Moto: Am auzit, dincolo de puterea auzului,
Frământarea pădurilor, vuietul cascadelor...
Zaharia Stancu
Prognoza meteo pentru zilele ce urmau, era una cam şugubeaţă. Câţiva nori, ceva umezeală şi poate chiar ninsoare, dar cine ştie, pe alocuri şi ceva soare. Din autogara cam întunecoasă, am ieşit din oraşul încă adormit. Pe valea Oltului, ziua pătrundea greu, prin ceaţa unduită în lungul râului. În autobuzul întunecat era doar linişte, bâzâitul molcom al motorului şi lumina ecranului unui televizor de companie, cu ceva oameni agitându-se printre împuşcăturile unui film de duzină. Până la halta auto din apropierea Avrigului, cam asta ne era atmosfera. Minutele anunţate de şofer drept pauză, ni le-am petrecut fiecare cum am găsit de cuvinţă. Mi-am luat o cafea, atât de amară, încât aproape că-mi venea să arunc şi prima înghiţitură, necum să- mi şi termin licoarea. Înciudat, m-am retras în autobuz şi m-a scos din amăreală, frunzarul roşcat al unui copăcel decorativ, proaspăt îmbogăţit de bidineaua toamnei.
S-au scurs minutele acordate. Şoseaua începuse să se lumineze, dar spre munte, stăruia ziua lăptoasă, din care parcă nu mai ieşeam. Pe negândite am ajuns la capătul călătoriei auto, în Porumbac. De aici lucrurile s-au derulat cu repeziciune. Un telefon dat cărăuşului prezumtiv, un microbuz sosit lângă tărhatul nostru deabia coborât din autobuz şi iată-ne urcând pe valea Porumbacului. Începuse periplul nostru către cabana Negoiului !.
Era vremea cam închiondorată şi teama că vom avea parte doar de stat în cabană ne cam încolţise în minte. Pe drumul de pe lângă apa Porumbacului, venită se sus, învolburată, întunecată din ultima ploaie şi mare, cât aproape să-şi iasă din matcă, ne-a făcut oleacă temători. Printre casele pensiunilor, aflate cam la şapte kilometri de când plecasem, am trecut repede. Până la capătul drumului nostru cu maşina mai era încă mult. Am trecut pe lângă cariera de marmoră, astăzi părăsită, pe lângă cea mai de sus microhidrocentrală, pe lângă furcitura apelor tumultoase ale Sărăţii şi Şerbotei şi din microbuz am coborât tot atât de repede precum urcasem. Am luat-o voiniceşte pe drum, încă vreo ½ de oră, pe sub pereţii de stâncă, străbătuţi de mulţime de pâraie, uneori cascade apărute ad-hoc şi până la urmă am ajuns la capătul drumului. Am regăsit acolo săgeata care ne spunea că până în şoseaua din Porumbac aveam de mers 22 km. O ştiam bine, de când în vreo două împrejurări, pe jos şi singur, avusesem prilejul să-i număr cu de-amănuntul, până când, sfărşit, ajunsesm la captul drumului şi puterilor. Şi nu fuseseră decât vreo patru ani în urmă. Ce vremuri domnule, ce vremuri !.
