A fost odata ca altadata o poteca. O poteca veche, mult umblata, ce incepea pe un peron micut de gara si avea la capat un apus de soare. Dupa o vara stralucitoare si o toamna lunga insorita, zile gri venira pe acele meleaguri si viscolul aduse o rochie grea de nea peste bietele branduse ce insoteau poteca. Iar viscolul dura zile nenumarate si astfel poteca ramase singura, uitata si neumblata…
In dimineata de Craciun, niste drumeti carpiti inca de somn coboara pe peronul micut de gara. Afara este tare frig si burniteaza, raul este inghetat, iar inafara de suieratul trenului nimic nu se aude. Descurajati de peisaj, calca insa pragul potecii. Pe intuneric, padurea naste “monstrii” infricosatori. Pamantul este inghetat bocna. Nici vorba de poteca cunoscuta de atatea veri racoroase si ierni insorite.
Dar iata ca pasind prin dimineata mohorata, o raza de soare strapunge norul cenusiu si tinuturile potecii incep sa se dezvaluie: padurea cu frunze albe, stanci incordate, paraie de gheata, ciripituri dezmortite. Incet, incet… rasare soarele si poteca se umple de lumina. Un mos Martin ii calca si el pragul lasand de-a lungul ei urmele inspaimantatoarei sale prezente. Cerul devine albastru, stancile rosii, padurea alba, iar drumetii se inveselesc si incep sa-si depene din amintiri.
Poteca prinde viata. Si nu mai este singura. Asa ca hotaraste sa-i rasplateasca cu cel mai frumos apus al anului, apusul de Craciun, ce se afla sus de tot, acolo unde poteca se sfarseste.
Dar pentru acest apus, ii pune pe drumeti la incercare. Ajunsi aproape de varf, ea le trimite vantul de nord cu-o ceata groasa. Poteca se face astfel nevazuta. Izbiti de ger, orbiti de ceata, dar hotarati sa invinga vremea zbuciumata, drumetii regasesc poteca printre brazii inghetati si stancile infricosatoare.
Si astfel, poteca ii poarta catre casuta calda ce-i asteapta si le ofera in dar apusul de Craciun…
In dimineata de Craciun, niste drumeti carpiti inca de somn coboara pe peronul micut de gara. Afara este tare frig si burniteaza, raul este inghetat, iar inafara de suieratul trenului nimic nu se aude. Descurajati de peisaj, calca insa pragul potecii. Pe intuneric, padurea naste “monstrii” infricosatori. Pamantul este inghetat bocna. Nici vorba de poteca cunoscuta de atatea veri racoroase si ierni insorite.
Dar iata ca pasind prin dimineata mohorata, o raza de soare strapunge norul cenusiu si tinuturile potecii incep sa se dezvaluie: padurea cu frunze albe, stanci incordate, paraie de gheata, ciripituri dezmortite. Incet, incet… rasare soarele si poteca se umple de lumina. Un mos Martin ii calca si el pragul lasand de-a lungul ei urmele inspaimantatoarei sale prezente. Cerul devine albastru, stancile rosii, padurea alba, iar drumetii se inveselesc si incep sa-si depene din amintiri.
Poteca prinde viata. Si nu mai este singura. Asa ca hotaraste sa-i rasplateasca cu cel mai frumos apus al anului, apusul de Craciun, ce se afla sus de tot, acolo unde poteca se sfarseste.
Dar pentru acest apus, ii pune pe drumeti la incercare. Ajunsi aproape de varf, ea le trimite vantul de nord cu-o ceata groasa. Poteca se face astfel nevazuta. Izbiti de ger, orbiti de ceata, dar hotarati sa invinga vremea zbuciumata, drumetii regasesc poteca printre brazii inghetati si stancile infricosatoare.
Si astfel, poteca ii poarta catre casuta calda ce-i asteapta si le ofera in dar apusul de Craciun…
Text: Floriana Boghez
Foto: Floriana Boghez
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu