Jurnal de calatorie

Moto:
Luaţi-o pe poarta asta pe care scrie:
„ A fost odată ca niciodată ”.
Marin Sorescu

Trecuse peste munţi vreme rea, cu ploi ceva mai jos, cu ninsori şi frig pe creste şi acum timpul bun îl aşteptam cu nerăbdare. Eram la începutul lunii iunie şi datorită răutăţilor vremii, nici stânele nu prea îşi aduseseră turmele pe păşunile înalte. Peste toate astea, începuse vremea bujorului şi ne era dor de coastele muntelui, aprinse de jăratecul florilor. De mai bine de un an, de când aflasem că pe muchia Boureţului ar fi o potecă, chiar marcată, îmi doream să urc pe acolo. Poate erau doar legende, despre marcaj, despre o casă mai dichisită ridicată acolo, dar mai ales creasta înaltă spre vârfurile Hârtopului şi Darei, ne stimula imaginaţia. Aşa că am profitat de primul prilej ivit de răgazul Rusaliilor, care adusese una lângă alta trei zile, numai bune unor hălăduieli pe meleaguri făgărăşene.

Ziua 1-a
Am plecat dimineaţa din Râmnicu Vâlcea, spre Curtea de Arges, sperând în vremea buna anunţată şi în legături auto dirijate sau întâmplătoare, care să ne uşureze apropierea de munţii îndrăgiţi. Ajunşi la Curtea de Argeş, parcă anume pentru noi, microbuzul care făcea curse până la tabăra de copii din Slatina, aştepta cuminte în autogară. Am sărit în el şi ne-am început periplul. Am trecut prin frumoasele sate argeşene, pe lângă biserica rupestră săpată în gresiile dealului din apropiere, loc de bejenie altădată a celor de pe aici şi după exact o oră, am ajuns la capătul traseului auto. Câteva informaţii luate despre posibile mijloace de transport pe mai departe – slabe speranţe -, despre casa de altitudine de la Maliţa, pe unde am mai fi vrut să ajungem anul acesta şi neavând încotro, ne-am pus rucascii în spate şi am luat-o voiniceşte, cu leşinata, pe drumul de pe Valea Doamnei, anunţat a fi unul de 19,5km !. Nu ne-a luat nimeni şi doar mult dincolo de Gura Cernatului, oameni binevoitori, plecaţi să identifice locuri bune de pescuit, ne-au dus vreo 5-6km – buni şi aştia -, până nu departe de barajul de la Gura Văsălatului. De când părăsisem maşina binevoitorilor până aici, am mai făcut vreo 2 km. Pe marginea lacului de acumulare, am mai zăbovit, cât să ne săturăm de culoarea lui verde, de apă adâncă.

Când am reluat drumul pe picioare, prin arşiţa soarelui care cam pripea şi rucsacii parcă se făcuseră mai grei. Peste toate astea, ne-am mai întâlnit şi cu o turmă ce urca spre vreo stână din munte, din preajma căreia au ţâşnit spre noi 7-8 ciobăneşti, dornici să-şi dovedească hărnicia cu noi, nişte bieţi turişti. Ne-a scos ciobanul din furia lor şi de la el am aflat cum că era pe acolo pentru prima oară, că urca la stâna din Zârna şi că avea la el o hartă, o schiţă a locurilor pe unde trebuia să meargă. Apoi de la baraj până la Gura Zârnei am mai mers vreo 3-4km. O săgeată şi un punct albastru, înaintea podului acestor locuri, ne-au arătat calea Zârnei. Am început să număr paşii sperând să nimeresc uşor începutul potecii de pe muntele Boureţu. Cam şters, dar semnul era acolo, agăţat pe coaja unui copac. Odihna mai consistentă era necesară, ca şi prospectarea locurilor pe mai departe. Floriana dă o fugă pe poteca cu început timid. Locurile şi frecvenţa marcajului i se par promiţătoare. Mai merg şi eu, vreo 500 de paşi şi la întoarcere ne punem rucsacii în spate şi pornim în necunoscut. Poteca e bună, clară, cu marcaje dese, aproape proaspete, dar vizibil neumblată. Urcam de când părăsisem drumul de pe Zârna, cam de vreo oră, când am întâlnit prima doborâtură de copaci, răsturnaţi peste potecă. Am ocolit-o, apoi a urmat alta şi alta şi pe la a 5-a, am simţit că dacă o ţinem tot aşa, forţele mele se duc pe apa ...Zârnei. A urmat o dispută, chiar aprinsă, între tinereţea Florianei şi prudenţa vârstei tatălui. Aşa că ne-am întors şi când am ajuns iarăşi în valea pe care o părăsisem de vreo 2 ore, eram demoralizaţi de insucces şi poate tocmai de aceea mai obosiţi.

Ne rămăsese calea Zârnei, până la casa pe care o ştiam, unde fie puneam cortul cărat în spate, fie găseam găzduire la pădurarul care poate s-ar fi aflat acolo. Până atunci în drum am întâlnit un vagon păzit de o femeie, care ne-a confirmat că pădurarul chiar era acolo şi că mai avem de mers circa 3-4km. Ceva mai departe, iar ne-am întâlnit cu turma cunoscută, cu dulăi zdraveni şi cu ciobanul cu harta lui, care tocmai îşi pregătea masul peste noapte. Pe pădurar l-am întâlnit. Drumul avea chiar lungimea spusă de femeie. Oboseala stătea să ne doboare şi când am ajuns la casa silvică, am răsuflat uşuraţi. A urmat o noapte de vis. Cameră curată, un pic confortabilă, pădurar amabil şi mai ales ospitalier, pat stimulator de vise şi somn din acela ne’ntors, legănat de muzica continuă a Zârnei, învolburată de topirea intensă a zăpezilor căzute în primăvara asta năbădăioasă.

Ziua 2-a
Am plecat în susul văii Zârnei, cam pe la 6 ½, ceva mai târziu decât ne propusesem. Cerul era cam înourat şi parcă şanse multe de vreme frumoasă, nu păreau să fie. Era dimineaţa destul de răcoroasă şi asta parcă ne dădea o doza de optimism. Am lăsat pe dreapta drumul spre stânele multe din Brătila şi ceva mai încolo pe cel ce ducea spre căldarea Leaotei. Drumul începea să se îngusteze şi exploatările forestiere îl cam noroiseră. Întâlnim în cale un vagon-dormitor, apoi pe malul stâng al Zârnei, vreo două văi abrupte pe care se coborau copacii smulşi cu brutalitate muntelui

şi la sfârşitul a două ore de mers, ajungem în locul în care drumul traversa apa. Zârna avea aici un vad, bun pentru tractoarele care-l traversau. Dar apa era vijelioasă, cam adâncă, poate trecea de genunchi şi când ne-am descălţat şi am intrat în apa rece, doar câţiva paşi am făcut şi ne-am tras înapoi. Avea vadul prin care ar fi trebuit să trecem, ceva mai mult de 10m lăţime şi neajunsurile unei traversări riscante, ne-a făcut să ezităm. Excursia părea eşuată. Am avut de luat o hotărâre grea, a întoarcerii. După eşecul de pe poteca Boureţului, asta ne mai lipsea. Trecuseră aproape 2 ore de drum făcut inutil. În drumul întoarcerii, când am trecut din nou pe lângă vagonul-dormitor, ne-a întâmpinat omul locului, un maramureşan care ne-a invitat să-i vizităm meleagurile obârşiei sale, cele de pe la Borşa. Câteva vorbe schimbate la repezeală şi ne-am continuat coborârea. Când am ajuns la Gura Leaotei, singura soluţie a venit din partea Florianei. Trebuia să urcăm prin căldarea Leaotei şi apoi în creasta Fagaraşilor, în poteca marcată. Şi tot în Curmătura Zârnei trebuia să ajungem. Dar drumul era mai întortochiat decât cel gândit dimineaţa şi dacă mai adăugam şi orele pierdute, timpul se lungea considerabil. Dar altă soluţie oricum nu aveam.
Am început urcuşul pe drumul forestier din valea Leaotei.

Urcam şi soarele începea să intre pe vale şi cerul să se limpezească. Norii cei groşi de până acum se risipeau şi seninul cerului ne dădea speranţa că de acum încolo excursia avea şanse să reuşească. Din spate, atunci când întorceam privirile, ne păzeau vârfurile cele mari ale Iezerului şi turnurile Colţilor Cremenii. Drumul s-a isprăvit după vreo 2km şi a continuat cu o potecă ciobănească, cu urme proaspete de trecerea oilor. Ştiam din altă împrejurare, că traversarea apei Leaotei, parcă mai vijelioasă decât a Zârnei, trebuia făcută pe o podişcă, până la stâna de tranzit a ciobanilor, în drum către cea de sus, din poiana de sub căldarea cea mare. Înainte de a ajunge la podişca ştiută, lătrăturile cânilor au dat de ştire ciobanilor că s-au apropiat niscaiva musafiri. Un băieţandru ne-a întâmpinat şi ne-a deschis poarta peste pod. Era şi asta o noutate. A cam fost dezamăgit băiatul că niciunul dintre noi nu fuma, dar bucuros de oaspeţi, ne-a ferit de câini şi ne-a condus în gospodăria ciobanilor. Era cam mare înghesuiala la stâna asta improvizată şi pe deasupra se mai pregăteau şi de plecare. Dar ospitalitatea lor a fost fără cusur.

Ne-au poftit să luăm loc la masa improvizată din faţa stânei şi ne-au pus în faţă o mămăligă aburindă, cu urdă proaspătă alături şi o salată de roşii făcută special pentru noi. Ba ne-au îmbiat şi cu un strop de ţuică de cea bună, galbenă, uleioasă, dintr-aceea care se ridica pe pereţii sticlei. Dar licoarea de prună a fost mai mult pretextul lor de a se îndestula cu câte un pahar plin. Ne-am aşezat la taifas, am aflat de unde eram fiecare şi dacă am mai fost prin aceste locuri.

Ba unul dintre ei, părea să-şi aducă aminte că în urmă cu vreo 4 ani, mai fusesem pe la stâna din munte. Nu ştiu sigur dacă şi-a adus aminte de grupul cu care fusesem atuncci, dar sigur ştia că unul din noi îi lăsase o sticluţă cu băutură. N-am întâziat decât vreo ½ oră şi am plecat mai departe. Părea că întâlnirea cu ciobanii ne făcuse bine şi locurile prin care treceam erau din ce în ce mai frumoase. Mai ales pârâul Leaotei, înspumat, trecut din săritoare ’n săritoare, sclipind în lumina soarelui, alcătuia un spectacol unic. Şi poteca strecurată când în apropierea apei, când urcată sus, pe coasta muntelui, cu firişoare de apă la tot pasul, cu flori în ochiurile de poieni însorite întâlnite în cale, împlinea frumuseţea locurilor. Cu încetul brazii au pus stăpânire pe locurile din ce în ce mai înalte şi poteca urca din greu printre rădăcinile lor înfipte zdarvăn printre pietrele locului.

Cam peste 1 ½ oră, am ajuns la stâna din poienile Leaotei.

Acolo baciul, urcat de câteva zile, trebăluia prin preajma stânei, aşteptând urcarea oilor. Doar puţin ne-am odihnit şi iar am pornit la drum. Soarele îşi arunca peste noi căldura amiezii.

Cerul era stăpânit de senin şi norişori decorativi.

Poteca deocamdată umbla întortochiat prin poiana de dinaintea treptelor glaciare. Urmăream cu ochii „pişătoarea”cea mare, cascada ce trebuia traversată, după care ajungeam în trepta glaciară cea de sus, cu lacurile cele multe. De la un timp au apărut jnepenii şi poteca a început să urce.

Apoi jnepenii s-au rărit, au început să apară tufele de bujor de munte deabia înflorit şi mai departe doar plaiul alpin presărat cu stâncării şi mai apoi cu grohotiş, ne-au rămas de străbătut.

De pe costele malului drept al Leaotei, cel deasupra căruia ar fi trebuit să fim , dacă am fi urcat Boureţul, se prelingeau până în vale fire de apă înspumată. Poteca făcea o mare curbă spre dreapta, cu câteva serpentine scurte şi însfârşit s-a îndreptat spre traversarea pe care o aşteptam. Dar de aici începeau şi limbile de zăpadă.

Floriana a ocolit pe stânga vârful din faţă. Dorea să vadă mai bine începutul căldării şi măcar ceva lacurile de aici, din cele care ieşiseră de sub stratul încă gros de zăpadă.

Eu am ocolit prin dreapta vârful, continuând să merg în lungul vâlcelului plin de zăpadă până spre creastă.

Pe aici parcă şi panta muntelui era ceva mai domoală. De sub stratul gros care acoperea vâlcelul, până la mine ajungea bolboroseala apelor vijelioase îndreptate spre cascada pe care tocmai o traversasem. Ne-am întâlnit repede, şi imaginea lacului Roşu, fusese cea mai interesantă din cele ce oferea începutul căldării. Apoi am continuat urcuşul destul de domol. Doar că acum, pe măsură ce ne apropiam de creastă, vântul devenea din ce în ce mai puternic. Când am ajuns în imediata apropiere a crestei, ne-am luat o bine meritată pauză. De când părăsisem stâna din căldarea Leaotei, trecuseră 4 ore. Adăpostiţi într-o scoacă a plaiului, nici nu ne păsa de vântul care stătea să te dărâme, de cum te ridicai în picioare.

Noroc cu cerul senin, care ne dădea certitudinea zilei frumoase până la capătul dorit de noi, le refugiul din Curmătura Zârnei. Acum aveam răgaz să privim înăuntrul căldării Leaota, la câte lacuri erau ieşite de sub troiene.

Roşu, Muşetescu şi Mioarele se vedeau bine. Din celelalte, doar crâmpeie de oglinzi întunecate. În schimb creasta pe care ar fi trebuit să venim, cea de pe muntele Boureţu, se lăsa privită în toată splendoarea ei. Din marea poiana a Căpăţânii, din care mai departe creasta urca din greu către vârful Muşetescului, al Hârtopului, al Darei şi până către Fundul Bândei. Soarele nu le mai lumina în plin, dar şi aşa succesiunea continuă a vârfurilor, a şeilor înalte dintre ele şi limbile numeroase de zăpadă ce le străbăteau coastele, sfârşite în locurile în care erau cuibărite iezerele, alcătuiau un spectacol pe care l-am privit îndelung. Eram plecaţi din casa de pe valea Zârnei de aproape 11 ore şi până la locul de înnoptat mai aveam cale lungă.

Am apucat calea plaiului întins de pe creasta muntelui, aflată cam la 2300m, pe alocuri chiar mai sus.

Am trecut pe deasupra ultimei părţi a căldării Urlei – căldarea de deasupra priponului, cum îi spune Emilian Cristea – cu un lac mai micuţ ascuns în ea. Apoi până la o săgeată buclucaşă, aflată acolo unde poteca făcea cotul spre stânga, ocolind vârful Leaotei, nu ne-am mai oprit. Cam până aici ne-ar fi scos şi hăţaşul ciobănesc ce urca din căldarea părăsită de curând, dar atunci n-am mai fi putut admira spectacolul crestei înalte şi străfundul căldării cu ochiuri de apă întunecată îndreptate spe cer. Nici la săgeata amintită nu ne-am fi oprit, dacă nu ne-ar fi lăsat uimiţi vârful îndreptat spre vest şi pe care scria 30minute refugiul Zârna !. Cineva sucise stâlpul şi cine ştie ce lucruri rele s-ar fi putut întâmpla la vreme de ceaţă !. Apoi am început ocolul vârfului, pe o potecă destul de priporoasă şi când am sfârşit-o ne-am tras într-o parte, către abruptul nordic în speranţa că vom avea semnal la mobil, să putem spune celor de acasă cam pe unde suntem. Apoi ne-am continuat drumul.

