Pe unde-au fost,
Ca nişte sentimente comete.
Trebuie numai să ştii să le-aştepţi.
Marin Sorescu
Iată-mă singur, în micuţa auto-gară din Petroşeni, coborând din autobuzul Normandiei. Încercasem să-mi găsesc tovarăşi de drum pentru tura de pe creasta Parângului. Dar până la urmă, tot singur aveam să cutreier locurile. Trecuse câtăva vreme de când nu le mai străbătusem poteca înălţmilor. Parângul nu-mi era chiar necunoscut. Ştiam că pe aici vremea este schimbătoare şi nu prea puteai să te bizui pe ea până la capătul excursiei. La prima traversare a crestei, la coborîrea în căldarea Câlcescului, m-a întâmpinat o noapte cu cer plin de stele, dar în toiul acesteia s-a dezlănţuit o furtună cumplită. Ca şi într-o altă împrejurare, când pe o ceaţă cumplită, pe vârful Parângului Mare, s-a dezlănţuit o furtună cu grindină şi trăznete la tot pasul, iar peste capetele noastre, ne-a trecut un stol de cocori. Poate şi ei speriaţi de întânirea cu oameni şi stihiile năvălite peste munte. Am apucat de multe ori şi vreme bună şi speram ca şi de data asta să fie la fel. În auto-gară puţin am aşteptat până să sosească un taxi, cu care repede am ajuns la staţia de telescaun. Câtăva vreme am aşteptat până să ne strângem atâţia cât să poată să dea drumul la telescaun. Apoi am început să urcăm. Pe sub noi urca abrupt o potecă. Mai sus, plaiul alpin s-a apropiat de scaunele urcătoare şi crestele au început să se arate. Dar şi un drum forestier din păcate, pe care autoturismele urcau într-un nor de praf !.
Când mă dau jos din telescaun, constat că mă aflu în mijlocul unei staţiuni cam haotice, dar parcă tot n-o ajungea pe cea de la Rânca, cu mult mai dezordonată. Îmi caut un loc în care să mănânc şi am norocul să dau acolo peste un bun cunăscător al Parângului şi ne împletim împreună poveşti petrecute pe aceste meleaguri. De la el aflu cam pe unde se află refugiul de sub Cârja, acolo unde urma să-mi petrec noaptea. Ne luămm rămas bun şi mă îndrept către ieşirea din staţiune. Poteca curge liniştită înaintea mea, aproape fără să urce, până spre locul cu săgeata care arăta drumul spre Parângul Mic. Curând după ce trec de această ramificaţie, apoi de cea către lacul Mija, - un vechi vis pe care tot sper că-l voi trăi vreodată -, în faţă îmi apare, solitar, primul turist. Am o scurtă conversaţie cu el şi vorbele se leagă cu uşurinţă, ca între oameni ce iubesc muntele. De la el aflu că pornise către vârful Cârja şi poposise la refigiul de sub vârf. Mai apoi întâlnesc un altul, tot solitar, plecat dimineaţa spre acelaş vârf şi mai departe un altul, care mă îmbie la taclale ,, că doar în câteva clipe aveam să ajung la refugiu “. Erau toţi aceştia oameni de munte şi fiecare dintre ei avea ceva aparte. Primul, medic din Petroşeni, avuses un infarct, dar tot mergea pe munte. Altul, când ne-am aşezat la taclale şi-a montat repede aparatul auditiv şi deabia apoi mi-a depănat poveşti din Parângul său drag. Când m-am despărţit de ultimul dintre trecătorii montani, nu mi-a mai trebuit mult să ajung la refugiul de sub stânci. De când părăsisem staţiunea, trecuseră aproape 2 ore. Aici, venind dinspre crestele înalte, cobora un grup de polonezi. Câtăva vreme au poposit lângă refugiu şi ne-am împărtăşit impresii de pe munţi cunoscuţi.
Când mă dau jos din telescaun, constat că mă aflu în mijlocul unei staţiuni cam haotice, dar parcă tot n-o ajungea pe cea de la Rânca, cu mult mai dezordonată. Îmi caut un loc în care să mănânc şi am norocul să dau acolo peste un bun cunăscător al Parângului şi ne împletim împreună poveşti petrecute pe aceste meleaguri. De la el aflu cam pe unde se află refugiul de sub Cârja, acolo unde urma să-mi petrec noaptea. Ne luămm rămas bun şi mă îndrept către ieşirea din staţiune. Poteca curge liniştită înaintea mea, aproape fără să urce, până spre locul cu săgeata care arăta drumul spre Parângul Mic. Curând după ce trec de această ramificaţie, apoi de cea către lacul Mija, - un vechi vis pe care tot sper că-l voi trăi vreodată -, în faţă îmi apare, solitar, primul turist. Am o scurtă conversaţie cu el şi vorbele se leagă cu uşurinţă, ca între oameni ce iubesc muntele. De la el aflu că pornise către vârful Cârja şi poposise la refigiul de sub vârf. Mai apoi întâlnesc un altul, tot solitar, plecat dimineaţa spre acelaş vârf şi mai departe un altul, care mă îmbie la taclale ,, că doar în câteva clipe aveam să ajung la refugiu “. Erau toţi aceştia oameni de munte şi fiecare dintre ei avea ceva aparte. Primul, medic din Petroşeni, avuses un infarct, dar tot mergea pe munte. Altul, când ne-am aşezat la taclale şi-a montat repede aparatul auditiv şi deabia apoi mi-a depănat poveşti din Parângul său drag. Când m-am despărţit de ultimul dintre trecătorii montani, nu mi-a mai trebuit mult să ajung la refugiul de sub stânci. De când părăsisem staţiunea, trecuseră aproape 2 ore. Aici, venind dinspre crestele înalte, cobora un grup de polonezi. Câtăva vreme au poposit lângă refugiu şi ne-am împărtăşit impresii de pe munţi cunoscuţi.
Şi limba înţelegerii a fost când a semnelor, când a vreuneia ceva mai la îndemâna celor adunaţi la clipa de odihnă. Până şi la rusă am recurs. Dar întâlnirea a fost plăcută şi despărţirea cu urări de revedere. Mai apoi s-a aşternut liniştea, din care făceam şi eu parte. Rămâneam aici peste noapte şi până atunci mi-am făcut de lucru. Ba adunând pietre pentru complectarea unuia din zidurle refugiului, ba umblân de colo-colo, căutând imagini frumoase de pe muchia Cârjei şi căldările sale nordice. Apusul soarelui m-a prins pe prispe stâncoase, admirând ultimele imagini roşietice ale soarelui din care încercam să ghicesc cam cum va fi vremea a doua zi. Când s-a înserat am intrat în refugiu. Nu era prea confortabil şi peste noapte, sacul abandonat de cine-ştie-cine, l-am tras peste al meu şi mi-a prins bine. Eram la mai bine de 2100m şi frigul pătrundea în refugiu în voia cea bună. Dar peste noapte luna a răspândit lumină peste munte şi ceva din ea a intrat pe ferestruica refugiului şi m-a scos afară. Sticleau stâncile, aruncând peste munţi lumini argintii şi stele multe te prindeau în sclipiciul lor, de nu te-ai mai fi dat dus. Înaltul vârf al Cârjei părea aproape şi misterul conturului său luminat de lună, acsundea în el poteca de-a doua zi.
Către ziuă m-am pregătit de drum. Încă nu răsărise soarele când începeam să urc coasta Cârjei. Întotdeauna când am urcat vârful, mi s-a părut unul infernal. Acum însă în mai puţin de ½ oră, eram sus. Deabia când am ajuns acolo, am simţit tăria vântului. Rafalele lui stăteau să mă doboare. Noroc cu soarele care năvălea peste căldări şi nu mă lăsa să mă gândec la timp rău. Am trecut de vârful înălţat la 2405m şi coborând prin pâcla aşternută peste căldările nordice, am privit conturul deabia vizibil al lacului Cârja – 2115m. S-a liniştit poteca şi când am trecut de vârful Stoeniţei – 2421m -, undeva în căldarea nordică, ar fi trebuit să văd clar, lacurile din preajm celui Verde – 2020m.
Pâcla în care era învăluită căldarea nu mi-a permis să văd minunăţia culorilor lacului, la care altădată privisem cu nesaţ. De sus, poate doar din cauza pâclei, dar atâta cât vedeam, oglinzile apelor mi se păreau aproape secate. Într-o împrejurare, urcasem din căldarea Roşiilor, trecusem peste muchia Sliveiului pe hăţaşe de oi şi coborâsem pe malul lacului Verde, să-i sorb din priviri unda înălţimii şi mulţimea nunaţelor sale, până la întunericul adâncurilor. Sau poate doar imagimea tânărului care eram atunci, să-mi fi creat un fel de legendă în jurul său. Acum am trecut mai departe şi lacurile păreau toate stinse de puterea secetei. Apoi pentru o clipă doar, am urmărit cărarea crestei, care parcă dorea să se ascundă printre vârfuri.
Am depăşit Gemănarea – 2426m -, apoi şaua dinaintea vârfului cel mare. Sus pe el, apăruseră nişte profile înalte, de ziceam că au ajuns pe vârf mulţime de oameni. Gândeam că veniseră de pe malul lacului Mândra, unde ştiam că ascunse printre pietre, sunt câteva locuri de cort. Urcaseră dis-de-dimineaţă şi mi-o luaseră înainte !. Am dat chiot şi nu mi-a răspuns nimeni, iar când am ajuns lângă siluetele zărite, am constatat că erau doar momâi din pietre aşezate unele peste altele. Am zăbovit pe creştetul Parângului Mare,
cât să fotografiez căldarea Roşiilor, cu oglinzile limpezi ale iezerelor sale. Ochii pământului îndreptaţi spre soare !.
De era Mândra, Roşia, lacul cel Lung sau Zănoaga Stânei, cel mai îndepărtat, sau lunga potecă ce cobora spre refugiul Agăţat şi valea Jieţului, toate stârneau aduceri aminte, unele chiar foarte apropiate.
Nu puteam zăbovi mult şi am început coborîrea spre Şaua Gruiului -2305m. Au urmat vârfuri multe, cu urcuşuri mai scurte sau mai prelungi. Am trecut peste vârful Gruiului – 2345m -, peste al Pâcleşii – 2335m – şi când am trecut peste vârful Ieşului – 2375m -, am admirat roata micuţului lac al Ghreşului – 1980m -, pierdut în haosul grohotişului din căldarea adâncă.
Mai departe am avut un moment de neatenţie şi fără să-mi dau seama, mi-am continuat drumul pe o muchie sudică. Aşa am avut prilejul unei odihne ceva mai prelungite, cu privirile risipite prin văile ascunse de către meleagurile gorjene. Şi deodată mi-am adus aminte de povestea unuia dintre unchii mei, care călătorise pe cărările Parângului, înaintea războiului din ‘ 40. Găsise la o stână, un pui de gorjean, care ştia pe dinafară discursuri de-ale lui Titulescu. Şi astăzi câţi din cei ce străbat crestele Parângului, mai ştiu câte ceva despre personajul intrat în istoria ţării, fiu al locurilor idilice de pe vremea aceea. Şi dacă ar fi vorba numai despre aceştia !. Am revenit repede la potecă şi am început cea mai lungă dintre coborîrile zilei, către adânca şa a Ghereşului – 2113m.
Nu-mi rămâneau în faţă decât serpentinele către Şaua Pietrii Tăiate – 2225m. Soarele se ridicase deasupra capului şi dogorea cumplit. Am străbătut prelunga şa în care ajunsesem şi am privit către căldarea sudică. Altădată pe aici erau ochiuri de apă adunate în izvoare. Acum erau doar firişoare argintii de apă, strălucind în bătaia soarelui. Aşa cum erau, aproape de nebăgat în seamă, iarba din jurul lor avea prospeţimea primăverii. Când am ajuns sus, atât aproape de începutul Coastei lui Rus – marcajul dungii albastre despre care se spune că ar exista, aici nu dădea nicinu semn; poteca asta, altminteri una dintre cele mai frumoase ale Parângului, avea să rămână în continuare străbătută doar de temerarii muntelui -, am stat o clipă în cumpănă. Era miezul zilei. Îmi propusesem să ajung la Rânca, dar parcă prea mare era dogoarea zilei de vară şi oboseala dădea semne că m-ar fi ajuns. Şi la urma urmelor staţiunea în sine, cea care doborîse pădurea şi invadase plaiul cu realizări arhitectonice îndoelnice, nu mă prea atrăgea. Aşa că am coborît poteca râpoasă până spre locul iezerului Zănoaga Mică, secat cu desăvârşire şi mai departe către cel al Zănoagei Mari – 2030m -, renunţând la lacul Câlcescu. Lacul, în bună măsură afectat de secetă, adăpostea pe malul lui un cort, ai căror oameni se lăfăiau la soarele arzător. Ne-am salutat şi acolo m-am odihnit, cu mâinile sub cap, privind către depărtările munţilor Lotrului şi Şureanului. De când plecasem de la refugiul de sub Cârja, trecuseră aproape 6 ore.
Am zăbovit aproape o oră pe malul lacului Zănoaga. Şi când însfârşit am plecat, am luat-o de-a lungul pârâului, pe calea nemarcată dar lesne de urmărit, spre valea Lotrului, cel care izbucnea din lacul Câlcescului. Acum, la vremurile secetoase pe care le traversam, deabia de însăila un pârâiaş firav. Curând am ajuns la poteca marcată cu cruce roşie şi oameni mulţi, de toate felurile mi-au apărut în cale. Mai toţi întrebau cam cât mai fac până la lac şi unora a trebuit să le răspund că timpul petrecut până acolo este real doar dacă merg. Poteca a intrat în pădure şi semnele trecerii oamenilor – prea multe chiar şi nedorite – se făceau din ce în ce mai simţite. Trecerea peste încâlceala de copaci din ultima traversare a Lotrului, acum fără tumultul apei, am făcut-o cu uşurinţă. Mai apoi am ajuns la capătul de sus al drumului forestier Găuri şi mulţimea de maşini grămădite acolo, aveau să mă introducă repede în hărmălaia văii. Ceva mai jos, primele tabere nomade, de români neaoşi, aveau să-mi întrerupă bucuria crestelor. Maşini de toate felurile. Focuri multe, unele susţinute cu drujbele aduse special de acasă pentru tăierea nemiloasă a brazilor din apropiere, mirosuri de carne prăjită şi mai ales manele zgomotoase, de nu ştiu cine le-ar mai întrece în decibeli. Şi în toată hărmălaia asta, oameni destui, aburiţi încă de pe acum. S-a sfârşit valea Gaura şi a început cea a Lotrului şi peste tot, înghesuite una ‘ntr ‘alta, taberele ,,nomade”, îşi etalau puterea zgomotelor electronice şi vocale. Din visul crestelor albastre, mă trezisem de-a binelea şi deabia acum simţeam din plin oboseala. Când am ajuns la Obârşia Lotrului, sfârşisem aproape 11 ore de mers. Acum nu-mi rămânea altceva de făcut decât să am grijă de mine; unde am să dorm, unde am să mănânc şi cu ce am să mă întorc acasă. S-au rezolvat uşor unele, doar dormitul avea să fie o problemă. Pe nicăeri nu mai exista vreun loc liber şi doar bunăvoinţa oamenilor m-a condus către vagonul forestier în care aveam să-mi petrec noaptea. A trecut noaptea repede, cu zumzetul Lotrului aproape şi lumina rece a lunii care stăpânea locurile. Mai către ora 7 dimineaţa, am ieşit din vagonul ce-mi fusese adăpost de-o noapte. O scurtă înviorare în unda cristalină a râului şi m-am îndreptat spre cabană, să fiu sigur că am să prind autobuzul care venea dinspre Târgu Jiu. Poate aveam timp să mai beau o cafea la restaurantul Obârşiei. Mă întâlnesc cu omul care cu atâta amabilitate mă găzduise în vagonul său forestier. Nici măcar nu mă deranjase peste noapte. Mă lăsase singur, să mă odihnesc în voia cea bună. Dormisem cu uşa deschisă şi noaptea răcoroasă nici n-o simţisem. Odihnit, dau pe la restaurant, îmi beau repede cafeua pe care mi-o promisesem şi numai bine soseşte şi autobuzul. Prin Vidra şi mai apoi Vineasa, oamenii se strâng şi până la Gura Lotrului, stăm claie peste grămadă. Dar timpul a trecut repede şi ultima parte până acasă nici nu ştiu când a trecut. Deabia atunci îmi dau seama că am lăsat în urmă o excursie minunată. Străbătusem locurile de pe creasta Parângului, întovărăşit doar de vântoasa înălţimilor şi gândurile omului singur, minunându-se de frumuseţile întâlnite în cale.
Am zăbovit aproape o oră pe malul lacului Zănoaga. Şi când însfârşit am plecat, am luat-o de-a lungul pârâului, pe calea nemarcată dar lesne de urmărit, spre valea Lotrului, cel care izbucnea din lacul Câlcescului. Acum, la vremurile secetoase pe care le traversam, deabia de însăila un pârâiaş firav. Curând am ajuns la poteca marcată cu cruce roşie şi oameni mulţi, de toate felurile mi-au apărut în cale. Mai toţi întrebau cam cât mai fac până la lac şi unora a trebuit să le răspund că timpul petrecut până acolo este real doar dacă merg. Poteca a intrat în pădure şi semnele trecerii oamenilor – prea multe chiar şi nedorite – se făceau din ce în ce mai simţite. Trecerea peste încâlceala de copaci din ultima traversare a Lotrului, acum fără tumultul apei, am făcut-o cu uşurinţă. Mai apoi am ajuns la capătul de sus al drumului forestier Găuri şi mulţimea de maşini grămădite acolo, aveau să mă introducă repede în hărmălaia văii. Ceva mai jos, primele tabere nomade, de români neaoşi, aveau să-mi întrerupă bucuria crestelor. Maşini de toate felurile. Focuri multe, unele susţinute cu drujbele aduse special de acasă pentru tăierea nemiloasă a brazilor din apropiere, mirosuri de carne prăjită şi mai ales manele zgomotoase, de nu ştiu cine le-ar mai întrece în decibeli. Şi în toată hărmălaia asta, oameni destui, aburiţi încă de pe acum. S-a sfârşit valea Gaura şi a început cea a Lotrului şi peste tot, înghesuite una ‘ntr ‘alta, taberele ,,nomade”, îşi etalau puterea zgomotelor electronice şi vocale. Din visul crestelor albastre, mă trezisem de-a binelea şi deabia acum simţeam din plin oboseala. Când am ajuns la Obârşia Lotrului, sfârşisem aproape 11 ore de mers. Acum nu-mi rămânea altceva de făcut decât să am grijă de mine; unde am să dorm, unde am să mănânc şi cu ce am să mă întorc acasă. S-au rezolvat uşor unele, doar dormitul avea să fie o problemă. Pe nicăeri nu mai exista vreun loc liber şi doar bunăvoinţa oamenilor m-a condus către vagonul forestier în care aveam să-mi petrec noaptea. A trecut noaptea repede, cu zumzetul Lotrului aproape şi lumina rece a lunii care stăpânea locurile. Mai către ora 7 dimineaţa, am ieşit din vagonul ce-mi fusese adăpost de-o noapte. O scurtă înviorare în unda cristalină a râului şi m-am îndreptat spre cabană, să fiu sigur că am să prind autobuzul care venea dinspre Târgu Jiu. Poate aveam timp să mai beau o cafea la restaurantul Obârşiei. Mă întâlnesc cu omul care cu atâta amabilitate mă găzduise în vagonul său forestier. Nici măcar nu mă deranjase peste noapte. Mă lăsase singur, să mă odihnesc în voia cea bună. Dormisem cu uşa deschisă şi noaptea răcoroasă nici n-o simţisem. Odihnit, dau pe la restaurant, îmi beau repede cafeua pe care mi-o promisesem şi numai bine soseşte şi autobuzul. Prin Vidra şi mai apoi Vineasa, oamenii se strâng şi până la Gura Lotrului, stăm claie peste grămadă. Dar timpul a trecut repede şi ultima parte până acasă nici nu ştiu când a trecut. Deabia atunci îmi dau seama că am lăsat în urmă o excursie minunată. Străbătusem locurile de pe creasta Parângului, întovărăşit doar de vântoasa înălţimilor şi gândurile omului singur, minunându-se de frumuseţile întâlnite în cale.
22-24.08.2008
Text: Dinu Boghez
Foto: Dinu Boghez
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu