Cantecul calatorului in toamna pe semetia varfului Nedeii

Moto: Doar când urc poienile

           mi se-ncarcă genele.

                  Lucian Blaga

Ne-a hărăzit toamna asta zile frumoase și dorul înălțimilor, ne-a îndemnat către crestele alpine ale munților Căpățânii. Se anunța vreme fără cusur și imaginea virtuală a marilor vârfuri căpățânene, îmi stăruia în ochii  minții. Trecuse atâta amar de ani, de când tot cam la vremea asta, doi tineri, cu dorul muntelui în suflet, în pragul unei dimineți, plecaseră tocmai din Polovragi, cu gândul să împlinească drumul pe creasta munților și să-l sfârșească tocmai seara, în Malaia de pe valea Lotrului. Avusesem pe atunci vreme cu soare și cer senin cât să nu-i găsim vreun cusur. La izvoarele din cale găsisem filigram înghețat și de sub pojghița străvezie, întinsesm căușul palmei să sorbim apa vie. Ne-au rămas atunci în minte doar culorile toamnei ce coborâse peste munte și niscaiva creste depărtate pe care nici nu ne osteneam să le deosebim. Aveam în picioare alergătura drumului și când plecasem în zori, nici nu ne gândisem la cei vreo 40-50 km cât măsura întinsul muntelui până întâlneam din nou așezări omenești.

Era și acum tot cer senin și toamna îngâlbenise plaiul către care ne îndreptam, odată ce părăsisem casele Vaideenilor, apucând-o pe calea celor 18 km din drumul turmelor, ce avea să ne scoată la refugiul din Cășerie. Stânele fuseseră părăsite de mult și doar arareori liniștea muntelui mai era întreruptă de zgomot mârșav de drujbă și vuiet de brad doborât.

Am străbătut serpentinele multe care ne-au scos la muchia care avea să ne poarte către plai. Am trecut pe lângă ce mai rămsese din "Fantâna cu Ciutură" și ceva mai incolo pe lânga icoana împietrită în inima stâncii, pe fața căreia se așternuseră legende. Am străbătut pădurea bătrână de fagi rari și mai încolo locurile din care aceștia erau doar o amintire. Am ajuns la plai, am trecut pe lângă lama de calcar a Găuriciului, care văzută de aproape își arată eroziunea și lapiezurile numeroase care o caracterizează. Undeva în dreapta drumului, se află stîna din Cășerie -1650m - , la care într-o împrejurare am înnoptat cu bunăvoința băcițelor. Până la refugiul Cășeriei unde aveam să ne  adăpostim, n-a mai fost mult. Am trecut pe lângă vârful Piatra Stroeștilor – 1784m – și iată-ne ajunși la refugiul – 1750m -, la care urma să înnoptăm. Prima vietate care ne-a întâmpinat, a fost un câine  ciobănesc, lățos și jigărit, rămas aici de când coborâseră turmele. Ne-am aruncat ochii în camera deschisă mereu și ne-am cam îngrozit de culoarea îneagrită a salteluțelor din priciuri, pe care le apucasem și curate. Noroc că venisem înarmați cu cheile celeilate camere, ferită de nevolnici și acolo soba care a început să duduie și paturile curate ne-au îmbiat la odihnă.

Am ajuns la refugiul din Cășerie un pic mai târziu decât ar fi trebuit să prindem apusul soarelui în toată măreția sa, dar și așa coloritul norilor pregătiți să dea peste coama muntelui Corșoru, ne-a îndestulat privirile.9257,9261

A venit înserarea și focul duduind în soba bătrânească, întruchipată din zidărie neaoșă și mai apoi festinul stropit cu un degetar de licoare de prună, dată în clocot la flăcările jucăușe, ne-au făcut somnul liniștit. Către miezul nopții, afară s-a întețit vîntul, cum îi stă bine golului montan, dar cerul era spuzit de stele, cât lăsa luna să fie văzute.

Dimineața s-a arătat generoasă cu noi. Cerul era senin-sticlă, frigul de peste noapte nu lăsase cine știe ce urme și pălitrua pajiștei alpine, așternută sub culorile dimineții ne-a îndemnat la drum.

Când am plecat la drumul către vârful Nedeii, culorile aprinse ale răsăritului, se estompaseră pe întinsul plaiului. Culorile blajine ale zillei tomnatece, se așternuseră peste crestele golașe. Bradul singuratec din apropierea refugiului, era tot acolo unde-l știam, pregătit parcă să înfrunte cerbiciile altei ierni coborâte din înaltul  crestelor.  9254

Până la Fântâna Stroeștilor, drumul doar se unduia pe plaiul parcă nesfârșit. Acolo, la locul de unde oamenii puseseră pe sub pământ conducte care risipeau apa pe coastele însorite și până în preajma refugiului, ne-am odihnit oleacă. Cât să-mi aduc aminte de un drum făcut de unul singur, venind dinspre valea Cernei. Un drum lung, cu locuri pe care nu ai prilejul să le vezi mereu, fremătând de frumusețe la tot pasul. Așa că până să mă ajungă tovarășele de drum, mi-am depănat amitirile, de atunci, din anii nu prea depărtați. 

Am început de aici să urcăm serpentina cam lungă, care ne-a scos pe drumul urcător pe coasta muntelui. Umblând agale pe coasta muntelui, prin spatele vârfului Funicelului, ne-am mai oprit din când în când. Ba lângă troița ridicată de curând lângă unul din izvoarele coastei, ba să privim creasta unduitoare, pălită de zilele toamnei și năpădită din belșug de combinația măiastră dintre galbenul molatec al pajiștei alpine și albastru fără cusur al cerului. 

Am mers o bucată de vreme pe sub molatecul vârf al Funicelului.
Apoi am intrat pe poteca de desupra râpelor ce duceau spre frământata vale a Repedei. Un șes nu prea lung, ne-a condus pe un drum pietros către marea intindere de sub vârful Nedeii, săltat dintr-odată în fața noastră. Ne-am aflat pentru scurtă vreme sub creștetul punctat cu momâi ciobănești. Eram în fața ultimei redute a vârfului Nedeii, cel căutat de câtăva vreme. Am urcat panta către vârful cel mare și pe creștetul lui am ajuns repede. Eram aici la cea mai înaltă cotă a munților Căpățânii, de-ar fi fost cea știută de mult de 2130m, sau mai noua altitudine apărută pe ici pe colo de 2143m. Oricum, tot pe cel mai înalt vârf din întregul lanț al Căpățânii eram.

La odihna petrecută pe vărf, ne-au încântat șiragurile de munți până spre cei depărtați, orânduite sub cerul albastru.

Mai cu deosebire Pietrei Târnovului, mai apropiată, îi sclipea în soare calcarul cu care o hărăzise vâltoarea munților. Mai către poale sălășluiau stânele Târnovului Mic și mai depărtata cea din cel Mare, stăpânele poienilor întinse de la poalele țancurilor semețe. 

Din Șurean vedeam câte ceva cât să ajungem până la înaltul vârf allui Pătru, tiz de înălțime cu cel pe care eram. Parângul era aproape de să-l  prinzi cu mâna și din el se deosebea vârful cel mare, dar și mai apropiata Micaia, tot așa de masivă de când o știam.

Făgărașul își etala creasta înaltă, până se confunda cu cea a Iezerului, care părea și pudrată cu ceva nea proaspătă. Peste ei culmea cea mai înaltă, dinspre Omul Bucegilor, părea cetatea strajă orizontului. Mi-a plăcut să cred că am zărit și Piatra Craiului, întinsă ca un șarpe uriaș, până-și pierdea înlălțimile către valea Dâmboviței. Plaiurile întinse, înierbate și îngălbenite ale Căpățânii, dădeau ultma reprezentație din toamna asta. Doar zimțata creastă a Builei stătea de strajă orizontului răsăritean. 

Peste munți se lăsa pâcla amiezii, când ne-am hotărât să începem drumul întoarcerii. Locurile le-am parcurs cu repeziciune. Doar acolo unde s-a zărit depărtata stână din Groapă, am zăbovit oleacă. Străbătusem locurile cu ani în urmă și nu odată, ci de mai multe ori. Îmi plăcea să străbat poteca dintre jnepeni. De fiecare dată parcă mă regăseam pe potecile Retezatului și doar ieșirea undeva sub Funicel mă așeza din nou cu picioarele în munții Căpățânii. Acum locurile erau străbătute de un drum pământos, care spintecase frumusețea jneapănului. Sigur, drumul făcea legătura între stânele locurilor, dar rana făcută muntelui nu avea să se vindece ani mulți de acum încolo și parcă și sufletul mi-a fost un pic rănit. Și mă gândesc cu oarecare tristețe că drumul tăiat prin jepi se prelungea până spre stâna din Gropiță, trecând prin locuri de legendă cu denumiri asemenea. Și că niciodată nu va mai ști vreun trecător, de Mormânțel și Bisericuță, locuri care în legende ciobănești din alte vremuri s-or pierde cu încetul în repeziciunea întâmplărilor care trec pe aci. Parfumul altor vremuri, mai romantice poate, se pierde odată cu cei care încă mai au amintiri din acele vremuri.

Ne-am continuat drumul. Am trecut repede pe lângă un lac nival, din nou pe lângă troița aninată de coastă, pe lângă cele câteva izvoare și am ajuns iar la Fântâna Stroeștilor și mai apoi la căsuța refugiului din Cășerie. Acum aici era căldură molatecă și noaptea ne-a trecut repede, uneori uitându-ne la luna călătoare pe cerul senin.

A doua zi am luat drumul întoarcerii, prin toamna așternută peste munte. Doar la Piatra cu Icoană am mai zăbovit un pic. Cât să ne aducem aminte că de ea se leagă legenda altor vremuri, când locul era aproape unul de închinăciune al păstorilor aflați în trecere. Am coborât serpentinele lungi către valea Luncavățului, drumul ce străbătea întinsul Vaideenilor și când am ajuns în șoseaua ce străbătea Horezul, am revenit din reveria trăită în zile frumoase de toamnă pe crestele munților Căpățânii.

Text și Foto: Dinu Boghez

31.10-02.11.2014