Moto: Să nu uit să o iau de la capăt în fiecare zi.
Marcel Brion
La drum
din nou către meleagurile Șureanului. Cu aceeași tovarăși de drum, cu același mijloc de transport dar și cu alții care și-l etalau pe al lor, mai dolofan,
mai sforăitor și parcă mai neobișnuit cu drumuri de munte.
Drumul a
fost cel obișnuit. Mai întâi pe valea Oltului, apoi pe cea a Lotrului prin Brezoiul
cel adunat la poalele Țurțudanului, apoi prin Voineasa, parcă mai animată ca
deobicei. Valea Mănăilesei a trecut cu bine peste curmătura de unde se urcă
spre Fratoșteanu. Pe malul lacului cel mare, drumul nu mai avea hopurile din
dreptul viitoarelor podețe și la Obârșie, animația gheretelor cu ceva de
vânzare, era în toi. A urmat urcușul pe șoseaua care ducea la celălalt lac, cel
de la Oașa. Drumul era mai lin, mai ,, ardelenesc “, aș putea spune. Valea Frumoasei avea ritmul zglobiu al
celor de munte și purta pe unda ei veselă, poveștile lui Sadoveanu. Când am
trecut peste barajul lacului de la Oașa, ne-au întâmpinat felurite chioșcuri,
care de care mai improvizate, cât să ne trezim la obiceiurile pământului. De la
unul din ele m-am servit cu un fel de terci cu suport de gogoașă. Îmi era foame
și am găsit-o bună, ce era să fac !. Mai departe am urmat șoseaua de pe malul
lacului, cu pantă cam abruptă spre oglinda lacului. Mi-am tot scormonit mintea,
cam cum ar arăta o protecție a șoselei către malul abrupt și parcă n-am găsit
nicio soluție. La mânăstirea din cale am zăbovit o clipă, cât să ne despovărăm
gândurile de cele lumești din locurile cu oameni de toate felurile din care
veneam. Până la cabana Șureanului vremea cam întunecată și frigul aproape
pătrunzător de cum ieșeam din mașină, nu ne-a prea dat speranțe pentru
isprăvile pe care le pusesem la cale cu vârfurile din munții pe care ni-i doream.
Am
străbătut drumul printre coloniile însorite de case de vacanță, apărute la
Luncile Prigoanei și Poarta Raiului. Aici, la cea din urmă, stingheră oarecum
fața de mulțimea caselor moderne, mai dăinuia vechiul așezământ al Porții
Raiului. Altădată aici era singura casă pe întinsul poienii, dar acum părea
aproape umilă printre cele moderne apărute la timpul din urmă. De aici încolo,
șoseaua, ceva mai ponosită decât până la ea, ne-a condus repede la cabana
Șureanului. Nu l-am găsit acolo pe Onel, dar ușa camerei pe care ne-o hărăzise,
ne aștepta deschisă.
Ne-am
identificat repede cu cele șase paturi cât avea camera. Taman câți eram noi. În
soba îmbătrânită – altădată în vremuri de mult trecute, o fi fost un semnal de
modernitate, focul a început să mocnească. Camera, până a nu începe să se
încălzească, s-a umplut de valuri de fum înecăcios. Până la urmă soba a început
să risipească frigul, care altfel stăpânea casa și poiana din preajma ei.
Întunericul s-a așternut peste liniștea locului și până a adormi, poveștile cu
munți din viața fiecăruia, unele chiar comune, au deschis tolba cu amintiri,
până când glasurile s-au stins fără să știm.
Noaptea a
lăsat peste munte ceață multă și ploaia s-a revărsat peste poiana cabanei. În
întunericul nopții, nu prea aveam cum să apreciez intensitatea ploii, dar pe
burlanele cabanei apa șiroia din belșug. Și cam așa a ținut-o toată noaptea.
Doar spre ziuă, ploaia s-a potolit, dar cerul era îmbrobodit de valurile de ceață
ce coborau neîncetat de pe munte. De-ai fi încercat să zăbovești mai mult
afară, un frig pătrunzător te gonea înapoi în camera în care focul se stinsese
demult. Spre ziuă norii de ceață tot pe lângă cabană zăboveau și din muchia
Șureanului, pavăza cabanei, arareori zăreai câte vreun petec din înălțimea
muntelui.
Cât ne-am
foit noi prin preajma cabanei, cât ne-am pregătit să înfruntăm cerbicia
muntelui, soarele a început să răzbească muntele. Din Măria Sa Pătru, vârful pe
care de atâtea ori îl vedeam în diminețile senine, cețurile ce-l învăluiau, au
început să-i străbată în goană nebună poalele, urcându-se către cer, de unde
poate și veniseră. Atunci am început și noi pregătirea plecării și care pe jos,
care cu mașina, după cum îi era vrerea, ne-am îndreptat către crestele pe care
ni le doream.
Pe drumul
către ,,Con“, mai apoi pe lângă așezările
acestuia, am urcat pe lângă linia de telescaun, parcă apărută mai de curând.
Câtăva vreme am urcat pe plai, până a ajunge la drumul scormonit în munte.
Printre zgrumțurii acestuia, cu privirile aruncate pe verdele muntelui până
către înălțimile ce se contopeau cu albastrul cerului, urcam mereu. Până
într-un loc, de unde drumrile muntelui începeau să umble pe plaiuri diferite.
De aici
drumurile căpătau înfățișarea unei răspântii, sau poate doar gândurile mele de
acum, împărțeau muntele. Oarecum în spatele drumului pe care venisem, o pantă
domoală urca spre vârful Șureanului. Din șaua adâncă din față, marcajul
drumului către cabana Prislop își înșiruie stâlpii de marcaj, pe sub un drum
scormonit de curând pe coasta muntelui. Din locul șeii de mai sus, urcă spre
vârful Cârpa un drumeag închipuit pe lângă tufele de ienupăr. Ne apar în cale
urmele unei vechi tranșee, rămasă pe aici de pe urma vreunei bătălii purtate
prin aceste locuri. Până pe vârful cu ceva pietre scoase la iveală de vânturile
abătute peste creastă, din locul de unde am părăsit drumul de sub Șureanu, nu
facem mai mult de ½ oră. La pavăza unei momâi-gigant și a stâncilor vârfului,
am zăbovit câtăva vreme. Ajunsesem pe vârful de unde împrejur stăpâneau munți
cât cuprindeai cu ochii. Aș fi vrut să deslușesc din înălțimile Parângului câte
ceva, dar volbura stăpânea depărtările și culmile întunecate se contopeau cu
norii care nu se dădeau duși cu una cu două. Imaginea întunecată a acestuia era
compensată de plaiurile întinse ale crestei coborîte din vârful cel mare al
Șureanului. O turma de oi se juca de-a prinselea pe întinsul plaiului, când
risipite, când adunate într-o roată albicioasă. Erau priveliști de care nu mă
mai săturam.
Aveam
totuși o nedumerire. Cum s-or fi orânduit oare munții ăștia, de și-au risipit
bunătate de două miare dincolo de culmea principală a lor ?!. Nu venisem cu
harta acestora până aici și poate doar acasă aveam să o mai privesc odată cu
mai multă atenție.
Am făcut
ceva poze, nu cine știe ce de expresive. Mi-am mai rotit privirile într-un fel
de tur de orizont și în sfârșit, am luat drumul înapoi, în minte cu întrebarea,
dacă o fi fost sau nu, vârful pe care mă odihnisem, cel al Cârpei, de 2012m. Am
coborât panta muntelui, am urcat până la locul unde părăsisem drumul pietros pe
care venisem de la capătul liniei de telescaun și când am ajuns în preajma
acesteia, m-am abătut către stâlpul de marcaj înfipt în plaiul muntelui. N-am
ajuns totuși până la el și în loc să urmez linia acestora până la intrarea în
pădure, către poteca pe care o știam, m-am abătut la dreapta, într-un coborîș
ușor, până când am zărit prin rariștea pădurii, drumul care dimineața ne dusese
la așezământul ,, Conului “. Cu ceva ocol
evident, străbătând drumeagurile încălzite zdravăn de soarele atotputernic, am
ajuns la răcoarea prispei cabanei. Drumul meu luase sfârșit.
În ziua
următoare, sub cerul de un senin aproape neverosimil, am plecat pe drumul către
casă, unul fără pauze și poate de asta cam obositor.
Ajuns
acasă, am luat harta Șureanului și explicațiile ghidului acestuia, încercând să
aflu daca vârful pe care fusesem era cel bănuit. Așa am ajuns la concluzia că
micul platou pe care ajunsesem, cel cu momâia mare din vârf și cu stâncile care
mă adăpostiseră de vânt, era de fapt cel al Comărnicelului ori Gropșoare,
primul de 1894m și celălalt de 1900m. Dar oricum, de aici îmi încântasem ochii
cu plaiul culmii ce cobora din Șureanu și odihna sub pavăza stâncăriilor îmi
fuseseră de folos. Pe culmea aceasta din urmă, era și vârful Capra cel căutat
de mine. Și de acum încolo, mai aflasem ceva în plus despre acești munți. Cât
privește vârful Cârpa, mai aveam de așteptat până să-i pășesc peste creastă !.
Text și Foto: Dinu Boghez
20-22.06.2017
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu