Relaxare in alb

Povestea unei poteci

A fost odata ca altadata o poteca. O poteca veche, mult umblata, ce incepea pe un peron micut de gara si avea la capat un apus de soare. Dupa o vara stralucitoare si o toamna lunga insorita, zile gri venira pe acele meleaguri si viscolul aduse o rochie grea de nea peste bietele branduse ce insoteau poteca. Iar viscolul dura zile nenumarate si astfel poteca ramase singura, uitata si neumblata…
In dimineata de Craciun, niste drumeti carpiti inca de somn coboara pe peronul micut de gara. Afara este tare frig si burniteaza, raul este inghetat, iar inafara de suieratul trenului nimic nu se aude. Descurajati de peisaj, calca insa pragul potecii. Pe intuneric, padurea naste “monstrii” infricosatori. Pamantul este inghetat bocna. Nici vorba de poteca cunoscuta de atatea veri racoroase si ierni insorite.
Dar iata ca pasind prin dimineata mohorata, o raza de soare strapunge norul cenusiu si tinuturile potecii incep sa se dezvaluie: padurea cu frunze albe, stanci incordate, paraie de gheata, ciripituri dezmortite. Incet, incet… rasare soarele si poteca se umple de lumina. Un mos Martin ii calca si el pragul lasand de-a lungul ei urmele inspaimantatoarei sale prezente. Cerul devine albastru, stancile rosii, padurea alba, iar drumetii se inveselesc si incep sa-si depene din amintiri.
Poteca prinde viata. Si nu mai este singura. Asa ca hotaraste sa-i rasplateasca cu cel mai frumos apus al anului, apusul de Craciun, ce se afla sus de tot, acolo unde poteca se sfarseste.
Dar pentru acest apus, ii pune pe drumeti la incercare. Ajunsi aproape de varf, ea le trimite vantul de nord cu-o ceata groasa. Poteca se face astfel nevazuta. Izbiti de ger, orbiti de ceata, dar hotarati sa invinga vremea zbuciumata, drumetii regasesc poteca printre brazii inghetati si stancile infricosatoare.
Si astfel, poteca ii poarta catre casuta calda ce-i asteapta si le ofera in dar apusul de Craciun…

Text: Floriana Boghez

Foto: Floriana Boghez

De ger, de inima albastra!

Moto: Inima visează măzărichea înmiresmată
Si steaua albastră cu clinchete mici.
Serghei Essenin

Am coborât din nou în gara Mânăstirii Turnu. De data asta am traversat curtea mânăstirii cu iz de tămâie şi zvon de glas bisericesc. Ne-am strecurat pe lângă gardul ultimei chilii şi ne-am înscris pe vechiul drum către cealaltă mânăstire a locurilor, cea de la Stânişoara. Am poposit la răscrucea marilor poteci, cea din Poiana Troiţei. Se desfac de aici, către valea Oltului, potecile spre Poiana Nuceţelului, marcată cu dungă galbenă şi cea către casuţa de la Lacul Porcului, marcată cu dungă albastră. Împreună cu dunga roşie pe care am venit, marcajele alcătuesc tricolorul Coziei şi cam asta a fost şi intenţia marcatorului, pe vremea când doar cea pe care urcam acum avea semn turistic. Şi tot de aici, se desprinde spre stânga, poteca anonimă ce duce spre un izvor, acumulat într-un rezervor de beton. Izvorul se ascunde vara, în adâncul pământului, dar captarea lui, probabil într-o anume perioadă, o fi fost necesară. Mai departe, pe drumul cu înveliş subţire de nea proaspătă, au început să apară priveliştile către abruptul măreţ al Coziei. Mai întâi cea dinspre muntele Sălbatecu, la poalele căruia s-a cuibărit schitul cu arhitectură ciudată care-i poartă numele. Într-un cot al drumului, larg şi vechi - poate din vremea primului razboi mondial; veridică sau ba, inscripţia ,, 1913 ”, de pe o stâncă laterală urcuşului spre mânăstirea Stânişoara, cam asta ar trebui să însemne-, priveliştea spre marile abrupturi ale Coziei, era deplină. Mai apoi drumul către muchia Turneanului si spre cabană, spre stânga, se desprinde potecă cu început priporos.

Se strecoară poteca pe drum de brână, până a nu ajunge în Şaua „La Meliţă ”. De aici încolo suntem pe drumul cel mai cunoscut către cabană. Doar 10-15m de urcuş şi spre dreapta-stâncării discrete, acoperite de iarbă şi lăstăriş-, se desprinde poteca de pe muchia Scorţarului. Una dintre cele mai frumoase şi deopotrivă sălbatece, ale întregului masiv. Drumul continuă şi prin luminişuri apar frumuseţi de toate felurile. Ici stâncăriile înalte ale Pietrilor Roşii. Colo o strungă înaltă cu privelişti către valea Oltului

şi spre ţintă de astăzi, a şeii Turneanului. Urmează o coborîre priporoasă – pe timp cu gheţuş chiar dificilă -, spre adâncul unei vâlcele cu stânci proaspăt doborâte din peretele înalt, de deasupra ei. Un vâlcel înălţat spre locuri depărtate, cu stânci şi umbre sprinţare de căprioare sfioase. Un urcuş pe panta cu frunziş foşnitor, prin locuri în care ghioceii vestesc primăverile timpurii. Izvorul „ La troc ”, stă ascuns în cotlonul său şi de la el în sus, alt urcuş trebuie învins. Pe undeva prin preajmă, o chilie de călugăr, un bârlog de urs şi dinn când în când câte-o capră neagră sprinţară, însufleţesc locurile. Apar alte privelişţti frumoase, către stâncile Pietrilor Roşii. Coborâm din nou, ceva mai lent şi după ce traversăm o altă vale, ne îndreptăm către una din Pietrile Rele ale Coziei. Şi de aici coborâm şi când traversăm o altă vale, poteca ajunge pe firul apei Turneanului, cel mai adesea seacă, dar undeva prin sorburi nevăzute, străbate drum subpământean.

Apoi izvorul iese la iveală şi de aici trebuie să ne alimentăm ultima oară cu apă. Mai departe până la cabană nu mai întâlnim altă sursă. Dar de aici în sus urmează panta mare- adeseori noroioasă- ce ne conduce spre Şaua Turneanului. Urcăm din greu şi cele ¾ oră ni se par o veşnicie. Ajunşi sus, pe creastă, ne odihnim câteva clipe în micuţul refugiu de aici, cel de care nevolnicii trecători ai acestor locuri, îşi bat joc adeseori. Drumul până la cabana Cozia se desfăşoară pe creasta muntelui şi parcă ar fi mai uşor. Depăşim primul vârf, ieşim într-o şa, împânzită cu mesteceni bătrâni şi începem să urcăm spre cel următor, lăsând pe stânga drumul de vară. Doar ce începem urcuşul către vârf şi ne întâmpină un snop de mesteceni, care de care mai pitoreşti. Aşa, privit îndelung, alcătuesc o adevărată hora învârtită pe coastele Coziei. Pare o horă a mireselor, scoasă din ritualul unei nunţi din ţara altor vremi. Urcăm şi când ajungem pe vârful cu snop de stâncării înconjurate de tufe răzleţe de ienupăr, stăm o vreme şi privim cu nesaţ privelişti către măreaţa Builă,

spre creste mari înzăpezite şi către nepătrunsul Lotrişor. De aici se abate spre dreapta hăţaşul ce ne scoate pe interesanta muchie a Scorţarului. Ne desprindem cu greu din belvedrea atotcuprinzătoare şi după încă ceva urcuş, coborâm în Şaua Măriei. Şi de aici se face un hăţaş pe dreapta, care ne conduce pe cărări întortocheate, către stâna din Foarfeci. Tot aici, în larga poiană în care am ajuns, se află „urlătoarea lupilor ”. Prin luna februarie, haita se adună aici, la joaca dragostei şi întâmplării. Mai departe drumul Coziei către vârfurile cele mari, trece de la pădurea fagilor bătrâni, cu coroane bogate, la bradul cel şuerător în bătaia vântoaselor.

Când ajungem la gol alpin, sub stâncile Vamvurei, pe stânga, pe lângă brădet, observăm urme proaspete ce coboară din creasta cu zăpada spulberată de vânt. Ne-am închipuit că drumul de vară, peste Piatra Rea, a devenit periculos şi cei care coborâseră au luat drumul de iarnă, ce se strecoară prin pădurea de brad de sub Ciuha Mare.

Urcăm din greu. Pe creastă urmele au dispărut cu desăvârşire, luate de vânt, care acum ne zgâlţâia zdravăn Şi ca lucrurile să se complice cât se putea, locurile pe care le străbăteam, se acoperă de ceaţă. Nimerim drumul şi prin pădure, apar din nou urmele, de data asta în lungul potecii care de curând fusese croită prin nămeţi. Când am ajuns la cabană periplul nostru se sfârşise. Vasile, cabanierul de servici, ne-a dojenit zdravăn, că prea întârziasem mult pe coastă, dar înăuntru era bine şi ceaiul şi camera bine încălzită ne aşteptau. Spre seară au mai sosit turişti, în grupuri răzleţite. Ba pe unii, blocaţi pe la lanţurile Bulzului, deabia i-au adus la cabană, câţiva pădurari aflaţi aici din întâmplare. Dar până atunci, ne aştepta apusul soarelui, a cărui lumină stătea să răzbată prin pâcla aşternută peste munte.

Globul scânteietor se plimba pe deasupra brazilor acoperiţi de zăpada ultimelor zile.

Şi doar când apusul dădea semnele înoptării, Floriana s-a întors la cabană cu imaginile luate din luminile cerului îndepărtat.
Noapte calmă, cu ceva fulgi răzleţiţi şi stele timide sclipind pe cerul ce tindea să se însenineze.
A trecut noaptea şi a doua zi zăpada se întărise şi gerul straşnic o făcea să scârţâie sub picioare.

Am apucat-o pe drumul forestier. Era lung şi nicodată nu coborâsem pe el, mai ales că acum kilometrii zdraveni aveam să-i facem pe picioare. Dar imaginile către Ţara Loviştei şi crestele înalte ale Făgăraşilor,

aveau să ne facă drumul mai scurt. Şi nu numai de asta îl alesesm, dar la urcare, genunchiul meu, dăduse semne de slăbiciune. Ori călcasem anapoda, ori anii se adunaseră peste el fără să-mi mai aduc aminte.
Aşa a început coborârea, pe un drum alb, cu zăpada deabia înlăturată, cât să facă loc temerarilor ce doreau să-şi petreacă aici Anul Nou. Acum locurile erau însorite şi mai ales priveliştile spre creasta înzăpezită a Făgăraşilor erau magnifice. Se vedeau bătrânele vârfuri încotoşmănite cu şube albe, coborâte din înaltul cerului. Defilau vârfurile cele mari prin faţa noastră şi nu ne mai săturam să le admirăm contururile bine cunoscute de noi, ca niciodată. Ansamblul Ciortei, de la vârful Boia Mare până peste ţancurile ascuţite şi până la Budislavu şi Suru. Lunga muchie a Vemeşoaiei şi căldarea Grohotişului şi Budislavului, îmi stârneau amintiri multe. Mai departe Negoiul şi Călţunul şi peste ele, părând îndepărtat, profilul Vânătoarei lui Buteanu. Trapezul Viştea-Moldoveanu se contura pe albastru cerului. Şi privirile se pierdeau către masivitatea Iezerului şi undeva, în pâcla îndepărtată, profilul Bucegilor. Mai apoi, tot coborând şi coborând prin zăpada scârţâitoare de sub picioare, dovada gerului pe care-l străbăteam, alte imagini ni se înfăţişau.

Stingheră, stâna din Mocirle, în marea de zăpadă ne’ncepută, răbdătoare, aştepta vremurile calde, cu oaspeţi grăitori. Spre vârful Omul Coziei, stâncile ce-l înconjurau dădeau spectacolul abrupturilor nordice, cu muchiile Măţăriilor şi Căprăriilor. Privirile străbăteau lungul drum spre valea Băiaşului şi undeva într-o şa adâncă, ultima stână a Coziei stâtea răbdătoare. Dar spectacolul cel mare îl dădea Bulzul, vârful împietrit cu abrupturi spectaculoase.

Când treci pe lângă el, către „Spintecătură ”, uneori ajutându-te de cablul întins în lungul abruptului, nu-ţi dai seama de verticala tăiată în stânca muntelui. Acum îşi arăta măreţia.
Pe nesimţite am părăsit împărăţia bradului, am ajuns în cea a fagului, cât îl mai lăsaseră oamenii netăiat. Curând ne-am întâlnit cu maşini care aduceau alţi oaspeţi la cabană şi cu mai toţi am avut de schimbat câteva cuvinte. Dar pe măsură ce mă apropiam de capătul dinspre Dângeşti al drumului, genunchiul meu dădea semne evidente de oboseală dureroasă şi când am sfârşit cei 15 km nu-mi doream decât să ajung acasă mai repede. Micuţul sat al Dângeştilor cu case încremenite sub fuioarele de fum siniliu înălţate din sobe încălzite ca în zilele de sărbătoare, profilat acum pe un cer plumburiu, după atâta zăpadă adunată pe coasta muntelui, părea venit din lumea legendelor copilăriei. Apoi visul iernii cu reflexe de poveste s-a curmat brusc, pe drumul îngheţat bocnă. Kilometri mai erau, dar de cum am ieşit din sătuc, drumul lung către Berislăveşti şi spre casă, l-am făcut cu alte mijloace de transport decât picioarele.
Din ziua care trecuse, amănuntele dureroase se estompau şi doar crestele înzăpezite mai zăboveau în cohii noştri, cei din înaltul muntelui.
Trecuse acum, un alt Crăciun petrecut pe Cozia.

Text: Dinu Boghez
Foto: Floriana Boghez

Portretul linistii...

Foto: Floriana Boghez

Musafir in Cetatea Doabrelor

Moto: Ne scapă mereu câte ceva în viaţă.
De aceea trebuie să ne naştem
Mereu. / Marin Sorescu

Doabrele !. Ţinutul stâncăriilor cu forme ciudate.
Nu era prima oară când umblam prin locurile acestea. Dar niciodată nu străbătusem lumea stâncăriilor măiastre, iarna, în prag de an nou. Era ultima zi anului 2008.
Într-o doară, plecăm în ziua sfârşitului de an către Brezoi. Pe valea Oltului forfota celor ce-şi căutau locul de popas din noaptea Anului Nou şi dincolo de mânăstirea Cozia, oarecare ceaţă aşternută peste vale. Când pătrundem pe drumul Lotrului, seninul cerului izbucneşte dintr-odată. Coborîm în Brezoi. Trecem podul peste Lotru, pe lângă turnul Ţurţudanului, înalt, ţuguiat până la Dumnezeu. Pe vale apariţii noi. Câteva case ceva mai deosebite, o sală de sport nou-nouţă şi la gura văii Doabrei, pe care urcăm, micuţa casă de lemn, mai mereu deschisă voroavelor duminicale şi pisicuţa cea albă pe care o ştiu de ceva vreme. Apoi intrăm pe valea apei firave strecurată în lungul, caselor amărâte ale celor aruncaţi la marginea comunităţii. Pe drumeagul văii, trecând printre case cu paznici lătrători şi izvorul amenajat din care oamenii işi iau apa cea de toate zilele, străbatem calea pârâului cu pojghiţe de ghiaţă pe malurile lui, de unde spre locurile înalte, copilandrii păzitori de turme de capre, şi le conduc, tot timpul anului, prin locuri numai bune de păscut. Aceştia sunt şi cei care cunosc cel mai bine locurile şi adeseori sfaturile lor dezleagă misterul potecilor.
Aproape de locul unde se despart apele Doabrelor de cele ale Zâmbrului, acolo unde stâncăriile cu formele unor carapace uriaşe, de broaşte ţestoase din vremile uriaşilor preistorici, încep să se despartă drumurile. Minunate sunt toate. Şi pe fiecare din ele este câte un traseu. De umbli pe văi, pe cea a Doabrei Mari mai întâi, până sus, în Poiana Suliţei, pe Doabra Mică, urmând semnul lui Cosmin înscris pe coaja copacilor, ce te scoate prin întortocheturi de tot felul, în partea estică a poienii amintite, pe cea a Zâmbrului, cu poteci ce urcă spre vârful înalt cu acelaşi nume, prin cheile înguste ale pâraelor, cu floră discretă şi liniştea văgăunilor, locurile au mereu încuietori, care parcurse cu atenţie te scot întotdeauna la limanul întinsei Poieni a Suliţei. Cloul acestor locuri este însă parcurgrea crestei Doabrelor, prin locurile însorite mai întâi, uneori chiar greu de atins, dar care ascund în ele în zilele reci, primăvăratice, gingaşele flori ale dediţeilor. Mai apoi meandrele crestei te conduc printre domuri înalte de stâncă şi văi cu pante mari şi alternanţa dintre acestea necesită atenţie, deşi pe aici există şi un vechi marcaj – TR. De data asta, puţin înainte de confluenţa pâraielor, apucăm pe poteca pantei abrupte, marcată recent cu CR, ce ne conduce pe muchia Coşarei. Câtăva vreme, cam ½ oră, avem de urcat panta mare, cu genunchii la gură, după care poteca aproape că urmăreşte un palier. Un vechi drum, rămas de pe vremea când s-a construit linia de înaltă tensiune, rămâne undeva la dreapta. Acum trecem pe lângă un prim stâlp de înaltă tensiune. Apar privelişti cuprinzătoare către vârful Zâmbrului, caracteristic prin înfăţişare şi cu înălţime apreciabilă pentru întreaga zonă. Apoi urcăm către o şa şi un alt stâlp electric. O clipă ne gândim dacă n-ar fi bine să coborîm pe un vechi drum încă vizibil. Am