Un scurt popas, la capătul vechii poteci, tranformată acum la pretenţiile unui aproximativ drum de ATV şi iată-ne porniţi către cabană. Cam dură panta începutului, cam voinic ATV-ul care trebuia să o urce, de vreme şi noi trebuia să mergem cam cu genunchii la gură. Am sfârşit panta şi au urmat serpentinele lungi şi multe, care uneori mai intersectau vechea potecă. Fără să-mi dau seama am cam luat-o înainte şi când mi-am zărit tovarăşii de drum, undeva cam cu vreo două serpentine mai jos, m-am gândit că nu prea eram dispus să-i aştept. Timpul era tot închiondorat, ploaia ar fi putut să se abată oricând peste munte. Pe jos era covor gros din frunzele scuturate din copaci, de zilele toamnei. Firicele de apă coborau din coasta muntelui cam peste tot. Răcoarea înălţimilor, pe care o bănuiam venită din ninsoarea căzută pe marile creste, ajunsese pe aici şi graba picioarelor îşi găsise mai multe justificări. Am ajuns pe negândite la ramificaţia ce ducea spre cascada Şerbotei şi puţin mai sus, m-am întâlnit cu caravana măgăruşilor, coborâţi după un alt transport de alimente cărate în spinarea lor răbdătoare. Unul din însoţitorii caravanei s-a întors spre cabană cu mine. Era mai grăsuţ, mai pufos şi bănuesc că întâlnirea cu mine, i-a fost un pretext bine venit. Aproape de cabană, soarele a răzbit norii şi printre ei a răsărit şi speranţa mea de ceva vreme bună. Mai vorbind de una de alta, dacă tot aveam un interlocutor, am ajuns la uşa cabanei. Mi-au scăpat ochii pe ceas şi m-am cam mirat când am văzut că de când părăsisem drumul forestier, trecuse doar 1 ¾ oră, exact cât era scris pe săgeata indicatoare şi m-am gândit că poate timpul scris acolo era prea lung, sau că eu în dimineaţa asta ....întinerisem un pic !. Peste vreo oră, mi-au venit şi ortacii. M-au admonestat că i-am lăsat singuri şi m-am făcut mic sub noianul vorbelor lor şi mai ales ascuzându-le bine secretul meu de mai sus.
La cabană eram singurii călători,aşa că ne-am putut alege locurile pe care ni le doream. Către seară au mai venit două călătoare, tot aşa de dornice de frumuseţile muntelui, ca şi noi. Spre seară, cu dânsele, dornice de poveşti, ne-am aşternut la călătorii prin munţii pecare-i străbătusem fiecare. Am povestit mult, până să coboare peste noi cabanierul-stăpân, cu poveşti nu tocmai montane. Ne-am retras în camerele noastre şi peste noapte, afară au mai fost ceva reprize de ploaie. Dar dimineaţa ne-am trezit cu soarele în casă şi peste crestele munţilor, căzuse ninsoare multă. Vălătucii de ceaţă de pe ţancuri, păreau să se ducă de unde veniseră şi nouă ne venise chef de ducă. Doi tineri urcaţi la cabană cam din zori, au urcat spre Şerbota şi ceva mai tărziu ne-au spus că sus era zăpadă de jumătate de metru şi trebuiseră să se întoarcă.
Cam temători şi doar cu gândul că poate vom ajunge în căldarea Sărăţii, am pornit pe poteca cu podeţe. Peste tot locul era umezeală cât cuprinde. Pe potecă soarele mai avea mult până să lumineze locurile şi sălemai şi usuce. Abruptul de sub noi nu era prea îmbietor. Erau cabluri ajutătoare, podeţele aninate peste crăpăturile muntelui, aveau şi ele umezeala lor şi poate nici vârsta celor care-şi propuseseră traseul să nu fi fost prea fragedă. Aşa că atunci când am ajuns la scările şi podeţele din lemn şi ăla umed, ne-am hotărât să ne întoarcem. Când am ajuns din nou la poteca Şerbotei, colegele mele au luat-o pe cărarea ce le-a scos până la urmă la podeţul cel nou ce traversa apa năbădăioasă. Eu am rămas în poiana vechii cabane. Era soare mult şi gânduri de mult uitate le-am întors acum, pe vrejul anilor trecuţi. Eram doar un tânăr deabia absolvent de facultate, prin aniul 1957, când pornisem singur pe drumul lung al crestei Făgăraşilor. La Suru ajunsesm pe ploaie, înfrigurat şi cam speriat de ceaţa care mă înconjurase până atunci. Aici am găsit grupul de turişti încercaţi cu care am plecat mai departe. La cabana asta din faţa mea, după ce trecuseră amar de ani peste ea, încercam să-mi aduc aminte de seara frumoasă cu cântece multe, petrecută atunci. Ca prin ceaţă îmi mai aminteam cum am urcat Şerbota, drumul de atunci către creastă, cum am trecut peste Custura Sărăţii şi mai apoi cum am urcat Negoiul. Erau pentru mine, toate acestea premiere absolute, repetate mai apoi de alte multe ori. Mi-am petrecut câtăva vreme pe prispa vechii cabane, după care m-am îndreptat către locurile celei moderne. Acolo mi-am aşteptat tovarăşele de drum,cu care am pus la cale ieşirea de după amiază, către cascada cea mare a Şerbotei, pe care nu o văzusem niciodată.
Am luat-o pe poteca pe care venisem, am ajuns repede la ramificaţia semnalizată şi apoi am coborât pe acolo pe unde părea că altădată, fusese chiar un drum lat. Pe alocuri drumul se mai năruise, acolo unde văile aduceau mereu apă. Pănă la urmă am ajuns la cascada mult visată. Peste vale fusese cândva un pod bine făcut. Avea culeele făcute din piatră şi peste vale părea să fi fost podeţ ca lumea. Acum, la alte vremuri, fuseseră aruncate peste vale trunchiuri de brad, poate intenţia de a reface o veche potecă. Mai târziu, alimentat şi cu ceva vorbe ale cabanierului, care ne-a spus că pe acolo fuseseră cărate - cu măgarii ! – materiale pentru noua cabană. Atunci mi-am amintit că anul nou petrecut aici în 1967, poate primul al noii cabane, pe poteca asta urcasem până aici. Şi dela cabanier am aflat că drumul către vechea potecă începea din amontele carierei de calcar, pe un vechi drumeag, vizibil şi acum. Atunci, până aici ne adusese autocarul şi tot de aici ne şi luase înapoi. Podeţul, cu intenţii de revigorare, poate chiar să fie intenţia de a deschide din nou poteca cea veche.
Dar acum, eram la piciorul cascadei. Eram în faţa uneia din minunileFăgăraşului. Este greu de descris impresia covârşitoare a apei înspumate şi alimentată din belşug de ploile trecute de curând peste ea. Stâncile peste care se prăvălea, câte-o odihnă scurtă şi iar câte-o cădere zgomotoasă de apă, care până la noi nu se potolea nicio clipă. Noi stăteam pe mal, privind la şuvoiul năpraznic care, nemilos, zdrobea totul în cale. Multă vreme am stat cuminţi pe malul potecii, privind desfăşurarea de forţe a naturii. Într-un târziu ne-am reîntors la cabană, cu gândul la cel mai frumos dar al naturii dăruit nouă de inegalabilul Făgăraş.
A venit seara de pe urmă, petrecută la cabană şi a doua zi un alt rămas bun de la locurile pe care tot mereu sperăm să le revedem. A urmat drumul pe poteca din pădure, acum însorită de soarele dimineţii. Am răscolit iarăşi covorul frunzelor căzute, am traversat firavele izvoare ce străbăteau poteca, serpentinele multe ale sale le-am coborât aproape fără să ne gândim, că la capătul lor şi zilele petrecute în munte se vor sfârşi. Am ajuns la drumul de la care începusem urcuşul spre cabană. Am urmat drumul care ne-a scos la furcitura de pâraie, ale Sărăţii şi Şerbotei. Erau acum limpezi precum cristalul, dar tot năbădăioase. Drumul pe mai departe ne-a scos la prima dintre hidrocentrale şi mai apoi la vechea carieră de marmoră. Doar puţină ne-a fost aşteptarea microbuzului cu care am făcut drumul întoarcerii. Din Porumbac, celălat microbuz, din care coborâsem într-o dimineaţă mohorâtă, ne-a purtat din pe drumul întoarcerii către casă.
Text si foto: Dinu Boghez
18-20.10.2013
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu