De ger, de inima albastra!

Moto: Inima visează măzărichea înmiresmată
Si steaua albastră cu clinchete mici.
Serghei Essenin

Am coborât din nou în gara Mânăstirii Turnu. De data asta am traversat curtea mânăstirii cu iz de tămâie şi zvon de glas bisericesc. Ne-am strecurat pe lângă gardul ultimei chilii şi ne-am înscris pe vechiul drum către cealaltă mânăstire a locurilor, cea de la Stânişoara. Am poposit la răscrucea marilor poteci, cea din Poiana Troiţei. Se desfac de aici, către valea Oltului, potecile spre Poiana Nuceţelului, marcată cu dungă galbenă şi cea către casuţa de la Lacul Porcului, marcată cu dungă albastră. Împreună cu dunga roşie pe care am venit, marcajele alcătuesc tricolorul Coziei şi cam asta a fost şi intenţia marcatorului, pe vremea când doar cea pe care urcam acum avea semn turistic. Şi tot de aici, se desprinde spre stânga, poteca anonimă ce duce spre un izvor, acumulat într-un rezervor de beton. Izvorul se ascunde vara, în adâncul pământului, dar captarea lui, probabil într-o anume perioadă, o fi fost necesară. Mai departe, pe drumul cu înveliş subţire de nea proaspătă, au început să apară priveliştile către abruptul măreţ al Coziei. Mai întâi cea dinspre muntele Sălbatecu, la poalele căruia s-a cuibărit schitul cu arhitectură ciudată care-i poartă numele. Într-un cot al drumului, larg şi vechi - poate din vremea primului razboi mondial; veridică sau ba, inscripţia ,, 1913 ”, de pe o stâncă laterală urcuşului spre mânăstirea Stânişoara, cam asta ar trebui să însemne-, priveliştea spre marile abrupturi ale Coziei, era deplină. Mai apoi drumul către muchia Turneanului si spre cabană, spre stânga, se desprinde potecă cu început priporos.

Se strecoară poteca pe drum de brână, până a nu ajunge în Şaua „La Meliţă ”. De aici încolo suntem pe drumul cel mai cunoscut către cabană. Doar 10-15m de urcuş şi spre dreapta-stâncării discrete, acoperite de iarbă şi lăstăriş-, se desprinde poteca de pe muchia Scorţarului. Una dintre cele mai frumoase şi deopotrivă sălbatece, ale întregului masiv. Drumul continuă şi prin luminişuri apar frumuseţi de toate felurile. Ici stâncăriile înalte ale Pietrilor Roşii. Colo o strungă înaltă cu privelişti către valea Oltului

şi spre ţintă de astăzi, a şeii Turneanului. Urmează o coborîre priporoasă – pe timp cu gheţuş chiar dificilă -, spre adâncul unei vâlcele cu stânci proaspăt doborâte din peretele înalt, de deasupra ei. Un vâlcel înălţat spre locuri depărtate, cu stânci şi umbre sprinţare de căprioare sfioase. Un urcuş pe panta cu frunziş foşnitor, prin locuri în care ghioceii vestesc primăverile timpurii. Izvorul „ La troc ”, stă ascuns în cotlonul său şi de la el în sus, alt urcuş trebuie învins. Pe undeva prin preajmă, o chilie de călugăr, un bârlog de urs şi dinn când în când câte-o capră neagră sprinţară, însufleţesc locurile. Apar alte privelişţti frumoase, către stâncile Pietrilor Roşii. Coborâm din nou, ceva mai lent şi după ce traversăm o altă vale, ne îndreptăm către una din Pietrile Rele ale Coziei. Şi de aici coborâm şi când traversăm o altă vale, poteca ajunge pe firul apei Turneanului, cel mai adesea seacă, dar undeva prin sorburi nevăzute, străbate drum subpământean.

Apoi izvorul iese la iveală şi de aici trebuie să ne alimentăm ultima oară cu apă. Mai departe până la cabană nu mai întâlnim altă sursă. Dar de aici în sus urmează panta mare- adeseori noroioasă- ce ne conduce spre Şaua Turneanului. Urcăm din greu şi cele ¾ oră ni se par o veşnicie. Ajunşi sus, pe creastă, ne odihnim câteva clipe în micuţul refugiu de aici, cel de care nevolnicii trecători ai acestor locuri, îşi bat joc adeseori. Drumul până la cabana Cozia se desfăşoară pe creasta muntelui şi parcă ar fi mai uşor. Depăşim primul vârf, ieşim într-o şa, împânzită cu mesteceni bătrâni şi începem să urcăm spre cel următor, lăsând pe stânga drumul de vară. Doar ce începem urcuşul către vârf şi ne întâmpină un snop de mesteceni, care de care mai pitoreşti. Aşa, privit îndelung, alcătuesc o adevărată hora învârtită pe coastele Coziei. Pare o horă a mireselor, scoasă din ritualul unei nunţi din ţara altor vremi. Urcăm şi când ajungem pe vârful cu snop de stâncării înconjurate de tufe răzleţe de ienupăr, stăm o vreme şi privim cu nesaţ privelişti către măreaţa Builă,

spre creste mari înzăpezite şi către nepătrunsul Lotrişor. De aici se abate spre dreapta hăţaşul ce ne scoate pe interesanta muchie a Scorţarului. Ne desprindem cu greu din belvedrea atotcuprinzătoare şi după încă ceva urcuş, coborâm în Şaua Măriei. Şi de aici se face un hăţaş pe dreapta, care ne conduce pe cărări întortocheate, către stâna din Foarfeci. Tot aici, în larga poiană în care am ajuns, se află „urlătoarea lupilor ”. Prin luna februarie, haita se adună aici, la joaca dragostei şi întâmplării. Mai departe drumul Coziei către vârfurile cele mari, trece de la pădurea fagilor bătrâni, cu coroane bogate, la bradul cel şuerător în bătaia vântoaselor.

Când ajungem la gol alpin, sub stâncile Vamvurei, pe stânga, pe lângă brădet, observăm urme proaspete ce coboară din creasta cu zăpada spulberată de vânt. Ne-am închipuit că drumul de vară, peste Piatra Rea, a devenit periculos şi cei care coborâseră au luat drumul de iarnă, ce se strecoară prin pădurea de brad de sub Ciuha Mare.

Urcăm din greu. Pe creastă urmele au dispărut cu desăvârşire, luate de vânt, care acum ne zgâlţâia zdravăn Şi ca lucrurile să se complice cât se putea, locurile pe care le străbăteam, se acoperă de ceaţă. Nimerim drumul şi prin pădure, apar din nou urmele, de data asta în lungul potecii care de curând fusese croită prin nămeţi. Când am ajuns la cabană periplul nostru se sfârşise. Vasile, cabanierul de servici, ne-a dojenit zdravăn, că prea întârziasem mult pe coastă, dar înăuntru era bine şi ceaiul şi camera bine încălzită ne aşteptau. Spre seară au mai sosit turişti, în grupuri răzleţite. Ba pe unii, blocaţi pe la lanţurile Bulzului, deabia i-au adus la cabană, câţiva pădurari aflaţi aici din întâmplare. Dar până atunci, ne aştepta apusul soarelui, a cărui lumină stătea să răzbată prin pâcla aşternută peste munte.

Globul scânteietor se plimba pe deasupra brazilor acoperiţi de zăpada ultimelor zile.

Şi doar când apusul dădea semnele înoptării, Floriana s-a întors la cabană cu imaginile luate din luminile cerului îndepărtat.
Noapte calmă, cu ceva fulgi răzleţiţi şi stele timide sclipind pe cerul ce tindea să se însenineze.
A trecut noaptea şi a doua zi zăpada se întărise şi gerul straşnic o făcea să scârţâie sub picioare.