ajunge destul de repede în satul Proeni şi mai departe la gara Lotru. Gând trecător, pentru că ne hotărâm să continuăm urcuşul. Străbatem poteca prin pădure, înconjuraţi de liniştea deplină. De nicăeri nu răzbate vreun sunet măcar. Doar câte un strigăt de pasăre stingheră şi uneori adiera molcomă a vântului, care deabia înfioară crengile copacilor. Străbatem câteva vârfuleţe, o şa ceva mai pronunţată, acoperită de mestecenii cu albul lor imaculat şi iată-ne în faţa ultimului urcuş. Chiar dacă am pierde marcajul crucii roşii şi am ajunge în creasta care se iveşte în faţa noastră, odată ajunşi acolo marile privelişti ale Făgăraşilor acoperiţi de zăpadă, ni se arată dintr-odată. Din creastă, pe marcaj sau altfel, cu potecă bună sub picioare, ne apropiem de capătul drumului nostru de astăzi. Au trecut aproape 3 ore de când am părăsit Brezoiul.
Am ajuns pe vârful ridicat deasupra înălţimilor înconjurătoare. Era, din drumul făcut până acum, prima înălţime cu vizibilitate largă. Nu era prima oară când ajunsesem aici. Ba chiar coborâsem panta apreciabilă, până în şaua joasă de sub noi şi mai departe ghicisem nu odată, un drum pe sub coastă, ocolind stâncării şi urmărind hăţaşe, până la începutul de deasupra pădurii, al Poienii Suliţei, la casa lui Todorof, aproape de peştera Dracului. Ne-am oprit. Pe sub noi, înaintea ţuguiului pe care ajunsesem, pe drum de brână, se strecura poteca marcată pe care mersesem până acum. Era aceast drum, o variantă pe care să recunosc, nu o agream. Am fi putut coborî pe aici, pe marcajul crucii roşii, până în adâncul unei văi, de unde mai apoi, urcând din greu malul abrupt am fi ajuns pe unul din drumurile care fac legătura dintre satul Proeni si Poiana Suliţei. O clipă ne-am gândit că am putea merge pe acolo, dar coborâşul dur, pe pospaiul de zăpadă aşternut prin acele locuri şi chiar lungimea drumului, până la gara Lotru, altfel decât ne propusesm, ne-a făcut doar să zăbovim, pe vârful cu privelişti atotcuprinzătoare. Şi dacă priveliştea către stâncăriile Doabrelor, cu turnuri stâncoase, înalte şi abrupte- ascundeau acestea coloniile dediţeilor, cât nu le-or vandaliza neoamenii-, unele cu înfăţişarea unor adevărate domuri, dominate de înaltul „ dinte de rechin ” al Zâmbrului, ne erau bine cunoscute, priveliştea către creasta albită a Făgăraşilor, era una magnifică. Fereastra văilor însăilate până spre înaltul lor, ne aducea aproape de fragmentul de creastă dintre Suru şi Negoiu. Sclipeau în soare vârfurile albite de neaua care-i întovărăşea, dinspre pădure şi până spre ţancurile măreţe. Ici-colo câteva stânci înalte, către vâfrurile Boiei Mari şi Ciortei, pe care zăpada încă nu se aşternuse peste tot, trădau semeţia crestei. Gânduri multe, sunt legate de locurile acelea. Poteca din lungul muchiei Feţei Sfântului Ilie, frumoasă, dar lungă cât o zi de post. Vemeşoaia, drumul spre înălţimi, ce porneşte din valea Boiei, cea străbătută de apele cristaline şi uneori învolburate de furtunile dezlănţuite în Căldarea Grohotişului. Lacul din căldarea Budislavului, ascuns la poalele grohotişului coborît din ţancurile Ciortei. Ţipătul marmotelor pripăşite prin căldările locurilor. Şi câte şi mai câte.
Din visul crestelor albastre, ne-am întors privirile către ţinutul stâncăriilor Doabrelor. Pe acolo nicio urmă de zăpadă, pe coastele povârnite din tăişul ascuţit ce despart văiugile atârnate pe coasta muntelui. Ţancul ascuţit al Zâmbrului, despărţitor de văi adânci, cu înfăţişarea sa de dinte de rechin uriaş, ne-a oferit un spectacol ciudat. Avea pe el o turma de oi, la păscutul de iarnă !. Şi multă vreme am tot stat să ne dumirim cam cum umblă oile pe coastele prăpăstioase. Şi tare ne-am minunat văzându-le tăind drum nevăzut prin locurile cu stâncă goală. Coborîsem odată prin acele locuri, spre valea Zâmbrului şi ştiu bine cât ne chinuisem să ocolim locurile cu stâncă lucie, aşa cum ni se părea atunci. Şi oile, una câte una, treceau cu uşurinţă !. S-au risipit, s-au adunat şi până la urmă au început să coboare pe partea opusă vederii noastre şi nici aceea nu era cu mult mai uşoară.
În spatele Zâmbrului, crestele stâncoase, tăioase ca lama cuţitului, coborau până spre valea adâncă a Doabrelor. Ceva mai departe de acestea, domurile Doabrelor, turnuri împietrite, rotunjite de vânturi, stăteau pavăză către întinsa Poiană a Suliţei. Deasupra stâncăriilor cu formele astea ciudate, stăteau copacii golaşi şi peste ei crâmpeie din Poiana Suliţei, cu casele ei risipite, dintre care acoperişul roşu al acareturilor lui Nea Niţă, se deosebea mai cu sârg. A fost acesta personajul care statornic pe aici, însufleţea locurile. Avea casa deschisă cui îl vizita şi mereu un pahar de lapte bătut şi o mămăligă bine mestecată, pusă pe fund de lemn, alături de o bucată de brânză, îmbiau la vorbă, pe noi care-i călcam pragul mai des. Dar n-om fi fost singurii !. Ne povestea Nea Niţă cum stătea noaptea cu oile, alături de casă, iarna, înfăşurat în cojoace şi vara păstorea prin munţii Lotrului. Şi doar în noaptea Craciunului intra în casă, să prăznuiască Sărbătoarea Domnului cu baba lui. Avea dânsul şi nevoi şi din copiii lui, care stăteau la oraş, a mers la unul dintre cei ce-i călcau pragul, medic dentist, prieten bun de munte ani în şir şi l-a rugat să urce într-o zi de iarnă, să-i scoată măseaua, care tare îl supăra. Am urcat cu toţii şi tratamentul stomatologic a reuşit, acolo pe vârful muntelui. Şi Nea Niţă s-a dus şi baba lui, cu trupul încovoiat cum n-am mai văzut,au luat-o copiii la oraş. Ce-o fi gândit ea oare, când s-a desprins din locurile din care nu ieşise toată viaţa !. Câtăva vreme am văzut-o, strecurându-se printre orăşenii care nu erau din lumea ei. Apoi a dispărut. S-a dus după nea Niţă. Gânduri, venite din praful amintirilor !.
Nu puteam să stăm o veşnicie prin aceste locuri. Am lăsat gânduri şi privelişti şi am început să coborîm tot pe drumul pe care venisem. Când urcasem soarele venea după noi, deasupra noastră şi ne lumina calea înălţimilor. Acum la întoarcere, cobora peste ţancurile Narăţului, peste muchia ce ducea spre stâncile de pe Verdeş şi Vultureasa.
Coboram repede, pe poteca priporoasă şi cum nu vroiam să mergem chiar prin aceleaşi locuri, când poteca o lua la stânga, am apucat pe un crâmpei de drumeag care cobora tot înainte. Avea pe el un început de potecă şi când s-a terminat am luat-o prin pădure, la dreapta. Am traversat o viroagă, apoi pe a doua şi am coborît direct în valea Zîmbrului. Până a ajunge la locurile din care urcasem dimineaţa, alte minuni stâncoase ale Doabrelor ne îmbiau să le fotografiem. Şi Floriana s-a tot dat după locuri de unde stâncăriile Doabrelor păreau mai frumoase, să le putem lua cu noi acasă, să le privim de câte ori ne-am aminti de o excursie minunată în prag de An Nou. Şi atâta vreme a trecut cu fotografiatul, încât a trebuit să gonim până în Brezoiul orei la care ne pleca autobuzul.

Text: Dinu Boghez

Foto: Floriana Boghez