Moto: Mi-am înfipt călcâiele în stânci
Lucian Blaga
O plimbare prin Cheile Folea.
Într-o duminică cu cerul strecurat prin salba de nori jucăuși, încălecați pe un veritabil ducipal, iată-ne plecați pe valea Olăneștilor, undeva către adâncurile împietrite ale cetații de calcar a Stogului.
Cu gândul la locurile minunate la care vroiam să ajungem, am străbătut calea văii râului prin sate cu case mai fățoase apărute în vremurile ceva mai moderne și orășelul-stațiune cu ale sale înghesuite, de nu-ți mai rămâne loc de unde să te saturi de aerul dătător de sănătate al munților cu care l-a dăruit Dumnezeu.
Am ieșit curând din învălmășeala stațiunii și am urmat drumul, singuratec la ora asta matinală a văii Olăneștilor, cu apă săltăreață, uneori sclipind în câte-o rază de soare scăpată printre nori. După vreo 7 km, o furcitură de drumuri și de ape ce străbăteau calea lor printre stânci, ne-a arătat locul în care pâraiele Mânzului și ale Radiței se hotărâseră să-și cunune numele în cel al Olăneștilor. Noi l-am urmat pe primul dintre ele. Dupa vreo 12 km de când părăsisem Olăneștiul, am trecut, poate prea ușor, pentru câte amintiri lăsasem aici, pe lîngă fostul canton Mânzu. Era aici locul de traversare a apei către drumul care mă purtase de atâtea ori către cantonul lui Zdârcea din chei, astăzi cabana Cheia. Mai departe drumul a mai mers liniștit câtăva vreme, pe malul apei Mânzului, până când s-a hotărât voinicește să urce serpentinele către minunile desăvârșite ale cheilor Folea.
Aici ajunsesem prima oară cu mulți ani înainte, la fosta cabană forestieră Folea, ascunsă bine de pădurea care o adăpostea. Erau condiții de-un bivuac, cu o ușă pricăjită la singura camera oarecum locuibilă. Ferestrele nu prea mai aveau geamuri, dar vreo două ochiuri cu sticlă, îmbătrânite de ani mulți de când stăteau ascunse sub pavăza pădurii, tot mai erau la locul lor. Dar era susurul nocturn la pârâului Folea din apropiere și peste pădure domneau stâncile cheilor, promisiunea de a doua zi.
Acum urcam în liniște pe serpentinele drumului, necirculat de multă vreme. Pe aici fuseseră cândva tăieri năpraznice de pădure. Vremea multă trecută de atunci împliniseră minunea reînvierii și locurile erau din nou stăpânite de generația cea nouă a pădurii tinere. Aproape brusc, ne-a apărut în față turnul stâncos cu fisuri și tavane, depășite doar de alpiniști destoinici. Pe vremea când pășisem aici prima oară, doi prieteni alpiniști de meserie, tocmai descoperiseră domeniul alpin și se grăbiseră cu pitonarea și parcurgera locurilor încă virgine, unele chiar de grad V si poate chiar peste. Poate Titi Pandiu și Tini Georgescu și-or mai aduce aminte de măreția locurilor descopeite pe atunci într-o zbenguială alpină ce ținea mult de tinerețea lor. Ceva mai mult de o lungime de coardă, m-au convins să urc cu ei, după care i-am părăsit. Nu era în puterile mele de urcător pe coardă să înaintez mai departe.
Acum am ajuns repede în chei și în față ne-a apărut turnul cel dintâi și poate cel mai impunător. Pe atunci nu avea încă nume, dar poate astăzi o fi primit botezul. Undeva bine ascuns în păienjenișul pădurii tinere stătea portalul peșterii Arnăuților. Pe vremea când ajusesem la intrarea ei, pădurea încă nu o acoperise. Acum deabia de i se vedea un colțișor din intrarea măreață, cum o văzusem atunci împreună cu băiatul meu de-o șchioapă.
Am intrat mai departe în chei și le-am găsit ca și atunci tot atât de impunătoare. Sunt greu de descris locurile. Fiecare are măreția lui. Cu pereți de stâncă înalți, cu fisuri numai bune pentru folosirea mijloacelor alpine, pe lângă care ochii zburdă către înălțimile stăpânite de brazi și fagi, înfrățiți să reziste împreună la furia vânturilor ce le-or zgâlțâi zdravăn temeritatea în timpul furtunilor abătute peste creste. În timpul ploilor abătute pe aici, am văzut apa pârâului, pașnic acum, trecută peste drum, de numai spintecătura dintre stâncile înalte te scoteau la liman. Tocmai sus, la capătul cheilor, stau martore fundațiile unei posibile captări a pârâului, către marea de la Lotru, rămasă neterminată. Acum ca să mergi mai departe de ele, trebuie să treci apa pârâului și să urci din greu până a ajunge la poteca crestei ce te conduce către cununa munților Căpățânii.
Am admirat prin strâmtoarea locurilor și firavele flori galbene a... gălbinelelor. Ne-am îndestulat privirile cu pereții înalți de calcar pur, ne-am agățat imaginația de fisurile și surplombele din înălțimea acestora și în ce mă privește și de câteva amintiri aninate tot pe acolo și am făcut calea întoarsă stropiți de ceva picături de ploaie, venite la vremea când cerul își acoperise ochiurile de cer senin cu care ne blagoslovise o zi minunată.
Text: Dinu Boghez
Foto: Floriana Boghez și Andrei Boghez
14.05.2017
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu