Moto:
Sufletul satului fâlfâie pe lângă noi,
ca un miros de iarbă
tăiată,
ca o cădere de fum
din streașini de paie,
ca un joc de iezi pe
morminte înalte.
Lucian Blaga
Ajunsesem din nou într-un
alt ajun de Crăciun. Unul cu soare mult și cer senin. Doar cu ceva ger, coborât
pe meleagurile apropiate munților ce-și începeau urcușurile din preajma
Olăneștilor. N-am intrat în stațiune și înaintea acesteia, am luat-o pe drumul
oarecum ocolitor al acesteia. Străbătând ultimele extinderi ale stațiunii,
coborând aproape de albia râului și mai apoi urcând pe malul înalt, până la urmă
am ajuns în locul în care oarecum se închidea circuitul drumului ce venea din
stațiune.
Era o vreme magnifică, cu
cer senin, cu copacii pădurii înălțați așa, dintr-o dată, deasupra șoselei pe
care venisem. Valea pârâului din lungul drumului pe care urcam,
avea pe el filigranul gheții care stăpânea pârâul și pe sub ea, mai gâlgâia pe
alocuri, firicel de apă.
Într-un loc cu izvor și
băncuțe alături, am zăbovit cât să ne tragem pe mâini mănușile și să ne
strângem mai bine hainele de pe noi. Ne dovedise gerul de pe vale și fâșia de
cer senin, cât o lăsau coamele înalte atât de apropiate. Într-un cot al
drumului, un ac de păr care ne muta pe celălalt versant, ne-a întâmpinat
strânsoarea laolaltă a văilor. Una din ele mai ales, își deschidea parcă porțile
întunecate, să pătrundă soarele aflat încă pe versantul acoperit de lumina
zilei și de trunchiurile fagilor înalți. Era un contrast de întuneric și
lumină, pe care parcă acum îl vedeam prima oară.
De aici încolo drumul urca
repede pe coasta muntelui și nu mult mai departe, panta lui aproape că nu se mai cunoștea. Am ajuns curând la placa avertizoare,
că urmează satul Tisa și nu mult mai departe ne-a întâmpinat troița locurilor.
Cu forme geometrice, un pic rigidă în comparație cu cele ale caselor care se
profilau pe muchia urcătoare spre locurile înalte, ale munților din zare. În
adâncul văii de sub troiță, poteci coborâtoare, ajungeau la fântâna de unde
oamenii își aduceau apa de toate zilele.
Un pic de odihnă și la drum
către singura uliță a cătunului. Ajunsesem printre casele vechi, cu alcătuiri
ancestrale. Printre ele câte o ogradă cu vietăți, dintre cele care le asigurau
traiul, puținilor oameni, care nu cred că vreodată s-au gândit să se desprindă
de locul în care se născuseră.
Când am ajuns pe ulița
satului, am luat-o la dreapta și imediat ne-a ieșit în cale o construcție nouă,
un fel de motel, aflat aici din cine știe ce fantezie. Oricum era închis și cu
anunț mare agățat afară, pentru doritorii de petreceri bine ascunse, că putea
fi închiriat la nevoie. Până una alta era bine ferecat.
Era Ajunul Crăciunului și
printre casele bătrânești era liniște. Într-o fereastră a uneia din case un
pisoi se încălzea la soarele ce invadase ulița. Dintr-un țarc cu grajd alături,
un om își îngrijea cele câteva oi și ieșit la uliță odată cu trecerea noastră
pe acolo, ne-a dat oarecari lămuriri despre bisericuța satului, către care ne
îndreptam. Poate vroia să se laude cu ce avea cătunul și i-a dat bisericii vreo
500 de ani. N-am vrut să-l contrazic, dar bisericuța, nu împlinise încă
suta.
În drumul nostru țintit pe
bisericuță, ne-a ieșit în cale o femeie cu două găleți cu apă, poate de la alt
izvor. Dar ce m-a uimit, că atât de lin îi era mersul, că apa din găleți aproape
că nu se mișca. În câte o ogradă, câțiva din berbecii viitoarelor turme, se
arătau surprinși de trecătorii neobișnuiți. Casele întâlnite în cale purtau
patina timpului, așezată temeinic peste ele.
La bisericuță am ajuns
repede. Nu era cine știe ce monument de arhitectură și nici veche nu era, ci
doar din anul 1943, cum scria pe pisanie. Dar pe mine mă lega de ea o anumită
amintire. Era prin anul 1968, când pe aici ajunsesem prima oară. Mă îndreptam
către prima mea excursie din Buila. Străbătusem cătunul Tisa și ajunsesem la
capătul lui. Acolo, în pragul unei dimineți însorite, ajunsesem la micuța
biserică, așezată oarecum pe un loc ridicat, în bătaia soarelui matinal. O fotografie
contre-jour, avea să arate frumusețea așezământului bisericesc. Aveam să aflu
la întoarcere, după developarea filmului, că fotografia făcută atunci, în
pragul dimineții, urma să-mi fie dragă toată viața.
Pe negândite am ajuns la
bisericuță. Era proaspăt renovată sau cel puțin așa părea. În preajma ei se
afla cimitirul satului, cu morminte vechi, ce păreau uitate de soartă. Poate de
când se construise drumul și accesul în Olănești era unul ușor și mulți acolo
stăteau, lumea sătucului își mutase rudele trecute dincolo tot acolo. Dar așa
cum arăta micuțul cimitir, cu priveliște spre dealurile și munții din zare,
avea în el pitorescul pe care-l așteptam. În adăpostul amenajat de curând, cu
bănci și acoperământ, am zăbovit câtăva vreme. Cât să mâncăm o felie de cozonac
și să ne odihnim oleacă. Câteva poze ale locului și mai ales creasta zimțată a
Builei, meritau fotografiate.
Apoi am luat drumul înapoi,
am ieșit din sat, am trecut din nou pe la izvorul întâlnit la urcare, după care
am ajuns la mașină și...asta ne-a fost excursia din ajunul Crăciunului.
Text: Dinu
Boghez
Foto: Floriana
Boghez
24.12.2016
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu