Tandari de timp

Moto: Du-te. Descoperă necunoscutul
Cum se ascunde după munţi.

Rudyard Kipling

Ne-am sfătuit îndelung, dacă să purcedem la drumul nostru făgărăşan, cu trenul de noapte, sau cu cel matinal. A învins comoditatea şi până la urmă dimineaţa, ne-am întâlnit în gara Râmnicului, aflată încă în stăpânirea întunericului. Era cam acoperită de ceţuri Valea Oltului şi mare lucru n-am prea văzut pe fereastra vagonului cam amărât în care ne aflam. Doar când am trecut de Câineni, boaghea şi-a ridicat vălul, s-a dus în lumea din care venise şi noi am putut privi pădurile din preajmă, stăpânite de începutul culorilor de toamnă.

Acolo unde ne-am coborât, la Podul Olt, gara era pustie. Din tren doar noi, stingheri călători, încărcaţi cu rucsaci dolofani, am animat peronul pentru o clipă. Ne-am îndreptat către barieră şi de acolo mai departe, sperând că din urmă avea să ne ajungă vreo maşină care să ne ia din picioare kilometrii pe care-i aveam de parcurs. N-a vrut să ne ia niciun „nene” şi poate de ciudă, la prima ramificaţie, cea care ne-a dus spre Sebeşul de Jos, am luat-o la dreapta. Dovedindu-se ceva mai încolo că am greşit drumul. Doar către centrul satului, aproape de biserică, văzând că tot nu apar semnele turistice cunoscute, am încerrcat să luăm oarecare informaţii. Ne-a îndrumat un sătean pe drumul cel bun.

Mai întâi către biserică, apoi pe poteca de lângă aceasta şi însfârşit peste dealul care ne-a condus în Sebeşul care ne trebuia, cel de Sus. Şi chiar nu ştiu, dacă nu cumva drumul ăsta a fost ceva mai scurt, pentru că am ieşit la circa ¼ oră de locul în care începea poteca spre cabana Suru.

Când am ieşit la uliţa ce străbătea satul, am dat şi de marcajele turistice. Triunghiul roşu care ne ducea peste munte până la cabană, ceva mai scurt şi cel lung pe valea Moaşei, cu câteva case, unele pensiuni, risipite pe începuturile sale şi maşini care cărau lemne la vale, din pădurea ce începea să fie jefuită. O femeie aranja criblura de pe drum, proaspăt aşternută. Mai încolo utilaje încercau să dea drumului un „aspect” ceva mai modern. Şi însfârşit, acolo unde o băncuţă ne-a oprit în cale, un alt personaj feminin a intrat în vorbă cu noi. Era de mult femeia sălăşuită pe meleagurile astea, dar de origine era de prin preajma Horezului şi vorbele, cu noi veniţi cam tot de pe-acolo, s-au însăilat repede. Am sporovăit o vreme despre locurile vâlcene, frumoase şi pe care le cunoşteam bine şi când să ne despărţim, ne-a îmbiat cu ceva mijloace de transport, care să ne uşureze mersul până la gara de care aveam nevoie şi care la întoarcere ar fi fost atât de depărtată.

Ne-am despărţit şi în câteva minute am ajuns la podul peste Moaşa, de unde la stânga, începea poteca noastră. Câtăva vreme am umblat prin poiana de deasupra satului. De undeva răzbeau până la noi hămăituri de câini, cam neprietenoase şi când am intrat în pădure am fost chiar bucuros că nu m-am întâlnit cu ei.

În tainele pădurii întunecoase, am pătruns prin jgheaburi pământoase, alunecoase uneori şi adesea cu pante obositoare. Dar am scăpat cu bine din strânsoarea acestora şi am ajuns la potecă odihnitoare, adăpostită de frunzarul copacilor. Ne-am aşternut la drum. Cerul albastru stăpânea locurile şi căldura de toamnă târzie începeam să o simţim din plin. Străbăteam alene poteca, arareori cu ochiuri de soare şi până la poiana cu izvor, nu ne-am prea oprit. Aşteptam cu nerăbdare apa vie care ne-ar fi înviorat, dar din ţeava ruginită, nu mai curgea nicio picătură de apă. Rămăsese doar amintirea celui care de atâtea ori ne mângâiase odihna. Acum doar ne-am aşezat la odihnă, la umbra copăceilor din preajmă şi nu ştiu ce or fi făcut tovarăşele mele, dar eu chiar am adormit şi somnul mi-a fost străbătut de imaginile colorate ale pădurii care ne înconjura. Am stat aici aproape o oră şi asta avea să ne coste la drumul încă lung pe care-l aveam de străbătut până la cabană, necum că începusem să ne cam lenevim pe poteca muntelui, încălzit zdravăn de soarele tomnatec.

De la izvorul secat, marcajul ne-a dus mai departe pe coasta muntelui, pe drum aproape larg. Mi se păreau altfel locurile de cum le ştiam şi confirmarea modificării traseului, am avut-o doar când am ajuns la cabană. Altfel, drumul cel vechi pe care-l ştiam, ar fi trebuit să urce pe scocul pământos din preajma izvorului, prin locuri cu pădure bătrână şi mai departe să se strecoare pe culmea muntelui. Cel vechi parcă ar fi fost mai scurt, faţă de ăsta nou care străbătea clinurile muntelui. Ne-am bucurat însă de cerul senin, de soarele darnic care lumina bolta pădurii care ne înconjura. Am străbătut calea asta nouă, uneori ceva mai repede, dar de cele mai multe ori cu pauze dese. Peste creasta din dreapta noastră, soarele se apropia pe nesimţite de orizont. Culorile apusului aruncau lumini colorate peste locurile prin care mergeam şi odată cu ele înserarea se aşternea peste pădure. Către ora 6 seara, am ajuns la ramifficaţia drumului ce cobora în Moaşa Avrigului. Coborâsem odată pe aici, pe repezoiul pantei, printre fagii bătrâni, până la drumul forestier, adesea utilizat pe vremea aceea pentru aprovizionarea vechii cabane. Dar odată ajunşi la firul zglobiu al apei şi la panglica drumului forestier, până în Avrig, ne-au aşteptat 18 km de drum adeseori prăfos. Pauza de hidratare de la cabana Ghiocelul, nu ne-a redat toate forţele de care aveam nevoie până în Avrigul cu staţie de autobuz şi gând către casă. Atâta eram de obosit, de lungul drum monoton, încât atunci când colegele de atunci m-au invitat la odihnă, le-am aruncat din mersul paşilor mei metronomici, „că dacă mă opresc, nu mai sunt în stare să pornesc mai departe”. Dar asta era de mult şi acum, ajuns la ramificaţia amintită, cu indicator către cabană, am constatat că până acolo unde trebuia să ajungem, mai era cel puţin 1½ oră şi soarele ajunsese la scăpătat. Începea ultimul urcuş şi ştiam că este unul lung. Leneveala de până atunci începea să-şi spună cuvântul şi poate nu era ăsta singurul motiv de îngrijorare. Or mai fi fost şi anii adunaţi în picioare. Am sunat la cabană, să-i spun omului de acolo că nu ne-am întors din drum şi până la urmă tot acolo vom ajunge. Când a auzit cabanierul cam pe unde suntem, parcă puţin speriat, s-a minunat prin telefon, spunându-ne „vai !, ce deaprte sunteţi”.

Şi aşa,”încurajaţi„ de spusesle cabanierului, am început ultimul urcuş. Ştiam bine că era ultimul şi pe deasupra mai era şi lung. Câte o brână pe coasta muntelui, ceva stânci care ne mai stăteau în cale şi multe, multe rădăcini scoase la iveala din întunericul ce se aşternea peste pădure, special pentru picioarele noastre cam obosite. Licuricii minusculi ai lanternelor noastre, încercau saracii să străpungă noaptea coborâtă parcă dintr-odată peste munte. Poteca parcă se contopise cu întinsul pădurii. Stâncile parcă erau abrupturi impresionante. Marcajele şi aşa foarte rare, parcă se piteau după cine ştie ce copac şi la capătul potecii pe care urcam, ştiam că sunt ceva blocuri mari de piatră şi printre ele trebuia să ne strecurăm. Aşa că, după ce am tot mers prin pădure....mi-am lăsat mândria deoparte şi am sunat la cabană. „vino domnule să ne scoţi din încurcătură, că printre stâncile care urmează mi-e cam teamă că n-o vom scoate la capăt”.

Noi am continuat să mergem şi curând am zărit luminiţele care ne-au ieşit în cale. „Păi de aici până la cabană, mai avem cel mult 5 minute de mers”, ne-au spus cei ce ne ieşiseră în cale. Şi cam aşa a fost şi când am trecut de ultimii brazi, în faţă ne-a ieşit cabana cu ferestrele luminate ca ziua. Mi s-a părut, nu numai că „apucasem pe Dumnezeu de picior”, dar casa asta, ivittă în mijlocul întunericului, ce se pregătea să ne primească cu drag, mi-a părut o adevărată minune.

Cunoscusem mai demult vechea cabană, mai apoi refugiul mizer, denumit parcă dintr-un vechi grajd şi însfârşit alcătuirea cea nouă, scheletul celei de acum, aflat la un stadiu rudimentar. Casa asta de-acum, era pe atunci doar refugiu, pereţii erau din lemn, ca cei dintr-un bordei, adăpost de-o vară, cu pământ pe jos, cu bănci şi masă din scândură neaoşă, cu mansarda ceva mai acătării şi cu cabanier cam zmucit şi prea puţin ospitalier. Acum la fiecare pas apărea câte un lucru minunat. Ne-a întâmpinat Tina cea mare, căţeaua cu cei şapte pitici ai săi, bucuroşi de oaspeţi în parg de seară. Apoi în cabană, pereţii albi, imaculaţi, camera cu paturi molatice, parcă proaspăt aşternute, cu căldură mângâietoare venită din sobiţa cu flăcări jucăuşe şi mai apoi salata de varză fiartă, cu ceva cârnaţi, oferită de cabanierul cu vorbă primitoare. Toate păreau mai altfel decât oriunde.

A trecut noaptea şi dimineaţa a venit cu ceai cald, cu câte-o cafea aburindă şi vreme senină. Ne-am cam întins la vorbă şi către înălţimea Surului, ivită după vârfurile brazilor din poiana cabanei, n-am plecat chiar la ora pe care mi-o doream. Urcuşul l-am început pe poteca cu stânci multe în cale şi mai apoi pe plaiul însorit. Nu părea a fi chiar o zi de toamnă şi soarele începea aproape să dogorească încă de dimineaţa. Până la monumentul ridicat în memoria salvamontistului în misiune, doborît prin aceste locuri de o avalanşă năpraznică, am ajuns repede. Câteva clipe de pioşenie în locul acesta contopit cu cerul albastru şi iată-ne pe potecă mai departe. Eram la o răscruce de poteci. Cea care urca direct în creastă către vârful Moaşei, cea care ducea prin căldare către Şaua Surului şi nu mult mai departe cea care cobora la bordeiul de mioare. Numai că neatenţi, am ales-o pe cea care ne-a dus mai întâi la bordeiul de la poalele Surului. Aşa am văzut de aproape pajiştea pârjolită de focul inconştient pus de ciobani, pasă-mi-te să-şi mărească locul de păşunat în anul care urma să vină, fără gândul incendiilor provocate mai apoi. Am trecut peste izvoarele care aici îşi mai adunau fire de apă de pe unde se mai găseau. Apoi am urcat din greu până să intrăm din nou în poteca ce ne-a scos până la urmă în Şaua Surului. Ne-au stat în faţă priveliştile cunoscute către înălţimile Budislavului şi în spatele lui ceva ţancuri din cele ale Ciortei. Am privit îndelung muchia Vemeşoaiei, de atâtea ori străbătută până în înaltul Grohotişului care o domina. O clipă m-am gândit la căldarea Budislavului, cu lacul de acolo care oglindea înălţimile, la nopţile cu lună plină petrecute în cortul întins pe malul acestuia, dar şi la una mai ales, cu vântoasă mare, care era să ne spulbere de pe faţa pământului. Către zări alte cununi de munţi stăteau unul peste altul. Către mai apropiaţii Căpăţânii, din care ţuguiul Vioreanului din Buila împungea cerul. Mai apoi lanţul vârfurilor Parângului şi cine ştie câţi s-or mai fi văzut, ca să nu spun că mă pricep la toate. Ne-am aşezat la masă, am tăndălit câtăva vreme, amintindu-ne întâmplări petrecute prin locurile astea şi cu gândurile astea şi cine ştie câte altele, m-am avântat către căciula Surului. Şi ceva în urma mea şi colegele de tură.

Din şa, cei vreo 170m până către vârf, păreau o joacă, dar urcând pas cu pas, nu mi s-a mai părut chiar aşa, mai ales că soarele, în goliştea asta de munte, ardea ca ’n toiul verii. Ne-am bucurat de beţia înălţimii, chiar dacă n-o fi fost ea decât de vreo 2200m,dar până la urmă, gândindu-ne la înserarea care acum venea cam repede, am făcut calea întoarsă.

Din şa, am părăsit curând drumul de creastă şi din cel lung care ni se păruse dimineaţa, acum până la monument ni s-a părut tare scurt. Înaintea de a trece creasta, părea că soarele ne părăsise, atâta umbră se aşezase peste munte. Doar când am schimbat versantul şi am trecut pe lângă monument, soarele ne-a bucurat din nou. O clipă m-am gândit că locul ales pentru aducerea aminte a celui sfârşit în munţi, fusese ipotetica pentre bucurie a ultimelor raze de soare, a celui care nu mai era.

De aici încolo, pe măsură ce coboram, soarele părăsea coasta muntelui. Curând am pătruns în pădure, printre brazi şi stâncării. Din urmă părea să ajungă zvon de glas şi nu părea să fie cel al colegelor mele. M-am lămurit curând, când lângă mine a ajuns un om, îmbrăcat ca un astronaut, cu un „motociclu” şi după cum cobora, părea mai mult că-şi duce el motorul în spate. A mai apărut încă unul şi cu fiecare am schimbat câteva cuvinte şi ceva mai multe când am ajuns la cabană.

Curând am rămas numai noi şi cabanierul. Timpul începea să se scurgă repede şi se simţea clipa despărţirii de locurile îndrăgite. A urmat masa de seară, cu ciorbă de fasole din cea paşnică, cu un os încărnat în chip de ciolan şi cu o tocăniţă de ciuperci de să-ţi lingi degetele, sosită pe masa noastră din producţia ultimei ploi.

S-a aşternut tăcerea nopţii şi după atâta odihnă, a venit ziua când trebuia să coborâm şi să ne despărţim de clipele frumoase petrecute pe meleagurile Surului. Acum poteca ni s-a părut fermecată, străbătând pădurea întomnită, cuprinsă de soarele dimineţii şi orele s-au scurs repede. Am intrat pe drumul satului şi am ajuns curând la casa de unde o maşină trebuia să ne ducă până la Podul Olt. Ospitalitatea celor de acolo a fost deplină, poate şi unde veneam din meleagurile copilăriei gazdei. O cafea caldă, cuvinte bune şi iată-ne în ducipalul care ne-adus ca gândul la locul de unde altă maşină, mai mare, avea să ne depărteze de munţii noştri cei dragi.

Până când am ajuns acasă, peste oraş se lăsase întunericul, cu lampadare stradale şi maşini forfotitoare. Era altceva decât luminiţele care ajungeau din vale către munte şi decât liniştea de care avusesem parte prea puţină vreme.

 

Text şi Foto: Dinu Boghez

19-21.10.2012