Spre Dosul Pamantului

Moto: Îmi plac ceasurile

          pentru că ele măsoară ceea ce nu este.

                     Nichita Stănescu

Îmi era gândul la locurile din adâncul pădurilor, păstorite pe îndelete la vremurile de demult. Dosul Pământului era printre acestea. Pe acolo, printre locurile pierdute în inima pădurii, cu copaci înalți ridicați la cer, cu frunze ițite în zile primăvăratice și mai spre toamnă cu ele foșnindu-ți sub picioare, mi-am petrecut minunile unor zile aducătoare de clipe fermecate, dintre acelea de care acum deabia de-mi aduc aminte.

Cu părul nins zdravăn, cu pași mai greoi, ce încă-și mai doreau poteci cu amintiri frumoase, iată-mă gândind din nou la locurile stăpânite de misterele din mijlocul pădurilor aproape nepătrunse. Când urcasem de mult, încercând să descifrez potecile îmbătrânite încă de pe atunci în adâncul unei lumi în care bănuiai mistere și întrebasem femeia întâlnită în cale, cam pe unde am ajunge mai repede la Dosul Pământului. Apăruse pe fața ei nedumirirea locurilor de care nu auzise. Așa, gânditoare, dintr-odată i s-a luminat fața, când ne-a spus ,, că doar n-oți căuta Curul Pământului ?,,.  Și așa am ajns atunci, în locurile acelea, cu hățaș de păduri arareori străbătut. Mi-au trebuit mai apoi zile multe de trudă, cu borcane de vopsea atârnate de gât, așternând  prin pădure semne, dintre acelea care să te facă să descoperi mai ușor, frumusețea locurilor, alături de misterul pe care-l răspândeau. Așa s-a născut poteca cea neobișnuit de lungă, dintre șoseaua Călimăneștilor, tulburată de zgomote mecanice și vechiul drum de care al Carpatinei brezoiene, mistuitoare de aurul verde a locurilor, aflat sub vârful lui Stan, primul din cele multe ale acestor munți.

De când străbătusem labirintul potecilor ce duceau către magnetul terestru al acestora, Dosul Pământului cu doar cei 1205m ai săi, trecuseră iată, ani mulți, poate mai bine de 30 și acum dorul locurilor acelea, de care se aninaseră oarecari transformări, mă atrăgea din nou.    

Se anunța o zi frumoasă, când în dimineața cam matinală, ne-am urcat în mașina confortabilă, care ne-a lăsat repede pe valea Olăneștilor, în apropierea vechii case silvice, parcă mai amărâtă decât în zilele în care o cunoscusem și aproape de podul peste apa Olăneștilor. Dincolo de pod era croit drum nou, către locurile înalte oarecum, în care oameni înfrățiți cu plaiul, aproape sihăstriți, își duceau traiul.

Începea drumul cu apa pârâului Comancăi în dreapta, pe albie zăgăzuită, cât să nu facă prăpăd la ploi năpraznice. Fusese podul, cu ceva vreme în urmă și nou și pe lângă el se vedeau și urme ale cablurilor ce susțineau pe atunci, vechea punte firavă. Cu ani mulți în urmă, trecusem peste ea cam legănat și cam cu teamă să nu scap piciorul printre scândurile, care pe alocuri zburaseră poate, în apa cristalină a Olăneștilor. Trecut peste podul cu oarecare lărgime, măcar pentru căruțele sătenilor, ne-a întâmpinat drum lat, croit în serpentine multe, cât să fie panta mai ușoară. O casă întunecată și bine ferecată, o fântână alături, cât să ne îmbie la un scurt popas și din nou la drum. Era pământul cam uscat și calea ne era ușoară și poate tocmai de aceea ne era mersul domol, de parcă plecasem la nuntă. Poate de aceea, când ajunsesem la troița din capul plaiului, oamenii întâlinți în cale, după ce ne-au spus cât mai facem la Dosul Pământului unde vroiam noi să mergem, au adăugat că dacă mergem ca melcul, să ne luăm gândul. Am continuat să urcăm alene, deloc stimulați de apostrofa omului, care ne gratulase cu epitetul de mai sus. Am intrat în sat, pe ulița principală – mai erau și pe de lături altele -, pintre casele arhaice, unele încă locuite, altele de mult părăsite. Dintre acestea din urmă, cîte un geam, sclipea în lumina soarelui, pătruns peste plai în dimineața asta cu cer albastru. Clipea soarele în sticla ferestrei, cât să ne amintească de dincolo, că pe aici fusese odată viață și zumzetul copiilor, însuflețiseră curtea școlii de mai sus, astăzi bine ferecată.

Pe lângă gardurile îmbătrânite, multe schiloade și sprijinite în câte un ,, toiag ”, ne mai latră câte un câine, ne mai întâmpină câte un bătrân, de la care mai smulgem vârsta vreunuia dintre ei. Se fixaseră aceștia la vreo 77-78 de ani și parcă niciunul  nu vroia să aibă mai puțin. Drumul strecurat printre case părea chiar unul lat, față de poteca de-o știam înainte și ogrăzile din preajma lui, începeau să aibă viață. Dar casele vădeau trecerea timpului necruțător. O casă mai pătrățoasă, așezată într-un loc mai larg, fusese cândva școala cătunului. Acum stătea ferecată, așa, cam în paragina neamului, în locul ăsta îmbătrânit, din care copii se sfârșiseră de mult. Din prispa unei case, au răsărit doi tineri, poate nepoți, înalți, frumoși, veniți parcă din altă lume, cu care ne-am conversat cât să mai aflăm câte ceva despre locurile dătre care ne îndreptam. Lumina soarelui, ajunsă peste satul cu pomi în floare, cu albul varului aninat pe pereți și acoperișul din șiță înegrită de vremurile trecute peste el, aduceau la noi, bucuria zilei de prmăvară tumultoasă și nostalgia anilor ce treceau prea repede și cu unii dintre ei, eram și eu contemporan. Într-un loc se afla o casă cu pridvor și lemne adăpostite sub acesta. Într-altul o casă ceva mai nouă, vopsită papagal, cum se vedea din drum. Mai sus, poate cam ultima, avea în curte târlă de oi, cuvântătoare în pragul dimineții, ce-și așteptau scosul la pășunatul în islazul satului.

De aici încolo drumul se transforma într-o potecă îngustă, cu firișor de apă căzut printre pietrele așezate în chip de trepte. La capătul drumului, am pășit pe islazul sătucului și îndată am ajuns la o troiță, îmbătrânită și ea, cu izvor în preajmă. Către pădurea ce străjuia culmea depărtată, am avut de străbătut calea printre tufele de păducel țepos, care parcă stăteau să cucerească plaiul. Era ziua asta de primăvară, caldă, cu soarele care se ridicase binișor pe cer și pașii noștri se cam moleșiseră, când am ajuns în creasta străjuită de copacii desfrunziți. Am făcut un popas și când ne-am ridicat, cam alene, am căutat vechea potecă, ce ar fi trebuit să-și afle locul pe culme. Se vedea și nu se vedea și vorbele celui care ne spusese că locurile nu prea mai erau umblate, începeau să se adeverească.

Pe muchia cu copaci desfrunziți, cu umbre prelungi aruncate de soarele ridicat binișor pe albastrul cerului, ne-am început umbletul prin pădure. Înaintea noastră, parcă ar fi fost o geană de potecă, ba chiar într-un loc mi s-a părut că văd oarecari urme de bocanc cu talpă profilată. Or fi fost ale vreunui călugăr  dintre aceia de care știam și mai aflasem de curând, că s-ar fi adăpostit în găoacea muntelui de sub vârful la care am fi vrut să ajungem. Aveam să aflăm câteva zile mai târziu, că pe acolo trecuseră niscaiva oameni, tot ca noi, ba poate și mai și, umblători pe coclauri și dornici de frumusețea muntelui și liniștea lui.

Umblam pe creasta pădurii, uneori coborând, alteori urcând, încercând să aflăm urmele vechiului marcaj cu cruce albastră. Nici când avea anii tinereții, acesta nu era prea ușor de urmărit, fiind arareori aplicat pe copaci. Dar acum îl mâncase timpul și din el nu mai era nimic. Nu ne rămăsese decât să urmărim scrijeliturile făcute pe copaci de oameni, în drumul lor spre stâna din Jiliști sau spre alte locuri unde i-or fi mânat nevoile. 

În cale ne-a apărut un vârf pleșuv, bătut de soare și pe dreapta lui o potecă firavă, agățată de coasta muntelui, cam repezită spre valea abruptă. Am străbătut-o, am coborât până acolo unde creasta pe care o urmărisem până atunci, își schimba brusc direcția și cobora într-o șa adâncă. Ne-am așezat la oarece tocmeală, uitându-ne către locurile împădurite pe care le aveam în față și mai ales la  țuguiul depărtat al vârfului cu profilul bine cunoscut al Dosului Pământului. Până acolo mai aveam ceva drum și întoarcerea era tot cea pe care umblasem până acum.     

  

Era aproape ora amiezii când lălăiala noastră prin pădurile Comancăi, trebuia să capete decizia normală. Aveam să ne întoarcem și Dosul Pământului avea să rămână pe altădată. Plăteam tribut mersului nostru alene prin pădurea dinspre Comanca. Ne rămăsese doar să ne aruncăm privirile prin locurile prin care nu mai aveam răgaz să mergem. Vedeam săltat bine peste pădure, țuguiul înalt al vârfului Dosul Pământului. Clinurile muntelui pe care ar fi trebuit să le străbatem erau bine împădurite și peste ele ne-am imaginat cam cât timp ne-ar mai fi trebuit să treacă până am fi ajuns în locul dorit în ziua asta frumoasă. În josul locului unde ajunsesem, stătea o șa adâncă și mai departe stăteau clinurile muntelui, destule, care ne-ar fi dus în locul dorit. Erau orele amiezii, soarele încălzise pădurea și moleșeala care ne cuprinsese și-a spus ultimul cuvânt: trebuia să ne întoarcerii. Am străbătut iară brâna ce ocolea vârful grăunțos, am urcat din nou prin pădurea cu umbre mișcătoare, după cum umbla soarele pe cerul albastru și până la umă am poposit pe plaiul cu păducei țepoși.

Câtăva vreme ne-am lăfăit pe plaiul însorit, după care am luat din nou drumul satului. Ne-am oprit la troița îmbătrânită, cu izvor alături. Din urmă ne-au ajuns vreo doi călugări, care cine știe de unde coborau. Poate din înjghebarea de căsuțe de la Dosul Pământului de care tot auzisem. Poate din Frăsineiul aflat cam tot pe meleagurile astea. Păreau cam stânjeniți când i-am întrebat de sihăstria pe care o căutasem și au încercat să ne îndrume pașii în locuri în care oricum n-am fi găsit Dosul Pământului. Poate doreau să mai păstreze o vreme tăcerea așternută pe meleagurile vârfului adormit în mijlocul pădurii.

Noi ne-am continuat drumul pe plai. Apoi pe drumeagul dintre case, cu pomi parcă mai în floare decât dimineața când îl urcasem. Într-altul cu urzici deabia răsărite. Am aflat apoi oameni mai  vorbăreți și mai prinși în treburile gospodărești, ne-am oprit la troița din josul satului și însfțrșit am coborât la apa Olăneștiului. Am zăbovit oleacă la izvorul sulfuros din cale. În poiana de sub biserica din Pietriș, veche cam de pe la 1700 și ceva, ne-am odihnit cu gândul la locurile la care nu ajunsesem și plimbarea noastră a luat sfârșit în forfota Olăneștiului, la autobuzul care avea să ne ducă spre casele fiecăruia.    

Text și foto: Dinu Boghez

23.03.2014