsesem tot cabana de la Plaiul Poienii, de unde plecasem dimineaţa. Acum mă gândeam doar să găsesec un alt drum, un pic diferit, pe care să mă întorc. Spre vârful Fratoşteanului Mic, zăcea pe plai, un fel de omidă colorată. Eram curios să văd ce-i acolo. Şi nu numai de asta am coborât spre şaua dintre Fratoştene. Am ajuns la ciudăţenia zărită pe coasta muntelui. Era o coloană de posibilă eoliană, doborâtă la pământ. Atunci mi-am adus aminte că pe cele două Turcine, aflate sub vârful Fratoşteanului, urma să se ridice un câmp de eoliene, care probabil ne va trebui vreodată. Am depăşit tulumba şi am coborât la drumul ce venea din şaua dintre vârfuri şi mai de departe de la stâna din Repezi. Am ajuns în drum, m-am odihnit câtăva vreme şi când tocmai am pornit, din spate am auzit zgomot de maşină. A ajuns lângă mine, cei dinăuntru s-au uitat la mine, la semnul pe care li-l adresasem şi...au trecut mai departe. M-ar fi dus până aproape de gardul cabanei de la care plecasem dimineaţa. Dar aşa, a fost mai bine. Am putut trece pe lângă lacul Negru, devenit acum o biată baltă.

Pe lângă făgaşul emisarilor am trecut rând pe rând. Altădată aceştia coborau tumultos şi alimentau lacul adăpostit în căuşul de unde pleca mai departe râul Rudăresei. Era un element decorativ la căldării, alături de coasta de deasupra lui, plină de tufele bujorului de munte.

Cu tristeţea pricinuită de prăpădul secetei, am trecut mai departe. Mult nu aveam să urc până am ajuns în locul pe care-l părăsisem la urcare. De aici mai departe, locurile erau cele pe care le străbătusem dimineaţa.doar că acum muntele era stăpânit de căldura aproape neobişnuită pentru o zi de toamnă.

Aşa, pe negândite, mai privind locurile depărtate ale munţilor Lotrului, sau încercând să străpung pâcla care stăpânea crestele Făgăraşilor, mai conversându-mă cu mine însumi, am părăsit plaiul şi am ajuns la marginea pădurii de brad prin care se strecura drumul pe care venisem.

M-am odihnit pe un petec de verdeaţă, cât să-mi trag sufletul după drumul făcut prin dogoarea soarelui, după care nu mi-a rămas de făcut decât să ajung la cabana care avea să-mi ofere din nou ospitalitatea sa. În căldura amurgului care stăpânea locurile, am aşteptat timpul la care gazdele mele aveau să se întoarcă cu cireada, venită de la păsutul cotidian. La focul din stână, am aşteptat până când mulsoarea de seară avea să-mi dea prilejul altui pahar de lapte proaspăt, băut câtă vreme am mai ascultat din întâmplările neobişnuit de multe, săvârşite pe meleaguri atât de liniştite, peste care timpul părea să nu-şi lase amprenta pres des.

Nu mi-a mai rămas decât odihna în camera cu foc jucăuş în soba care avea să-şi răpândească peste noapte căldura de care aveam nevoie. Mi-a fost somnul liniştit şi când am deschis ochii, pe fereastră, tocmai pătrundea de după brazi, ochiul lumină al răsăritului.

Dimineaţa, după ce mi-am pregătit rucsacul, aveam să merg din nou la stâna cu paharul de lapte proaspăt, la gazdele mele de acum şi din alte împrejurări, din anii mulţi de când pe aici fusesem prima oară.

În curtea cabanei, aproape de căsuţa stânei, a poposit o maşină,venită până aici cu oarecari treburi. Cam într-o doară, am întrebat dacă acaesta coboară spre Ciunget. Aşa am aflat că pot merge cu maşina care tocmai lua cu ea brânza de la stâna locului. Coborârea prin Balţuri mi-ar fi prilejuit întâlnirea cu câinii stânei de acolo, despre care mi se spusese, că numai prietenoşi nu sunt. Iar cea de pe drumul pe care venisem, avea incertitudinea maşinilor care ar fi putut să mă ia la vale şi nu numai în sens figurat. Aşa că n-am refuzat ocazia care mi se oferea.

Mai făcusem drumul pe valea Rudăresei, până în satul Ciunget şi mai departe până la Gura Latoriţei, mai mereu pe jos, intrând sau ieşind din munţii Latoriţei. Cunoşteam cheile întâlnite în cale, pe alocuri doar stânci interesante,dar şi poteci care mai scurtau din serpentinele drumului. Cei cu care coboram s-au dovedit oameni cumsecade şi chiar vorbăreţi nevoie mare. S-au mai minunat din când în când, atunci când le-am povestit de locuri şi întâmplări din trecerile mele pe acolo, sau despre amănunte ale drumului dinaintea noastră.

Şi-au lăsat oamenii brânza adusă în vale, acolo unde îi era locul, au mai oprit pe la unele din case şi până la urmă am coborât din maşină la....Brezoi. Ar fi fost mult să aştept mijloacele de transport care m-ar fi dus acasă, aşa că am preferat să ajung la Gura Lotrului, sperând că are să mă ia cu el un...ia-mă-nene. Aşa s-a întâmplat şi acasă am ajuns nesperat de repede. Poate şi cu părerea de rău că nu umblasem mai mult în ziua aceea, în aerul proaspăt al pădurilor Latoriţei.

Text şi Foto: Dinu Boghez

21-23.09.2012