Călător în ţara minunilor: In cautarea primaverii

Moto: Câmpul fumează–un rotogol de drum
Şi primăvara mă include–n fum.
Marin Sorescu

Într-o zi pe care ne-o doream de primăvară autentică, am coborît dis-de-dimineaţă în Brezoiul cuprins în somnul dimineţii. Cerul vioriu şi munţii din preajmă, un pic înceţoşaţi, ne-au făcut să credem că ne vom bucura de întâia zi de primăvară. Pe ea o căutam şi mersul nostru spre înălţmile Doabrelor, ne mâna în căutare dediţeilor. Floarea asta albastră, era de ani buni pentru noi, unul din cele mai frumoase daruri pe care ni le oferea primăvara. De asta urcam Doabrele, acum şi de atâţia ani încoace. Dar iarna fusese grea şi zăpezi mari acoperiseră muntele la vremea când gingăşia acestor flori, le făcea sa învingă zilele încă reci. Plecam cu teama în suflet, că nu-i vom găsi, dar totuşi urcam.
Am traversat podul de peste Lotru şi am apucat-o pe uliţa Doabrelor. Era aceasta, uliţa pe marginile căreia se adăposteau case amărâte, cu oameni ce deabia îşi duceau traiul zilnic. Sub înălţimea Ţurţudanului şi în aşteptarea plaiului pe care trebuia să urcăm, ne-am înfrăţit cu firava urmă a pârâului Doabrelor, până când i-am traversat firul apei şi drumul nostru către creste a început.
Mai întâi plaiul de sub pădure. Nu-l mai văzusem de anul trecut, din toamna care-l îngălbenise. Acum cam tot aşa era, doar că ici-colo, firişoare verzi începeau să însufleţească locurile. Când am ajuns pe creasta împădurită care ne va întovărăşi până la capătul drumului, doar poteca adâncită de turmele de capre ale oamenilor, se strecoară înaintea noastră.
Jos, în valea de unde plecasem, casele Brezoiului erau învăluite în pâcla dimineţii. O atmosferă albăstruie stăpânea locurile. Drumul, casele şi şoseau strecurată printre ele îşi urmau calea lor. Melancolia minulesciană, un pic săltăreaţă, stăpânea adâncul văii.

La noi soarele se făcea simţit şi răcoarea dimineţii de primăvară începea să se destrame. Pe creasta îngustă a muchiei pe care eram, fagii cu scoarţă argintie, deabia de-şi scoteau mlădiţe cu mugurei porniţi către primăvară. Cu trunchiuri scofâlcite, agăţate pe margini de prăpăstii, aveau ca întotdeauna înfăţişarea scoasă din poveştile cu Baba-Cloanţa.

Mai departe stejerişul a pus stăpânire pe locuri. Unii îşi sfârşeau viaţa, în trunchiuri dezgolite de coaja îmbătrânită, înălţând spre cer ce le mai rămăsese, doar cioturi scorburoase. Alţii, cu coaja lor cu riduri multe, se sprijineau pe ziua însorită, înălţându-se spre cerul albastru.

Mai departe o pădurice de pini, încă verde, dar an de an împuţinată de furtunile iernii. Priveliştile către poiana întinsă a Suliţei, cu gospodăriile lor înalte, năşteau aduceri aminte, despre oameni care nu mai erau sau care încă dăinuesc vremelnic prin acele locuri. Acoperişurile caselor răspândite pe plaiul înalt, aveau poveştile lor. Într-un loc înalt, drumul îşi schimba direcţia şi noi am început coborârea aspră. Până ce-am ajuns în strunga cu stânci fărâmicioase. De acolo poteca noastră se îndreapta spre adâncurile pădurii.

Nu odată în zile de început de primăvară, pe acolo mai dăinuiau gheţuşuri bine ascunse sub frunzişul îngroşat an de an, de multele toamne trecute pe aici. Poteca hârşită pe pământul reavăn, face câteva serpentine mai mult în loc şi ajunge din nou pe frunzişul pădurii. Ici-colo, grupuri de flori albastre ale popâlnicului iepuresc îşi fac apariţia. Aşa nostimă cum îi e denumirea, inveselesc frunzele uscate. Pe sub pălăria stâncoasă a unui prim vârf, urcăm din greu. Când atimgem din nou muchia muntelui, suntem într-o nouă strungă. Ne mai aşteaptă un urcuş, ultimul, ca să intrăm în împărăţia florilor pe care le dorim. Îngrijoraţi de iarna lungă, rece şi cu zăpezi mari până către zilele de-acum, altădată de primăvară statornică, scrutăm pantele repezi. Pe acestea ar trebui să găsim dediţeii.
Până una-alta, străbatem muchia muntelui, pe-un fir de aţă între două abrupturi şi printre pinii uscaţi, morţi în picioare. Ne uităm către versanţii abrupţi, cu teama de a nu zări cuiburile bine ascunse ale dediţeilor. Câtăva vreme nu zărim nimic. Până când prin iarba uscată, primii dintre ei, bine ascunşi privirilor, se lasă până la urmă descoperiţi.

Atâta-i panta de abruptă de-mi pare rău că n-am adus cu noi o cordelină. Aninat în ea, fotograful s-ar fi simţit mai în largul său. Dar şi aşa sprinteneala tinerească învinge teama bătrânească şi pleacă de lângă ei cu prima imagine fotografică.

Mai apoi ne continuăm drumul până în vârful ascuţit al Doabrelor. Mă simt bine aici. Stăpânul lumii parcă. Mă întind la soarele de primăvară suit pe micuţul platou înierbat. Sub razele sale călduţe chiar adorm un pic. Să-mi fi trecut prin minte alte împrejurări cu dediţei, sau plaiuri şi creste, multe creste, pe care aş mai vrea să fiu ?. Într-un târziu, venit din lunga peregrinare pe coama ascuţită a Dobrei, încolo, din drumul întortochiat spre depărtări, s-a întors şi Floriana, cu alte multe fotografii.

Găsise nu numai cuiburi înflorite de dediţei, dar şi puişori pufoşi, aşteptându-şi rândul la soare şi cerul albastru de deasupra lor.

Am mai stat aici câtăva vreme, minunându-ne şi data asta de frumuseţea locurilor şi peste toate de minunile florale pe care iarăşi le vedeam. Pentru a câta oară din urmă şi pentru câte-or mai fi de acum încolo.
Priveliştea din aceste locuri este mai totdeauna deosebită. Către munţii Căpăţânii, vârfurile îmbrăcate în mantie albă stăpâneau înalţimile, cam de pe la Gera, trecând peste vârful cel mare al Ursului si până dincolo de Nedeia, către Negovanu. În faţa lor, ceva mai jos, bulgărele stâncos al Pietrii Târnovului, cu marile poieni pastorale de la poalele sale. Întoarcem privirile într-un fragment al turului de orizont, către munţii Lotrului. Nimic nu a scăpat mantiei albe de pe aici. Vârfurile mari ale Mândrei sau îndepărtatul Sterpu, sunt tot aşa de albe. Triunghiul poienii Robului, albit şi el, dar parcă spre poale, mantia zăpezii se lasă ochită şi acolo, un punct micuţ, parcă ar fi stâna locurilor, de care mă leagă atât de multe amintiri. Din Poiana Suliţei, cu case rispite prin întinsul plaiului, zăpada a dispărut cu desăvârşire. Măcar aici primăvara dă semne că nu mai are mult şi însufleţeşte locurile. Cozia, domină orizontul, aşa imensă cum pare de aici. Către înaltul ei zăpezile încă mai sălăşluesc, dar mai jos, către poienile Urzicii, urmele iernii par a se fi îndepărtat. Doar culmile Făgăraşului nu se lasă văzute deloc. Pe aici pâcla acoperă crestele înalte. Păcat !. Altfel am fi avut de aici un adevărat regal montan.
Mai zăbovim pe ţancul Doabrelor pe care ne aflăm. Mai povestim câte ceva despre oameni ce-şi duc traiul aspru prin locuri înalte sau despre poteci strecurate printre domurile de stâncă ce se ţin lanţ de aici înainte. Până către plai, o poteca firavă conduce spre locurile liniştite din Poiana Suliţei. Şi drumul către aceasta din urmă, nu e deloc uşor, chiar dacă un vechi marcaj, un triunghi roşu, te conduce discret prin aceste locuri
Până la urmă mai trebuie să şi coborîm. Tot prin aceleaşi locuri pe unde venisem. Mai întâlnim şi acum tufe de dediţei, dintre acelea care încă nu fuseseră fotografiate. Apoi ne despărţim de meleagurile lor, coborând din nou prin pădurea abruptă. Urcăm iarăşi serpentinele pământoase şi când să urcăm ultimul ţanc, cam abrupt totuşi, ne încumetăm să mergem pe poteca brânoasă de sub vârf. Are brâna o ruptură, care o făcuse temută la urcare. Dar acum, ştiind mai ales că deasupra stâncii cu puţine prize şi acoperită de muşchi verde-negru, există mânerul unei rădăcini ieşite la iveala lumii, ne abatem pe aici. Şi trecem fără probleme. Mai jos ne oprim o clipă să admirăm îmensul tobogan pietros al abruptului Doabrei. Ştiau dediţeii pe unde să-şi asundă frumuseţile de furia prădătorilor.

O clipă îmi închipui cum ar cădea o piatră din înalturi şi cam în câte fire de nisip s-ar risipi până jos. Şi parcă soarta ei, virtuală, mă întristează un pic.
Apoi parcurgem acelaş drum al urcuşului. Îl mai încetinim oleacă, să nu ajungem prea curând în lumea cea de toate zilele. Mai zăbovim în poiana poalelor, sub umbra vârfului ascuţit al Ţurţudanului, într-un anume fel, emblema orăşelului amorf al Brezoiului.