Redivivus

Moto: Pe pământ, tot ceea ce există    

          Are nevoie din când în când să plângă.

                                   Nichita Stănescu

Din trenul de noapte, de pe peronul gării din Râmnicu Vâlcea, am coborât în zorii zilei tocmai la Podul Olt. Era pustiu locul şi pentru că nu aranjasem cu vreun mijloc de transport până la capătul potecii ce avea săne ducă până la cabana din Suru, ampornit cu leşinata la drum. norocul ne-a găsit repede şi un microbuz,ne-a deschis uşaşi cu el am ajuns până în centrul comunei Sebeşul de Sus. Până la capătul de jos al potecii spre înălţimi am făcut mai puţin de o oră de când coborâsem din tren. Era ora 6 şi jumătate când am început urcuşul bine ştiut din atâtea alte împrejurări. Ne-a purtat poteca la început, pe un făgaş râpos şi cam abrupt,dar apoi drumul a luat-o domol pe creasta muntelui. Era cerul senin şi soarele ajunsese să-l stăpânească. Am mers repede, cu opriri făcute doar săne aşteptăm colegii de tură,ceva mai lenţi decât cei ce ţineam fruntea. Frunzarul copacilor, aproape neîntrerupt, pătrundeai pepotecă raze de soare mângâietor. Pe lângă izvorul din coastă am trecut fără să-l vedem. Sau poate la vremurile de secetă ce trecuseră peste el, şi-o fi găsit alt făgaş. Trecuse cevat timp, ceva mai mult de 4 ore de când părăsisem drumul satului, când am ajuns la ramificaţia potecii înspre Valea Moaşei. Pe câţiva dintre noi ne legau amintiri, pe drumul ăsta lung, care până la urmă, ne dusese în Avrig, unde doborâţi de oboseală, ne prăbuşisem pe o bancă, aşteptând autobuzul care urma să ne ducă acasă.

Am stat câtăva vreme să tragem sufletul. Drumul de aici înainte urca mereu. Prin pădurea încă neatinsă de mîna cea rea a omului, uneori printre stânci ca nişte mici săritori, alteori pe porţiuni de brână, pe lângă vechiul izvor din cale reactivat de ploile anului acesta, am ajuns la noua cabană a Surului. De la stâlpul ramificaşiei din cale, deabia de făcusem o oră şi jumătate. În prispă ne aştepta Fane cu aceeaşi veselie pe care i-o ştiam parcă de-o viaţă ’ntreagă. Parcă.dacă îmi aduc aminte bine,ne-am şi îmbrăţişat, după câtă vreme trecuse de când nu ne-am văzut. Ştia că venim,că doar îl înştinţasem din timp şi ca ştie omul că într-adevăr suntem pe drum, din ramificaţia Moaşei îi maidădusem un telefon. Se mai schimbase câte ceva de când nu mai fusesm pe aici. Îşi adusese omul niscaiva porumbei călători, care ţopăiau prin preajmă, parcă nici când nu vroiau să zboare fără vreo misiune. Mai avea omul şi ceva păsăret, care până la jertfa finală, zburda nestingherit pe pajişte. În spatele cabanei avea câteva cuşti cu iepuri de casă, care smiorăiau din năsucuri nevinovate, de câte ori simţea omul prin preajmă, poate le-o cădea ceva iarbă proaspătă. Mândria lor era „ marele belgian ”. Acum era un iepure anonim, dar avea să crească până la vreo 35 kg. Dar mândria lui Fane era Rocky, câinele ascultător de vorbele omului. Crescuse mare, de când îl văzusem în toamnă, de era doar un boţ cu ceva blăniţă şi cu o ciosvârtă de codiţă. Avea Fane să ne mai ofere şi alteceva, mai spre seară, când Suru se luminase de-a binelea în lumina soarelui-apune. Ne făcuse omul o ciorbă de miel dreasă cu smântănă şi fiartă la ceaun, de nici n-am avut cum să nedăm seama cât de repede se terminase, din bolul plin pe care ni-l pusese în faţă.               

A venit peste munte înnoptarea, oboseala ne cuprinsese pe toţi şi în paturile confortabile şi căldura molateca din cameră, unii am trecut poate, în lumea viselor crestelor de a doua zi.

Ne-a trezit coana Suzana cu noaptea ’n cap, să plecăm cât mai repede,să nu ne bată soarele prea tare‚  cât aveam să mergem pe creastă. O cafea băută la repezeală, şi iată-ne la drum. Creasta Surului era limpede ca lumina cerului, peste brazi nu era niciun zumzet, răcoarea dimneţii ne mâna la drum iute şi la locul monumentului, am ajuns pe negândite. Aveam de ales de aici înainte drumul spre creastă. Cel prin căldare ni s-a părut cam lung şi l-am ales cel direct către vârful Moaşei. Era ceva mai abrupt,dar poate şi de aceea mai neumblat. Parcă a avut prin preajmă flori mai multe şi locurile şi stâncăriile, din cale ne făceau să simţim mai aproape  atmosfera Făgăraşului. Am ajuns repede în creastă,cât să avem timp din belşug să ne bucurăm de înălţimile cotei 2000.           

Eram pe vârful Moaşei, lângă stâncăriilesale,unde ne-am odihnit din belşug. Ştiam de mult crucea studentului medicinist, plecat să schieze şi purtat de viscol în genunea muntelui,de-l găsiseră ciobani tocmai în prag de vară, când se topiseră zăpezile. Un moment „ pro memoria ”, tot am păstrat, ca de fiecare dată când trecem pe aici sau pe aiurea,prin locuri cu semnificaţii identice. Muntele este mereu un prieten bun sau deopotrivă un duşman neiertător !.

Câtăva vreme am stat sub pavăza stâncilor, feriţi de vântul nordic, după care ne-am aşternut la drumul ce curgea paşnic prin covata muntelui, parcă fără sfârşit. Ne-am întâlnit cu un ciobănel, tare grăbit în treaba lui, dar aşa, în treacăt ne-a spus că drumul de maşină până la Apa Cumpănită e aproape gata şi pe aici urmează să se facă o cabană, cu pârtii de schi. Aşa că puştiul ne-a lămurit enigma celor două utilaje pe care le vedeam în zare.

Ne-am continuat drumul pe panta lină a pajiştii alpine, sprijinită parcă, în partea ei nordică de grupuri de stâncării.precedau acestea marele grup statuar al Sturilor Vulcului, impresionante în arhitectura lnaturală a locurilor. Pe partea sudică făgărăşană, fusese anul trecut pârjol mare,cu fum înecăcios, care devastase muntele. Şi nici acum nu se ştie sigur dacă nu cumva ciobanii fusesră autorii acestui mare incendiu, cu obiceiul aproapeanual, de a da foc tufelor de ienupăr,pentru aăi mări zona de păşunat în anul următor.

Fără prea mare zor, pe nesimţite, am ajuns la izvorul Apei Cumpănite. Dintr-un singur izvor se nasc fire de apă diferite, spre nord şi spre sud şi numele locului, tocmai de asta se numeşte aşa,că stă apa în cumpănă, încotro să o ia. Din apa izvorului ăsta, potolit setea, născută din soarele care începuse să dogorească. Din vale, din locul în care utilajele stătătoare în ziua asta de pre-odihnă, veneau doi călători. Cu ei am înfiripat oarecari conevrsaţii. Şi tot de la ei am aflat enigma drumului cel nou croit, deopotrivă gânduri de viitor apropiat. Drumul urma traseul celui croit în  ’914, pe vremea războiul de atunci, de care se leagă şi numele generarului Prporgescu, care i-a împrumutat numele. Era cam lat drumul şi pe el au să ajungă în creasta Făgăraşului, maşinil cam păguboase pentru munte, dar viaţamerge înainte şi încotro or vedea generaţiilecare vor veni. Mai urmează să fie întocmită şi o cabana,după mine utilă celor care-şi propun să parcurgă creasta Făgăraşului. Tot de la unul din cei doi, până să ne mărturisească rolul său primordial în firma BOROMIR, am aflat strădaniile acestuia în modernizarea stânelor apropiate, dar şi îndărătnicia celor care le foloseau, care tot la obiceiurile arhaice se întorceau mereu. Dar şi de unul din ciobani, care de altfel îi şi întovărăşea, care-şi „ făcea ” de lucru – părea cam de mirare pentru cei doi - în timpul său cu...sonetele lui Shakespeare.           

Câtăva vreme încă,ne-am tot conversat cu oamenii aceia şi până la urmă am aflat  că unul din cei doi era chiar unul din patronii firmei amintite mai sus. Până la urmă ne-am despărţit, ei latreba lor, la jeep-ul care probabil îi aştepta şi noi la bordeiul la care urmasă înnoptăm.  

La bordeiul nostru cel din multele excursii când poposisem aici, parcă ne aştepta cu nerăbdarea timpului lung scurs de când nu ne mai văzusem. Alergătura după ceva cetină, masa de seară,oarecari plimbări prin preajmă,câteva foieli în sacii de dormit şi linştea s-a aşternut în bordeiul nostru primitor. Până către ziuă nici că ne-am mai trezit.

Dimineaţa s-a dovedit una cu ceva nori de ceaţăcare ne aşteptau pe după Sturii Vulcului şi ne-au întovărăşit mai apoi, până la izvoarele din Chica Fedeleşului. Pe deasupra până aici,dar şi ceva mai departe, mai bătea şi vântul şi parcă mi-a părut rău cănu scotocisem mai bine în rucsacul în care acasă,îmi pusesem şi mănuşile. La izvoare însă, soarele a năvălit peste noi  şi mâinile îngheţate şi vorbele, s-au dezgheţat de la sine. Până în Şaua Corbului, ne-am mai oprit la pavăza unor stâncării, să ne luăm masa matinală. Până a nu pleca la ultimul urcuş din ziua aceea frumoasă şi cu norişori decorativi, au trecut pe lângă noi vreo patru fete-cucuiete, neţoaice vesele şi cu salutul pe buze, care urcau vârtos spre crestele înalte. Nu ne mai rămăsese decât să urcăm în şaua amintită,să privim laînşiruirea de vârfuleţe ale Chicii Pietrelor şi către valea ascunsă în adâncurile Curpenului şi să ne gândim la drumul coborâşului.        

Tot coborând agale din Şaua Corbului, am ajuns la îngrămădirea de stânci din poiana smălţată cu flori de ruşuliţă. Acolo imi fusese mereu momentul de odihnă. Acolo am privit încă odată, cât îmi mai oferea creasta Făgăraşului. Chica Pitrelor, Chica Strâmbanului şi poiana dinaintea brazilor, încă stăpâni pe locul lor, fără teama drujbelor. Din strâmtoarea brazilor, am ajuns într-un ochi de poiană cu sclipici în iarba însorită. Doar că înaintea noastră ajunsesră pe aici o turmă de animale cuvântătoare, ce-şi lăsaseră aici gunoaiele specifice speciei.

Am ajuns repede la poteca cea mare care ducea spre casa oilor din Strâmbanu. De aici mai departe poteca devenise o alee străjută de fagi falnici şi drmul printre ei era odihnitor şi timpul trecea pe negândite. Pe ici pe colo, am mai întâlnit călători spre creasta Făgăraşului. Unii de-ai noştri cu cave am schinbat vorbe bune. Cu alţii străini de loc, nu ne-am dat decât bineţe. Timpul a trecut repede şi din visul potecii umbroase, m-a trezit râmătura buldozerului, care scormonise muntele, aducând la iveală, bolovani şi lutul moale pe care trebuia să-l iei în picioare. Preţ de 1 km, am tot mers prin încâlceala asta, mormăind mărunt, pentru oamenii care sfârtecau înălţimile. Mă apropiam de Lunca Pleşii, pe care o ştiam o oază de lumină, înmiresmată de flori şi iarbă verde. Din ea rămăsese doar un petec de verdeaţă. Încolo, doar pământul răscolit de maşinile care cărau la vale podoaba pădurii.

Am găsit cu oarecare greutate, ceva mai la stânga,vechea potecă ce cobora spre mânăstirea Turnu Roşu. Fusesem de mai multe ori prin locurile acestea şi de ficare dată, urcând ori coborând, nu mi se păruse uşoară. Numai că de data asta am găsit-o râmată peste tot şi mersul pe ea adevenit aproape un chin. Şi dacă sus buldozerul şi maşinile făcuseră prăpăd, aici motocicletele unui sport nou, care-şi propunea să distrugă înălţimile, desăvârşiseră opera celor dinainte.

Până la urmă am ajuns la drumul forestier şi mai apoi pe el, ori pe scurtătura din cale, am coborât spre satul Turnu Roşu. Ne-a scos norocul în cale maşini şi unora mai apropiaţi de ele, ne-au luat din picioare cei câţiva kilometri până în sat. O pauză de rehidratare la una din bodegile din cale şi apoi am străbătut uliţa satului până la gară. Ne-am reîntâlnit aici tot grupul, oarecum risipit în lungul drumului forestier, de unde am luat trenul şi prozaic, am luat trenul spre casă .

Text şi foto: Dinu Boghez

19-21.07.2013