Moto: nu ştiu când au crescut aceşti ştrengari,
că omenirea, când a venit, i-a găsit mari.
Marin Sorescu
că omenirea, când a venit, i-a găsit mari.
Marin Sorescu
Hotărârea de a merge în Făgăraş, pornind dinspre Avrig, fusese luată de mult. Aşteptam doar intervalul de timp favorabil. Şi către un sfârşit de săptămână, am hotărât să plecăm şi s-a dovedit că timpul frumos de care aveam nevoie, chiar l-am ghicit. Am pornit de acasă cu un autobuz cât mai matinal, apoi odată sosiţi în Avrig, doar vreo câteva minute am aşteptat până ne-am întâlnit cu legătura auto stabilită mai dinainte. La ora 9 dimineaţa, am ajuns la Poiana Neamţului. De aici încolo trebuia să ne bizuim doar pe picioarele noastre. Părăsim repede drumul de tractor de pe valea Comănesii, cam noroit de atâta tractări de brazi înalţi căraţi din inima muntelui. Traversăm pârâul şi ne angajăm pe serpentine dese, către cabana Bârcaciu. Am urcat din greu drumul spre cabană, poate şi pentru că mai niciunul nu mai era chiar la prima tinereţe, dar până la urmă am ajuns.
Am admirat în fugă primele mari înălţimi ale Ciortei, Budislavului şi Surului, apărute dintr-odată în faţa noastră şi la ora 12, după 3 ore de mers pe drumul muntelui, de când coborâsem din maşină, am intrat în cabană pentru un ceai şi o clipă de odihnă. M-a întâmpinat, celebrul de altfel, nea Petre, amabil ca întotdeuna. Doar ce mi-am băut ceaiul şi tovarăşii de drum m-au zorit să începem urcuşul. Pe marcajul cu cruce roşie, către Şaua Scării, nu mai fusesem niciodată.
Am început urcuşul prin culoarul dintre brazi. Am lăsat în drum potecile ce duceau către lacul Avrig şi către cabana Negoiului şi ne-am continuat urcuşul. Am trecut pe lângă locul captării îzvorului ce aducea apa la cabana Bârcaciu şi deabia atunci am simţit că suntem singuri. Doar noi şi muntele. Ne-am oprit la firul apei să ne potolim foamea şi iar am început urcuşul. Acum parcă era mai lent, încolăcit pe coasta muntelui în serpentine nesfârşite. Am ajuns şi la locul unde poteca se lăţea brusc. Eram acum pe Drumul Ţării şi multă vreme aveam să-l străbatem. Când însfârşit am ajuns la golul muntelui, eram pe platoul parcă imens, al muntelui Bârcaciu. Era trecut de ora 13 şi gândeam că timp aveam berechet şi de altfel meritam o pauză ceva mai lungă. Drumul prin soarele puternic şi urcuşul din greu al potecii, ne cam obosise.
Am început urcuşul prin culoarul dintre brazi. Am lăsat în drum potecile ce duceau către lacul Avrig şi către cabana Negoiului şi ne-am continuat urcuşul. Am trecut pe lângă locul captării îzvorului ce aducea apa la cabana Bârcaciu şi deabia atunci am simţit că suntem singuri. Doar noi şi muntele. Ne-am oprit la firul apei să ne potolim foamea şi iar am început urcuşul. Acum parcă era mai lent, încolăcit pe coasta muntelui în serpentine nesfârşite. Am ajuns şi la locul unde poteca se lăţea brusc. Eram acum pe Drumul Ţării şi multă vreme aveam să-l străbatem. Când însfârşit am ajuns la golul muntelui, eram pe platoul parcă imens, al muntelui Bârcaciu. Era trecut de ora 13 şi gândeam că timp aveam berechet şi de altfel meritam o pauză ceva mai lungă. Drumul prin soarele puternic şi urcuşul din greu al potecii, ne cam obosise.
Dar şi frumuseţea locului cu privelişti largi către primul mare vârf al Făgăraşului în faţă, ne-a pironit locului. Aveam ce admira. Înălţimea Negoiului, strunga Ciobanului, strecurată prin creasta prelungă şi zimţată a „Tunsului”, ceva mai în spate masivul vârf al Călţunului-Lespezi, Custura Sărăţii şi în faţa noastră imensul vârf al Scării. Şi nu numai acestea, dar în spatele nostru stăteau, mai apropiate de alte peregrinări ale grupului cu care mai străbătusem meleagurile, vârfurile Ciortei şi Boiei Mari. Spectacolul era deplin şi noi nu ne-am fi dat duşi din locul în care poposisem. Nemai fiind niciodată pe aici, priveam înainte întrebându-ne cam pe unde este şaua Scării şi cât o mai fi până acolo. Am coborât şi am ajuns într-o şa puţin mlăştinoasă, cu un lac nival aşezat sub un bord străjuit de jneapăn.
De aici încolo începea urcuşul. Mai întâi într-unul direct şi nu prea comod. Apoi în serpentine din ce în ce mai pietroase. Însfârşit urcuşul părea să se domolească şi poteca cu încetul devenea una de brână. Îngustă, uneori traversând zone de grohotiş, sau doar pământ lunecos şi oricum cu oarecare pericol de alunecare. Ba am mai traversat şi zone acoperite încă de zăpadă. Deasupra noastră imensul vârf al Scării parcă privea la cazna oamenilor ce-i străbăteau poalele. Însfârşit am scăpat de porţiunile instabile şi poteca se înfăşura prin locuri mai potolite sau cel puţin cu iarbă mai multă. Am ajuns în şaua Scării cam la ora 16 ½. Aveam în faţă urcuşul pe Scara. Ni se părea unul infernal sau poate eram într-adevăr obosiţi. Dar nu aveam alternativă, trebuia să ajungem la refugiul de peste munte. Încet, am început urcuşul pe poteca ce-i urca muchia în serpentine scurte. Până sus nici n-am făcut mult şi pe vârf n-am zăbovit deloc. Am început coborîrea, către minusculul refugiu la care trebuia să ajungem. Dar până acolo mai aveam. Sub noi se desfăşura liniştită, valea Porumbăcelului, plină de soarele blând al unei după amieze calme. În faţă înălţimea Şerbotei şi mai ales vârfurile ridicate la cer ale Negoiului. Când am ajuns la refugiu, era aproape ora 18. N-am prea fost încântaţi de cum arăta refugiul în care aveam să ne petrecem noaptea. Sărmanul, îi lipseau două ancore, tabla era pe alocuri mâncată de rugină, uşa se închidea doar aproximativ şi un fronton era proptit cu un trunchi de brad. Dar de dormit puteam dormi în el. Până ne-am scos merindele mesei de seară şi până ne-am pregătit culcuşul, trecuse de ora 20. Câteva foieli în sacii de dormit până ne-am găsit fiecare locul cel mai bun, după care în refugiu s-a aşternut liniştea. Doar rafalele vântului care nu se potolise mai răbufneau din când în când. Către miezul nopţii, vântul s-a potolit, lăsând locul cerului spuzit de stele şi până când s-a luminat de ziuă ne-am odihnit nestingheriţi.
Când a pătruns lumina zilei prin ferestruica amărâtă a refugiului, am sărit ca arşi. Era vremea când trebuia să plecăm. Ne-am strâns repede lucrurile şi la ora 5 ½ am început să urcăm din nou către vârful Scării. Când am ajuns în vârf, am constatat că urcasem mai repede decât ne aşteptam. Aveam răgaz să ne delectăm privirile cu marele spectacol al crestelor, acum în luminile marelui răsărit.
Când a pătruns lumina zilei prin ferestruica amărâtă a refugiului, am sărit ca arşi. Era vremea când trebuia să plecăm. Ne-am strâns repede lucrurile şi la ora 5 ½ am început să urcăm din nou către vârful Scării. Când am ajuns în vârf, am constatat că urcasem mai repede decât ne aşteptam. Aveam răgaz să ne delectăm privirile cu marele spectacol al crestelor, acum în luminile marelui răsărit.
Dominante rămân ţancurile Ciortei şi Boia Mare.
Şi dacă în ce priveşte ţancuirle Ciortei am avut cu mulţi ani în urmă, prilejul să-i străbat clonţanii, după ce-i urcasem abruptul dinspre lac, cine ştie dacă am să-l mai am şi pe cel al trecerii peste Boia. Şi dacă am vorbit de acest ultim vârf, ciobanii din Perişani, ce urcă şi coboară până aici pe muchia Sfântului Ilie, îi mai spun acestuia, Guguleiul. Şi asta şi încă multe altele despre frumoasa căldare a Grohotişului, cu viaţă pastorală aproape preistorică, am aflat într-o împrejurare când am izbutit, plecând de la lacul Avrig, să străbat în întregime nuchia Sfântului Ilie.