Am apucat-o pe drumul forestier. Era lung şi nicodată nu coborâsem pe el, mai ales că acum kilometrii zdraveni aveam să-i facem pe picioare. Dar imaginile către Ţara Loviştei şi crestele înalte ale Făgăraşilor,

aveau să ne facă drumul mai scurt. Şi nu numai de asta îl alesesm, dar la urcare, genunchiul meu, dăduse semne de slăbiciune. Ori călcasem anapoda, ori anii se adunaseră peste el fără să-mi mai aduc aminte.
Aşa a început coborârea, pe un drum alb, cu zăpada deabia înlăturată, cât să facă loc temerarilor ce doreau să-şi petreacă aici Anul Nou. Acum locurile erau însorite şi mai ales priveliştile spre creasta înzăpezită a Făgăraşilor erau magnifice. Se vedeau bătrânele vârfuri încotoşmănite cu şube albe, coborâte din înaltul cerului. Defilau vârfurile cele mari prin faţa noastră şi nu ne mai săturam să le admirăm contururile bine cunoscute de noi, ca niciodată. Ansamblul Ciortei, de la vârful Boia Mare până peste ţancurile ascuţite şi până la Budislavu şi Suru. Lunga muchie a Vemeşoaiei şi căldarea Grohotişului şi Budislavului, îmi stârneau amintiri multe. Mai departe Negoiul şi Călţunul şi peste ele, părând îndepărtat, profilul Vânătoarei lui Buteanu. Trapezul Viştea-Moldoveanu se contura pe albastru cerului. Şi privirile se pierdeau către masivitatea Iezerului şi undeva, în pâcla îndepărtată, profilul Bucegilor. Mai apoi, tot coborând şi coborând prin zăpada scârţâitoare de sub picioare, dovada gerului pe care-l străbăteam, alte imagini ni se înfăţişau.

Stingheră, stâna din Mocirle, în marea de zăpadă ne’ncepută, răbdătoare, aştepta vremurile calde, cu oaspeţi grăitori. Spre vârful Omul Coziei, stâncile ce-l înconjurau dădeau spectacolul abrupturilor nordice, cu muchiile Măţăriilor şi Căprăriilor. Privirile străbăteau lungul drum spre valea Băiaşului şi undeva într-o şa adâncă, ultima stână a Coziei stâtea răbdătoare. Dar spectacolul cel mare îl dădea Bulzul, vârful împietrit cu abrupturi spectaculoase.

Când treci pe lângă el, către „Spintecătură ”, uneori ajutându-te de cablul întins în lungul abruptului, nu-ţi dai seama de verticala tăiată în stânca muntelui. Acum îşi arăta măreţia.
Pe nesimţite am părăsit împărăţia bradului, am ajuns în cea a fagului, cât îl mai lăsaseră oamenii netăiat. Curând ne-am întâlnit cu maşini care aduceau alţi oaspeţi la cabană şi cu mai toţi am avut de schimbat câteva cuvinte. Dar pe măsură ce mă apropiam de capătul dinspre Dângeşti al drumului, genunchiul meu dădea semne evidente de oboseală dureroasă şi când am sfârşit cei 15 km nu-mi doream decât să ajung acasă mai repede. Micuţul sat al Dângeştilor cu case încremenite sub fuioarele de fum siniliu înălţate din sobe încălzite ca în zilele de sărbătoare, profilat acum pe un cer plumburiu, după atâta zăpadă adunată pe coasta muntelui, părea venit din lumea legendelor copilăriei. Apoi visul iernii cu reflexe de poveste s-a curmat brusc, pe drumul îngheţat bocnă. Kilometri mai erau, dar de cum am ieşit din sătuc, drumul lung către Berislăveşti şi spre casă, l-am făcut cu alte mijloace de transport decât picioarele.
Din ziua care trecuse, amănuntele dureroase se estompau şi doar crestele înzăpezite mai zăboveau în cohii noştri, cei din înaltul muntelui.
Trecuse acum, un alt Crăciun petrecut pe Cozia.

Text: Dinu Boghez
Foto: Floriana Boghez