Anii vietii

Moto: Mă plimb pe pământ

           sub ceruri de gând.

                          Lucian Blaga

   Acum, când ne pregăteam să ajungem în munții Șureanului, mi-am amintit de împrejurările în care pașii m-au purtat pe meleagurile acestora. Într-o împrejurare, Șureanul fusese doar tranzitul dintre munții înalți ai Cindrelului și cei ai Parângului și popasul făcut la cabana locurilor, în apropierea lacului dintre brazi, aveam să mi-l amintesc multă vreme.  

    Au mai fost și altele, intre care una făcută de unul singur, mi-a rămas întipărita în minte multă vreme. Plecasem din Poiana Muierii, străbătusem poienile Smidei și când să intru în poteca dintre brazi, n-am mai nimerit locul. Am coborât prin hățașe încurcate și când am ajuns la un drum ce părea să urce, pe acolo am luat-o. Am ajuns sub stânele din Gura Potecului și temător, am ales să urc piciorul lui "Pătru". Ultima porțiune a fost ceva mai dificilă, în schimb priveliștea a meritat efortul. Dar în afara cununelor de munți, undeva jos, mai spre poalele sale, am zărit împrejmuirea din pământ, bine înierbată, a unui vechi castru. Și tot de acolo am zărit acoperișul roșu al cabanei la care vroiam să ajung. Când am ajuns la șaua cu castru, nu l-am mai identificat. Poate eram zorit să ajung la cabană, de unde mai aveam încă drum lung de făcut. Sau poate am trecut pe lângă ridicătura de pământ și grăbit cum eram, n-am mai observat-o.

    Au fost acestea gânduri din cele ce-mi treceau prin ochii minții, pe drumul de pe valea Lotrului, adesea zdruncinat de hurducăturile unui drum și stricat și oricum neterminat atunci când fusese dat în exploatare.  

    Din gândurile spre munții pe care deabia așteptam să-i revăd, din salturile pe care uneori le făceam către tavanul mașinii în care eram, odată cu stropi de ploaie veniți parcă din senin, până la urmă am poposit oleacă la cabanele de la Obârșia Lotrului. Aveam să revăd aici vechi prieteni, dintre cei ce păstoreau cam de multicică vreme locurile și mă primiseră întotdeauna cu aceași prietenie.

    Am plecat mai departe, pe drumul care la început m-a făcut să cred că mâna ardeleanului, fusese mai închisă, mai pornită către "lucrul  bine făcut", dar șoseaua cea nouă era tot așa de îngălată ca până acum. Aveam să mă conving repede că meteahna noastră, rămasese tot fanariotă, așa cum o aflasem venind până aici. E drept, că o porțiune din ea era perfectă, dar asta doar cât să te amăgească un pic. Șaua  Tărtărăului și mai apoi valea Frumoasă stăpânită de duhul lui Sadoveanu, a rămas în urmă. Am trecut de cabana Oașa, cea modernă, în care în vremuri nu prea depărtate chiar mă adăpostisem peste noapte. O apucasem atunci și mai altfel, pe malul stâng al Sebeșului, dar de atunci trecuseră atâția ani de nici nu mi-i mai aduc aminte.

    Când am trecut peste barajul lacului de la Oașa, am zăbovit oleacă, cât să ne pierdem privirile peste oglinda apei sau spre adâncul văii de după baraj. Ne-au năucit reclamele de-o șchioapă, despre mulțimea pensiunilor care ne îmbiau cu șederea noastră la ele. Dar noi aveam ca țintă vechea cabană Șureanu. O pauză am făcut la poarta mânăstirii Oașa. Cînd ne îndreptam spre ea, mi-am adus aminte că acolo se retrăsese una din tenismenele noastre de valoare a anilor ‘70, după eșecul căsniciei ei cu Bjorn Borg. Ce tenismenă pierduse România și ce dramă fusese pentru ea evenimentul marital, altfel o bagatelă a anilor în care trăim astăzi. Am intrat în incinta mânăstirii și am zăbovit doar în vechiul așezământ. Clădire veche, din lemn îmbătrânit, ridicată de la pământ, ca nu cumva acolo să se adune zăpada viscolită și astfel ciuperca lemnului să o roadă cu încetul. Se simțea asta la fiecare pas mai apăsat, când tremurul cuprindea așezământul. Biserica cea nouă, cu arhitectură parcă copiată într-un alt exemplar adus aici pe meleagurile râului Sebeș. În așezământul ăsta vechi, cu țugui de lemn înălțat spre ceruri, fiecare a avut gânduri, după cum îi era personalitatea. Gata cu turul mânăstirii și ne-am continuat drumul.

    Pe malul înalt al lacului mai întâi, mai apoi îndreptându-ne spre inima muntelui, șoseaua urca mereu. Undeva ascunsă într-un cotlon de vale, am zărit colonia de copii și mai apoi au început să apară noile clădiri ale pensiunilor turistice. Unele gata și altele, destule, încă în construcție. Mai toate cu bun gust și mai ales, așezate cât să nu deranjeze natura. Sau poate am eu un fel de altă înțelegere pentru tot ce se face în partea asta de țară, de dincolo de munți. Pensiunile s-au rărit, drumul a rămas singur cu muntele și curând ne-a apărut în față vechea casă de la Poarta Raiului. Era, în anii în care o văzusem prima oară, una cu pretenții și pe atunci gândeam că acolo ar fi de petrecut zile frumoase de iarnă, pe întinderea plaiului albit de nea și parcă și întruchipam plimbări lungi pe schiuri. Acum stătea stingheră pe coasta muntelui și doar amintirile mele îi mai găseau locul de odinioară. Pe undeva prin apropiere, se află poteca-scurtărtură, pe care ajungeaai repede la cabana Șurean. Drumul de mașină, ne-a silit la un ocol lung, dar până la urmă am ajuns la poarta cabanei. Omul de acolo, poate bucuros de oaspeți, ne-a deschis poarta și ne-a poftit să ne alegem locul de mas peste noapte.  

    Cabana avea înfățișarea celor de de mult, așa cum mai fusese și cea de la Obârșia Lotrului, păstorită în vremuri trecute de bătrânul Ghișe. Doar că acum, cea de aici căpătaase oarecari măsuri de conservare. Într-una din camerele de la etaj, cu scară de lemn, cu scârțul anilor mulți trecuți peste ea, cu sobiță și cuvetuță cu apă curentă, ne-am aciuiat pentru zilele cât aveam să hălăduim pe aceste meleaguri.

    Vremea era înnourată, cam friguroasă pe cât ne așteptam și din cerul plumburiu,  s-au mai strecurat și ceva stropi de ploaie, de ne-au făcut să credem că zilele frumoase pe care le așteptam, erau cam depărtate.

    Dimineața părea tot una cu picuri de ploaie, dar către înălțimea Pătrului, îngrămădeala de nori alergători, părea să aducă oarece schimbare a vremii. Printre fărâmele de nori întunecați, razele soarelui sfârtecau grăunțe de cer senin. Încurajați, am plecat pe drumul de care știam din alte vremuri, că urca o bună bucată de drum către locul dorit. Am trecut pe lângă țuguiul restaurantului de altitudine și câtăva vreme am urcat pe plai. Până când, pe drum a apărut pământul umezit de curând și din călători auto, am devenit unii pedeștri. Așa am urcat pe vârful Aușelului, până unde ajungea linia telescaunului. Clădirea instalației de telescaun, stătea pustie, în așteptarea zilelor cu omăt, când pe semne locul avea să fie cuprins din nou de frenezia celor urcați până aici să culeagă bucuria zilelor de iarnă.

    Varful lui Pătru, avea căciula înălțimii sale cuprinsă încă de nori și asta ne-a făcut să renunțăm la binețea pe care în ce mă privește, vroiam să i-o mai dau odată. Cam amărâți, am luat calea întoarcerii, de pe care doar niște câini zgomotoși ne-au mai deranjat-o. Am ajuns la casa cu țugui, unde curioși am intrat înăuntru. O fătucă binevoitoare, ne-a îndrumat către șemineul cu foc molcom, unde ca să ne fie statul cu folos, ne-a servit câte o ceașcă de cafea. Vorbe însăilate la repezeală, casa  cu țugui, care a fost primitoare, chiar dacă afară nu erau zile de iarnă și o pisicuță jucăușa ne-au făcut șederea plăcută. 

    La cabana de unde plecasem am ajuns repede și în drum am căutat și izvorul cu apă fermecată, care în zile de iarnă aducea în cabană apa trebuincioasă. Seara a coborât peste cabană cu vreme cam cețoasă și picuri mărunți, mocănești. Cabana Șureanului ne-a mai primit o noapte sub acoperișul său și primitoare cum se dovedise a fi, ne-a smuls promisinuea,  că în zile frumoase de toamnă ce vor veni, vom mai ajunge aici, cu aceeași intenție, neîmplinită acum, de a urca pe vârful lui Pătru, cel către care privirile dacilor, paznici ai înălțimilor la vremea lor, s-or fi ridicat de atâtea ori.      

    Când am plecat din curtea cabanei, sita cerului cernea picuri mărunți. Parcă ar fi trebuit să nu ne pară atât de rău că părăseam meleagurile acestea, dar aici petrecusem clipe minunate și omul care le păstorea, fusese pentru noi un amfitrion plăcut și deopotrivă discret în aparițiile sale. Acum, odată ieșiți pe poarta cabanei ne aștepta doar lungul drum de revenire la șoseaua alpină de lângă barajul Oașei. Nici nu ne-am dat seama cât de repede am trecut prin colonia pensiunilor, apoi pe la poarta mânăstirii Oașa și doar la baraj am stat oleacă să ne dumirim încotro o vom lua. Cei cu ajutorul cărora ajunsesem pe aceste meleaguri mi-au oferit o surpriză. Drumul întoarcerii hotărîseră să-l facem mergând către Șugag. Nu știam drumul de cînd începuse să se modernizeze, așa că plăcerea putea să fie întreagă. Era drumul strecurat printre coaste înalte, bine împădurite și printre ele prezența omului părea să fie departe. Rar, a mai apărut cîte un om. Pe alocuri mai era câte o închipuire de casă trecută prin sita omului și până în locul unei hidrocentrale, nimic nu părea să strice întregul naturii. Aproape de așezarea omenească a Șugagului, a apărut și drumul nou modernizat ce trecea muntele către altele, născute din vremuri deabia știute, din îndeletnicirile moștenite din moși-strămoși. Drumul de peste munte avea serpentine multe și urca pe ele din greu, mai ales că lupta lui cu malurile înalte și râpoase, mai avea mult până să-și liniștească pantele deabia stârnite. Câte o fântână ne-a mai ieșit în cale și de dragul lor, le-am mai sorbit apa cristalină. Dar a avut totul un sfârșit și până la urmă am ieșit pe înălțimea unor plaiuri întinse, cu o închipuire de muzeu care amintea că locurile au un trecut anume. 

    De aici încolo au început alcătuirile omenești ale caselor din Jina, sat de oieri de când s-or fi știut, cam pe lângă cota 1000m, să fie parcă aproape de locurile pe care le păstoreau peste vară. Mai apoi drumul și-a urmat calea înaltă, cu plaiuri nesfârșite, până a coborî la auto-bandul cel nou, cu mașini alergătoare, de-ți venea să te ferești din calea lor. Apucasem pe drumul întoarcerii și până a ajunge pe valea Oltului, nici că am mai avut mult de mers. Când ne-am văzut aici, prin locurile atât de bine cunoscute, am simțit doar regretul celor frumoase, pe unde tot umblasem zilele acestea.     

16-18.06.2015

Text și Foto: Dinu Boghez