Coborâm repede în Şaua Scării şi începem traversarea vârfului căruia eu îi ştiu denumirea de Mâna Dracului.
Coborâm repede în Şaua Scării şi începem traversarea vârfului căruia eu îi ştiu denumirea de Mâna Dracului.
Apoi ajungem în Şaua Gârbovei, de unde poteca urmează brâna subţiratecă, cu porţiuni aproape aeriene, acum pe ici pe colo şi cu limbi de zăpadă ce trebuie traversate. Până la urmă întreg grupul ajunge cu bine pe porţiunea cu grohotiş, până pe marginea lacului Avrig, la vremea asta de vară, mai mult îngheţat.
Pe aici, pe brână, ne-am intersectat doar cu doi turişti şi de altfel aceştia au fost singurii întâlniţi în întregul periplu.
După traversarea delicată deabia sfârşită, merităm o odihnă mai consistentă în iarba verde de pe malurile lacului. Şi iar pornim la drum, învingând în serpentine multe, diferenţa de nivel până în Portiţa Avrigului. Alte privelişti ni se deschid în faţă. 
Apropiatul vârf al Grohotişului, lunga şi frumoasa muche a Vemeşoaiei, căldarea Budislavulu, cu lacul cel micuţ,
de malurile căruia se leagă atâtea amintiri din serile cu nopţi petrecute în cort, unle senine, dar altele cu furtuni cumlpite. Ne îndestulăm gurile înfometate, gândindu-ne şi la calea încă lungă, până la bordeiul de sub Şaua Apei Cumpănite, unde aveam să înnoptăm.
Începem urcuşul pe vârful cel mare al Budislavului. În stânga noastră turma celor de la bordeiul de lângă lacul Budislavului, se buluceşte toată pe un petec mare de zăpadă, dorind să se mai răcorească.
Începem urcuşul pe vârful cel mare al Budislavului. În stânga noastră turma celor de la bordeiul de lângă lacul Budislavului, se buluceşte toată pe un petec mare de zăpadă, dorind să se mai răcorească.
O întâlnire fugară cu prietenii canini, apoi urcuşul pe vârf,
coborârea în Şaua Budislavului şi lungul urcuş, din fericire cu pantă mică, spre şaua Surului. Ne oprim la izvorul lui Glavă, dar şi la celelate şi ne mai potolim setea. Sub noi valea Surului cu bordeiul cel stingher, aleargă la întâlnirea cu cea a Budislavuluii şi până la urmă cu cea a Boiei Mici. Cât am străbătut poteca de sub Suru, parcă nu mai simţisem tăria vântului, care nici astăzi nu se potolea, dar când am ajuns în şa, a năvălit din nou peste noi. Şi aşa a ţinut-o tot restul drumului. Trecem pe sub vârful Găvanu alias Lăcustele, admirăm adânca căldare a Cocoriciului şi vârful ţuguiat al Miclăuşului, apoi trecem şi de vârful Moaşei cu ramificaţia sa către locul fostei cabane Suru şi mai departe însfârşit ajungem şi sub cota 2000, sub care nu coborâsem deloc în acestă zi. Urmează un plai prelung, dominat de stâncăriile Vulcului.
Ajungem în Şaua Apei Cumpănite, acolo unde apele aceluiaşi izvor se despart coborând versanţi diferiţi, dar şi zone diferite ale ţării. Nu ne mai rămâne decât coborârea spre locul în care vom înopta. Avusesem o zi minunată, cu soare şi cer senin tot timpul şi doar vântul era cel ce ne mai supărase.
Am ajuns la bordeiul de sub Şaua Apei Cumpănite, cam pe la ora 4 după amiază. Cam obosiţi, după aproape 11 ore de drum. Bordeiul ne aştepta ca deobicei, pitit după un ascunziş al muntelui. Ne-am aruncat rucsacii, parcă îngreunaţi după atâta mers prin soarele puternic şi vântul care bătuse tot drumul. A durat ceva pregătirea locului de dormit, cu adunarea cetinei mai ales. Masa de seară mai apoi, a fost doar pretextul unui somn bun, care ne-a cuprins pe toţi, când încă afară era lumină, că doar eram în cea mai lungă zi a anului. Când ne-am băgat în sacii de dormit, eram toţi numai o sporovăială şi deodată s-a făcut linişte. Doar vântul, care din când în când se proptea cu toată puterea în bordeiul nostru, se mai făcea auzit. De la un timp şi acesta s-a potolit şi când s-a lăsat noaptea peste munte şi am ieşit afară, doar licuriciul stelelor stăpânea cerul întunecat. Până spre ziuă, nimic nu a mai tulburat liniştea bordeiului.
Când din forfota sacilor de dormit au răzbătut glasuri încă somnoroase, a fost semn că trebuia să ne pregătim de plecare. Afară era încă timp bun, dar cerul era înegurat şi din creste ajungeau până la noi, fuioare de ceaţă. Ne-am luat în pripă rămas bun de la bordeiul care ne adăpostise acum, ca de atâtea alte ori şi am ajuns repede în drumul alpin de pe muchia Coţilor. Ne-a mai cuprins ceaţa, ne-a mai luminat soarele, dar privirile aruncate spre creste tot negura ne-a arătat că le stăpâneşte. Ne-am oprit doar la poteca ce ducea spre izvorul de la Piciorul Boului, să ne împrospătăm rezerva de apă şi să ne luminăm feţele cu apă cristalină. Apoi am intrat în pădurea de brad de sub vârful Coţilor şi curând am ajuns la marea potecă ce ducea spre stâna cu acelaş nume, de la care până atunci, răzbătea zvon de glas omenesc şi talangă de oi. Ne-am continuat drumul pe muchia Grebleştilor, pe sub primul vârf întâlnit, al Coţilor şi când am ajuns în poiana de deasupra stânei cu acoperiş prăbuşit înconjurată de lanul de urzici şi legenda unui vechi pichet de grăniceri, ne-am aşezat la odihnă. Poiana cea verde era scăldată în lumina soarelui şi creasta Zănoagei stătea şi ea prin preajma noastră. Am continuat să urmărim vechiul drum alpin al primului război mondial, pentru care fusese construit, că doar nu degeaba i se mai spune „ Memorialul Praporgescu ”, în amintirea generalului ucis prin aceste locuri. Am ajuns în poiana cu fagi rotaţi, la umbra cărora am mai stat de atâtea ori privind către crestele înalte. Şi acum ne-am odihnit tot aici şi privirile tot spre creste au urcat. Erau acolo la locurile ştiute, poate doar mai întunecate ca în ziua care trecuse. Priveam căldarea şi vârful Budislavu, înălţimile Ciortei şi Grohotişului, vârful Miclăuşului, aruncat cam într-o parte, sau lunga creastă a Vemeşoaiei. Şi pentru a nu ştiu câta oară ne arătam unul altuia amănunte bine cunoscute nouă. Stâni ascunse după brazi sau ridicate pe spinări de munţi, poteci strecurate prin adâncul pădurilor sau pe plaiuri înalte, toate erau înscrise, în noianul anilor ce trecuseră poate prea repede. Şi drumul a continuat până în poiana Ciungilor, de unde la popasul umbrit ales, am privit ultima oară înălţimile cele mari. Când ne-am abătut din drum, pe altul din dreapta, mai tânăr decât cel pe care fusesem, nu ne-a mai rămas decât coborîrea repede către Valea Satului. Acolo jos, în valea cu apă de munte, fremătătoare şi zburdalnică prin albia stâncoasă, am găsit schimbări mari. Ajunsese pe aici drujba. În zilele astea parcă uitasem de ea şi mai ales de răul pe care-l făcea. Drum noroit, trunchiuri de fagi doborâte şi ciopârţite, stricau farmecul zilelelor minunate pe care le trăisem. Din apa cristalină a văii ne-am înviorat o clpă, iar postata cu fragi întâlnită pe o coastă ne-a îndulcit o clipă amarul răului făcut de mâna omului.
Am ajuns la bordeiul de sub Şaua Apei Cumpănite, cam pe la ora 4 după amiază. Cam obosiţi, după aproape 11 ore de drum. Bordeiul ne aştepta ca deobicei, pitit după un ascunziş al muntelui. Ne-am aruncat rucsacii, parcă îngreunaţi după atâta mers prin soarele puternic şi vântul care bătuse tot drumul. A durat ceva pregătirea locului de dormit, cu adunarea cetinei mai ales. Masa de seară mai apoi, a fost doar pretextul unui somn bun, care ne-a cuprins pe toţi, când încă afară era lumină, că doar eram în cea mai lungă zi a anului. Când ne-am băgat în sacii de dormit, eram toţi numai o sporovăială şi deodată s-a făcut linişte. Doar vântul, care din când în când se proptea cu toată puterea în bordeiul nostru, se mai făcea auzit. De la un timp şi acesta s-a potolit şi când s-a lăsat noaptea peste munte şi am ieşit afară, doar licuriciul stelelor stăpânea cerul întunecat. Până spre ziuă, nimic nu a mai tulburat liniştea bordeiului.
Când din forfota sacilor de dormit au răzbătut glasuri încă somnoroase, a fost semn că trebuia să ne pregătim de plecare. Afară era încă timp bun, dar cerul era înegurat şi din creste ajungeau până la noi, fuioare de ceaţă. Ne-am luat în pripă rămas bun de la bordeiul care ne adăpostise acum, ca de atâtea alte ori şi am ajuns repede în drumul alpin de pe muchia Coţilor. Ne-a mai cuprins ceaţa, ne-a mai luminat soarele, dar privirile aruncate spre creste tot negura ne-a arătat că le stăpâneşte. Ne-am oprit doar la poteca ce ducea spre izvorul de la Piciorul Boului, să ne împrospătăm rezerva de apă şi să ne luminăm feţele cu apă cristalină. Apoi am intrat în pădurea de brad de sub vârful Coţilor şi curând am ajuns la marea potecă ce ducea spre stâna cu acelaş nume, de la care până atunci, răzbătea zvon de glas omenesc şi talangă de oi. Ne-am continuat drumul pe muchia Grebleştilor, pe sub primul vârf întâlnit, al Coţilor şi când am ajuns în poiana de deasupra stânei cu acoperiş prăbuşit înconjurată de lanul de urzici şi legenda unui vechi pichet de grăniceri, ne-am aşezat la odihnă. Poiana cea verde era scăldată în lumina soarelui şi creasta Zănoagei stătea şi ea prin preajma noastră. Am continuat să urmărim vechiul drum alpin al primului război mondial, pentru care fusese construit, că doar nu degeaba i se mai spune „ Memorialul Praporgescu ”, în amintirea generalului ucis prin aceste locuri. Am ajuns în poiana cu fagi rotaţi, la umbra cărora am mai stat de atâtea ori privind către crestele înalte. Şi acum ne-am odihnit tot aici şi privirile tot spre creste au urcat. Erau acolo la locurile ştiute, poate doar mai întunecate ca în ziua care trecuse. Priveam căldarea şi vârful Budislavu, înălţimile Ciortei şi Grohotişului, vârful Miclăuşului, aruncat cam într-o parte, sau lunga creastă a Vemeşoaiei. Şi pentru a nu ştiu câta oară ne arătam unul altuia amănunte bine cunoscute nouă. Stâni ascunse după brazi sau ridicate pe spinări de munţi, poteci strecurate prin adâncul pădurilor sau pe plaiuri înalte, toate erau înscrise, în noianul anilor ce trecuseră poate prea repede. Şi drumul a continuat până în poiana Ciungilor, de unde la popasul umbrit ales, am privit ultima oară înălţimile cele mari. Când ne-am abătut din drum, pe altul din dreapta, mai tânăr decât cel pe care fusesem, nu ne-a mai rămas decât coborîrea repede către Valea Satului. Acolo jos, în valea cu apă de munte, fremătătoare şi zburdalnică prin albia stâncoasă, am găsit schimbări mari. Ajunsese pe aici drujba. În zilele astea parcă uitasem de ea şi mai ales de răul pe care-l făcea. Drum noroit, trunchiuri de fagi doborâte şi ciopârţite, stricau farmecul zilelelor minunate pe care le trăisem. Din apa cristalină a văii ne-am înviorat o clpă, iar postata cu fragi întâlnită pe o coastă ne-a îndulcit o clipă amarul răului făcut de mâna omului.
Apoi pentru că aşa rămăsese ştiut încă de la început, ne-am petrecut cei 6km până în satul Câinenilor, într-o maşină. Apoi într-alta, cu vagoane după ea, am părăsit meleagul de vis al Făgăraşilor, stăpânit acum, din nou de cer senin. 19-21.06.2009
Text: Dinu Boghez
Foto: Dinu Boghez
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu