Balada jocului perfect

Moto: Pe tâmpla întâmplărilor noastre

          Se scurge o ploaie de astre
          Si nici nu e vremea sa numeri
          Cat cer ti se-aseaza pe umeri.
George Tarnea

Cerul era negru ca smoala când am plecat spre autogară. Pe faleza doar cu câte un felinar ici-colo, întunericul era la el acasă. La autogara cu lumini palide și oameni alergând dezordonat, nici nu am apucat să ne dezmeticim bine și autobuzul nostru a și sosit. Eram  bine cunoscuți în cutia asta alergătore, care de atâtea ori ne dusese spre cărări montane, începute de la marginea șoselei.

La stația OMV din cale, ne-am început plimbarea către înălțimile Coziei. Peste baraj am trecut zgâlțâiți zdravăn de vântul la care parcă nici nu așteptam. Am trecut repede peste apa Oltului, cu urechea ațintită la vuietul înălțimilor și la tivitura alburie de peste crestele întunecate, către care ne îndreptam. Căpătasem semn, că zorile nu erau depărtate. De pe șosea, cam în dreptul rămășițelor castrului roman Arutela, am apucat-o pe drumeagul de sub poiana  Nucețelului. 
O bucată de drum, frontalele noastre ne-au fost de ajutor, dar când aproape ocolisem poiana, peste  noi a năvălit ziua. Pe drumeagul de mai departe, am trecut pe lângă băncuța bătrână  care deabia de se mai ținea în vreo două cuie. Odihna pe care ne-o doream am amânat-o până la Troița de la răscruce. Acolo ne-am sorbit cafeaua caldă și din traistă ne-am scos ceva merinde. Acolo ne-am conversat pe mobil, cu cei de la cabana către care ne îndreptam  și de la ei am aflat că  sus bătea vântul tare și vuietul pădurii pe care-l auzeam, tocmai de acolo venea. 

Pe nesimțite, pe  lângă noi, nebăgate în seamă, s-au furișat aproape, umbrele unui măgăruș, încărcat cu ceva samare și în urma lui un călugăr, cu rasă cam roasă de vremuri și parcă și cam lucioasă, de multele care trecuseră peste ea. Se duceau spre mânăstirea Stânișoarei cu laptele strâns în dimineața aceea de la văcăria  din  Nucețel.

Din locul încă neumblat în dimineața asta însorită, cu umbrele prelungi ale fagilor aruncate peste pădure, nu ne mai rămăsese decât să ne urmăm calea pe potecile Coziei.

 

Am părăsit  curând drumul mânăstirii Stânișorei și ne-am abătut pe poteca de sub muchia Scorțarului. În umărul acesteia, în loc însorit, am privit din nou primele țancuri ale Pietrelor Roșii. Am coborât printre stânci și pietre mișcătoare, până la hornul din ai cărui pereți se desprinseseră   stâncile enorme din cale . 
La izvorul bătrân al locurilor, La Troc, am băut un pahar de apă, venită din adâncul pământului. 

Și iar am pornit pe cărări urcătoare, până am ajuns la locul cu priveliști către Pietrele Roșii, acolo unde marginea stâncoasă a muntelui, îți oferă baldachinul comod din marginea genunii. O Piatră Rea, ne scoate repede în strunga îngustă în care ca întotdeauna ne luăm pauza binemeritată. Mai departe un coborâș scurt ne duce la albia pârâului Turneanu, când zglobiu prin albia întortocheată, când dispărut în adâncul pământului. Firul lui, cu maluri acoperite de frunzele aruncate aici tocmai din crestele înalte, prin care ne afundăm până la genunchi, risipesc în zarea cristalină muzica toamnei care le-a gonit până aici. La căușul cu apă vie de sub pietre, nevăzute, s-au împreunat pâraiele venite pe sub pământ la vreme de iarnă.

Mai departe a început urcușul greu și lung, până în șaua Turneanului. 

Pământos, cu șarpele potecii strecurat printre fagi, uneori și din cei doborâți, pardosită adeseori cu pământ noroit și alunecos, nu-mi făcea niciodată plăcere să umblu prin locurile acestea. Doar  când ajungeam sus, în Șaua Turneanului, la căsuța pricăjită de acolo, adeseori  îmbrățișată de lumina soarelui, îngemănat cu albastrul cerului, mă bucuram din nou de frumusețea muntelui.

Scurtă vreme ne-am odihnit, am mai luat o înghițitură de cafea și din nou am plecat la drum. Vântul bătea năpraznic, așa cum ne promisese Anișoara – cabaniera – încă de când eram pe la poalele Coziei. Zăpada începuse să acopere poteca și parcă începusem să simțim greul înălțimilor. La colonia mestecenilor, am ajuns repede. Bătrânul patriarh dintre aceștia, se sfârșise de mult  printre urmași și ceva mai sus, aceștia încinseseră hora cea mare. Când am ajuns pe promontoriul stâncos, cu priveliști către marile înălțimi ale zărilor, vântul căzuse cu desăvârșire. Crăcile fagilor se liniștiseră din dănțuială. Soarele stăpânea cerul fără pic de nori și razele sale blajine, încălziseră muntele. Doar zăpada începuse să acopere muntele, pe ici pe colo ochit, de părea că așteptăm primăvara și te cuprindea mirarea că brândușele încă nu apăruseră.

Curând a apărut rariștea brazilor și ceva mai departe și aleea dintre ei. Am pregetat să urmăm poteca ce trecea peste ultima și cea mai riscantă la vreme de iarnă, dintre Pietrele Rele ale Coziei. Am luat-o în sus, peste creasta Vamvurei, acolo unde soarele răzbise zăpada cea mare. Era mai anevoioasă poteca, dar mai ușor de parcurs și  pe deasupra cu imagini deosebite către apropiatele stâncării ale Ciuhei Mari, uneori cu capre negre și mai ales spre cele înalte ale Făgărașilor. Înălțimile domoale ale Lotrului își întindeau alene culmile înzăpezite și valea Oltului părea atât de aproape, de să pui mâna pe ea.

La cabană am ajuns după ce am străbătut calea dintre brazii cei bătrâni, după care am coborât la casa primitoare. Eram primii călători din ziua aceea și după noi s-au strâns în jurul meselor, cei veniți din zările Coziei. Unii de pe meleagurile stâncoase ale Frunții Oii, alții dinspre Stânișoara și mai spre seară, cei de pe Valea Gardului. În cabana era voie bună, tinerească și la mese se întretăiau aventurile zilei care tocmai trecuse.

Ziua cealaltă a pornit în zori. Când am plecat, zăpada cam scârțâia sub picioare.  Soarele însă a dat colțul peste Ciuha Mică și plaiul alb al muntelui a prins viață. Oarecari păsări gureșe au înveselit plaiul iernatec și ziua asta aproape de primăvară în toiul iernii, stătea să ne amăgească.

Am  coborât repede, pe același drum și locurile s-au depănat pe coastele însorite, fără să le simțim. 

Doar când am ajuns pe drumul Stânișoarei, la băncuța din coastă, pe lângă trunchiul de cireș, am apucat pe poteca aproape nevăzută ce ne-a scos repede în valea Păușii. 

La capătul acesteia am poposit la birtul din cale să ne sorbim licoarea obișnuită și să ne socotim ce cale să alegem la întoarcerea spre casă. Am ajuns până la urmă în Căciulata, care ne-a întâmpinat cu soare dințos și frig cât nu îndurasem pe creste și doar autobuzul ne-a mai încălzit un pic până am ajuns acasă.

Text: Dinu Boghez

Foto: Floriana Boghez

21-22.12.2013