"Calugarul batran imi sopteste din prag"

Moto: Tinere care mergi prin iarba schitului meu,

           mai este mult până apune soarele ?.

                                     Lucian Blaga

Îmi luasem inima ’n dinţi, când într ’o dimineaţă cu cer senin, mă urcasem în autobuzul care avea să-mi sfârşească prima etapă din drumul lung pe care trebuia să-l fac până la poalele Ceahlului, la care râvnisem încă din anul ce trecuse. Ceva aşteptare în Gara de Nord şi iată-mă în trenul din care aveam să cobor tocmai la Bicaz. Conversaţii domestice in trenul cu nu prea mulţi călători. Unii mai taciturni, alţii mai vorbăreţi. Printre ei unul care-şi clama cu voce ridicată credinţa în Dumnezeul lui, ales tocmai Ştefan cel Mare. Cu un altul, îmi găsesc oarecari cunoştinţe comune din vremea când, tânăr inginer, deschideam ochii pe şantierul fabricii de fibre sintetice. Doamne, cât mai era de atunci, când fabrica stătea mândră la locul său şi vremea asta, când ajunsese o ruină. Către sfârşitul călătoriei, când rămăsesem în vagonul presurizat doar vreo doi-trei călători, un tânăr mergător spre muntele Ceahlăului, intră în vorbă şi-mi spune că părinţii lui îl aşteptau cu maşina în gara pustie a Bicazului. Cu ei ajung repede la cabana Izvorul Muntelui. Prin Bicaz străzi pustii. Câte un bec ici-colo, mai sugerează totuşi, trecerea prin oraş. Nu prea am ce reţine de la trecerea asta fugară, doar într-un loc, un zid de beton cu luminiţe undeva sus de tot, sugerează monstrul barajului care stăpânea apele.

În mijlocul pădurii cu luna plină deasupra, o oază de lumină sugera că am ajuns la cabană. Urc cam clătinându-mă treptele intrării. Cele 14 ore de drum trecute de când plecasem de acasă îşi spuneau cuvântul. În cabană linişte, doar râsul zglobiu al unei fete, mai lumina atmosfera. Mă conduce repede la camera mea cu duş şi apă caldă, mă asigură că la revenirea din înaltul Ceahlău am să găsesc maşină pentru mersul la gară şi....somnul m-a cuprins cu repeziciune.

          

A trecut noaptea, cu lună plină, una roşietică, imensă, cum nu mai văzusem de mult. Acum era dimineaţa şi din somnul limştit al zorilor, până la urmă m-am trezit. Am ieşit din camera cu aromă fermecată şi afară m-au întâmpinat meterezele Ceahlăului, strălucind în soarele răsăritului. Am luat-o voiniceşte pe şosea şi neştiind ce e cu semnul de marcaj de la marginea pădurii, am tot continuat să merg pe calea asfaltului. Dacă aş fi luat-o pe marcajul văzut, aş fi scurtat drumul cu serpentinele lungi ale şoselei. Am ajuns după vreo oră, la prima săgeată care arăta poteca către Poiana Maicilor şi mai departe. Nu era drumul pe care-l vroiam şi am mai continuat drumul şoselei, până ’ntr-un cot, unde altă săgeată arăta drumul spre cabana Dochia, marcate cu dungă şi triunghi albastru. Era drumul pe care-l căutam. Pe săgeată scria că până la cabană fac 2 ore !. Păi dacă ar fi fost aşa,ajungeam prea repede. Sigur n-a fost aşa. Am intrat în pădurea răcoroasă, la început cu pantă domoală. În urma mea a apărut un căţelandru, ascultător şi care n-a scos un lătrat, măcar să-mi dea vreun semn că mi-a înţeles vorbele de alint pe care i le adresam. Într-un loc parcă m-a aşteptat puţin, apoi m-a lăsat singur, doar cu liniştea pădurii şi cerul senin de deasupra ei. După vreo oră am ajuns la un mic platou, cu băncuţe şi mese, pentru odihna pigmeilor care străbăteau imensitatea muntelui. Cred că ajunsesem la Curmătura Lutului Roşu. Era locul în care potecile marcate se despărţeau. Triunghiul albastru se ducea în legea lui, către Jgheabu cu Hotar şi tot la cabana Dochia ajungea, dar mai pe ocolite. Trecuse cam o oră de când părăsisem şoseaua şi aici mi-am luat prima odihnă. Până aici drumul urmase o pantă domoală şi nu prea simţisem urcuşul. De aici încolo însă, panta s-a accentuat, serpentinele de pe coasta muntelui s-au înmulţit şi odată cu ele, pauzele sprijinit în beţele de tracking. Pădurea stătea deasupra mea, boltă sprijinită pe trunchiurile copacilor, pavăză soarelui, pe care-l simţeam uneori, ochit prin frunzişul copacilor. După câtăva vreme, mi-a ieşit în cale tăbliţă cu inscripţie „ poliţa cu crini ” şi cota din locul ăsta: 1445m. Ştiam de mult de locul amintit şi mi l-am închipuit întotdeauna ca unul minunat, cu mângâierile crengilor de larice. Acum însă, cu oboseala acumulată până acum, doar cei 300m pe care încă îi mai aveam de urcat, m-au impresionat, fără să mă gândesc la cei 6-700, pe care-i lăsasem în urmă. M-am aşezat pe o rădăcină de copac şi mi-am şters sudoarea de pe frunte şi iar am plecat mai departe. Am ajuns în scurtă vreme la „ Piatra cu Apă ”, alt loc cu amenajări de băncuţe şi mese, pentru odihna celor obosiţi, aşa cum eram şi eu acum. N-am mai căutat să văd dacă piatra asta avea şi apa după cum îi era şi numele şi după o pauză nu prea lungă, am început din nou să urc panta cam aspră amuntelui. Într-un loc mai domol, mi s-a năzărit în pădure o pată albastră, ce nu prea îşi avea locul printre brazi. Erau doi tineri care mergeau vârtos şi cu care am schimbat câteva vorbe, dintre care şi cele care le-au satisfăcut curiozitatea celor 79 de ani ai mei. M-au asigurat că până la cabană o să mai treacă ceva mai puţin de 2 ore de mers şi au dispărut repede, mistuiţi de adâncul pădurii.             

S-a îngreunat urcuşul. Au apărut trepte din lemn şi balustrăzi, de care m-am mai şi ajutat. În drum am întâlnit un grup de oameni care coborau şi mi-au urat să merg cu Dumnezeu înainte. Într-un loc mi s-a năzărit că deasupra brazilor se zărea zidul roşietic al cabanei şi peste acoperiş apăreau şi coşurile de fum. Ceva mai încolo au apărut stâncăriile interesante ale Călugărului şi Cetăţii, însorite şi fotogenice, dar altă imagine a cabanei nu a mai apărut. A urmat o zonă golaşe, cu soare arzător şi...fără cabană. A apărut şi ea într-un târziu, dar nici urmă de ziduri roşietice. Să fi fost aceea doar imaginea scornită de mintea mea ?.

Cabana m-a primit cu căldura pe care o aşteptam. De când părăsisem şoseaua, trecuseră aproape 4 ore. Cu răcoritoarele pe care mi le-am oferit şi cu regretul unui domn că nu mai era cel mai în vârstă care ajunsese aici în ziua asta fără cusur, ne-am descoperit locuri şi oameni cunoscuţi, din vremea depărtată a tinereţii fiecăruia. Mai apoi drumrile noastre s-au despărţit. Eu am rămas la cabana primitoare. Mai târziu am plecat pe coasta însorită şi am privit îndelung către vârful Toaca. Se lăfăia în soare, cu câţiva norişori pe lângă el, dar pentru mine era un vis prea depărtat. Peste creastă, poate din vârful Lespezilor, se arăta şi mânăstirea ceva mai recent apărută şi m-am gândit cam cum or trece călugării peste viscolele şi zăpezile cele mari. A trecut şi noaptea, cu o lună plină tot atât de mare şi tot atât de roşietică.

Dimineaţa, când am părăsit cabana, era aproape ora 8. Pentru posteritatea mea, cât o mai ţine ea, am rugat o doamnă de pe băncile din faţa cabanei, să-mi facă şi mie o poză, să nu cumva să uit că de curând fusesem pe acolo şi am pornit pe drumul coborârii. Porneam pe poteca de sub Ocolaşe, ceva mai lungă, dar speram să fie mai cu deosebire frumoasă.     

Văzusem de pe prispa cabanei,o poiană cu loc împrejmuit şi o căsuţă, cam într-o parte. Am ajuns lângă ea şi chiar am traversat-o - pe acolo ducea poteca. Era locul de campare organizat, din prejma Bâtcăi lui Ghedeon. De aici drumul devenea interesant, cam râpos pe alocuri şi zdravăn coborâtor. Apoi în poiana de sub Ocolaşu Mare am poposit, atâta cât să mă odihnesc şi să privesc cu nesaţ, stâncăriile înalte.  Era doar începutul spectacolul pe care mi-l doream.

Câtăva vreme poteca s-a strecurat potolită printre brazi, nici nu urca, nici nu cobora. Apoi, a venit spectacolul cel mare. M-au întâmpinat hornuri, prin care poteca făcea salturi spectaculoase, strecurându-se printre coloşi de stâncă. Coborând din înaltul Ocolaşului Mare, Coloana Dorică, Claia lui Miron mai ales, ori Turnul lui Budu, cu legende ţesute în jurul lor, erau frumuseţile de netăgăduit ale potecii pe care eram. Se acumulase oboseală zileor care trecuseră, dar pe aici nici n-o simţeam. Fotografii, momente de extaz, gânduri pe care mi le împărtăşeam mie însumi şi timpul trecea fără să-l simt. Coboram mereu şi de sus, din ce în ce mai depărtate, Ceahlăul cu frumuseţile sale, începea să-şi ia rămas bun. Poteca era la fel de „ mult coborâtoare ”, peste ea se prăvăliseră trunchiuri de brad îmbătrânite şi de încâlcişurile ei, trebuia să iau aminte. Şi prin pădure am tot mers, de parcă nu se mai termina, până când dintre copaci a apărut ochiul de lumină din Poiana Maicilor. Erau acolo câţiva tineri, care mi-au spus încotro se îndreaptă poteca marcată. Ceva mai departe era un nou loc de campare pasă-mi-te, cu căsuţă lângă el. Câtăva vreme m-am odihnit în poiană. Cerul era ornat cu norişori decorativi şi poiana era stăpânită de un soare milostiv. O fi trecut ceva vreme de când tot stăteam la odihnă, până când mi-am luat picioarele la spinare şi am început ultimul coborâş din ziua aceea. La început doar potecă. Apoi un vechi drum de exploatare,care parcă nu se mai termina. Noroc că era unul adăpostit de umbra pădurii şi prin frunzişul copacilor, soarele arareori pătrundea. Simţeam oboseala zileor care trecuseră, a drumului lung de apropiere şi poate şi al anilor şi eram nerăbdător să-i aflu capătul. Până la urmă am ajuns la şoseaua asfaltată, unde mi-an trântit cu năduf rucsacul din spate. Câteva momente de odihnă bine meritată şi de data asta pe scurtături, am ajuns viu şi nevătămat, din nou la cabana Izvorul Muntelui. Când am poposit pe băncile din faţa cabanei, trecuiseră ceva mai puţin de 5 ore de când plecasem de la cabana Dochia.    

     

Fuseseră ore de oboseală, cum o simţeam în picioare, fuseseră din cele de extaz, cum le păstram în ochii minţii ?. Dar peste toate cele, locurile, poate şi oamenii întâlniţi, lăsaseră amintiri de neşters. Aceeaşi fată din seara dintâi, mi-a hărăzit căsuţa în care aveam să mă odihnesc, doar că atunci când m-a condus acolo, am remarcat că era din toate asemănătoare, cea care avea şi cele mai multe trepte pe care trebuia să le urc. M-a cuprins somnul până la urmă, cel de după amiază şi mai apoi cel dintr-o altă noapte petrecută sub seninările Ocolaşului.  

Peste noapte cerul s-a înnourat şi printre acele bradului din faţa căsuţei îmi ajungeau pe faţă picuri mărunţi de ploaie. Mai către ziuă cerul s-a ochit şi dintre nori s-a zărit lumina lunii, ba chiar şi dânsa a apărut dintr-un licăr de nori. Nu mai era tot atât de rotundă şi culoarea ei nu mai era tot portocalie, cum se ridicase din genuni deasupra cetaţii de piatră albă, de unde sfătuitorul sadovenian, cel cu barbă albă, rămas acolo peste anii fără margini, mai trimetea şi acum sfaturi pentru strămoşii-strămoşilor săi.

A venit dimineaţa, cam întunecată şi un pic răcoroasă. Ajunsesem la ora plecării. Peste seninările Ocolaşului Mare, stătea agăţat un nor de ceaţă vremelnică. De după cotul mai de jos al şoselei a apărut maşina care avea să mă ducă departe de locurile înalte pe care le îndrăgisem în zilele însorite, când mă strecurasem printre stâncile înalte, stăpânite poate de Zamolxe.

M-am urcat în maşină şi mânat de cursul timpului, am întors spatele seninărilor de pe care ceaţa se îndepărtase, cât să pot să-mi iau rămas bun de la ele. Până la gară, m-am mai conversat cu băietul care venise să mă ia. Avea vorba repezită a moldovenilor şi sfârşitul cuvântului, era mâncat la fiecare dintre ele şi stătea să-l prindă pe cel care urma, într-o melodie de care deabia de-mi aduceam aminte, din anii pe care-i petrecusem prin ţara de dincolo de neguri, pe când aveam şi eu vârsta celui care mă conducea la gară.

Gara era pustie şi de undeva de niciunde, un grăsan somnoros, a ieşit să vadă cine-i strica liniştea dimineţii. Dintre copacii locurilor şi verdeaţa lor de nepătruns, un pic întunecată de zorii zilei care avea să mai coboare odată peste meleagurile astea cu poveşti nespuse încă, a apărut maşina întunecată care avea să mă ducă departe de locurile pe care acum, ca şi altădată, le îndrăgisem. Când am urcat în trenul în care eram singurul călător şi am auzit şuieratul scurt al locomotivei, a trebuit să-mi scot ochelarii, pentru că nu ştiu ce-mi intrase în ochi, de mi-i lăcrămase tocmai când mă îndepărtam de locurile astea cu iz de legendă, pe care poate nu am să le mai revăd niciodată.

Text şi Foto: Dinu Boghez