Am trecut pe deasupra lacului Zârnei, am străbătut din nou plaiuri, hoage stâncoase, am traversat limbi mari de zăpadă, ne-am bucurat de tufele de bujor deabia înroşite şi către ora 7 seara, am ajuns la refugiul cel nou. Trecuseră mai bine de 12 ore de când plecasem din valea Zârnei.
Refugiul cel nou, ni se părea o oază de linişte şi confort. Aici era aproape cald, locul ni se părea unul confortabil şi mai ales vântul care până atunci mai-mai să ne dărâme, nu-l mai simţeam. Înăuntru era curat şi oamenii care trecuseră pe aici, fusesră unii civilizaţi. Refugiul era o realizare importantă a oamenilor de munte şi ne simţeam în el ca ’ntr-un palat !.
Ne-am aranjat locurile de dormit, am mâncat şi noi ca lumea şi am ieşit prin preajmă, să privim împrejurimile. Lăculetele din preajmă aveau apa încălzită la soarele ce stăpânea înălţimile.

Când ne adăposteam de vântul ce bătea în rafale turbate, razele soarelui aflat la scăpătat ne mângâia de-a binelea. Oarecari conversaţii telefonice am mai vrut să purtăm, dar rafalele de vânt urlau pe lângă noi şi nu ne-am făcut auziţi. Apoi ne-am retras către somnul odihnitor. Până către ora 23 vântul s-a tot repezit ca berbecul în pereţii refugiului şi dintr-odată s-a făcut linişte. Atunci am zărit raza de lumină intrată pe ferestruica refugiului. Am ieşit afară, numai bine să văd roata lunii pline ieşite din spatele crestei Feţei Unse. Era mare cât roata carului şi din portocaliul ei se luminau crestele. Cerul era senin, nici urmă de nor şi speram într-o zi la fel de frumoasă ca cea care tocmai trecea. Ne-am vârît din nou în sacii de dormit, dar multă vreme am tot privit lumina blândă ce ne intra pe fereastră.

Ziua 3-a
Am sărit ca arşi din somnul dulce al dimineţii. Pe ferestruica refugiului răzbătea lumina zilei şi când am deschis uşa, ne-a înconjurat muntele pustiu. Nu era chiar vremea pe care o aşteptam, dar nici să zici că peste noi vor veni ploi repezi. Cerul era înourat şi petice de cer senin erau peste tot locul.

Doar că nu mai era ca ’n ziua ce trecuse. Am fost repede gata şi cele câte fotografii făcute la repezeală, să ne aducem aminte că am trecut pe aici, nu ne-au întârziat mult.

Am trecut pe lângă vechiul refugiu, devenit impracticabil şi am început urcuşul.

Am urcat drumul lung de peste vârfurile Faţa Unsă, Fundul Lăngii, apoi al Ludişorului, pe poteca desfăşurată pe coastele sudice,

ne-am împrospătat rezerva de apă la izvorul din creastă, cu apă limpede şi rece de s-au aburit peturile noastre, ne-am tot contrazis asupra locului unde ar fi fost Brătila şi până la urmă chiar am ajuns acolo.

Era locul cunoscut, cu lacul nival din preajmă, cu bordurile ce ţineau adăpost şi cu potecile spre Iezer şi Berevoescu, care aici îşi aveau despărţirea. Una prelungă, pe coastele sudice ale Brătilei şi cealaltă în serpentine dese, dar pe cele nordice.
Când am ajuns în Curmătura Brătilei, trecuseră aproape 3 ore de când plecasem de la refugiul din Zârna. Era cam ora 9 şi trecerea peste vârfurile amintite, ne luase mai mult timp decât crezusem. De vină era doar ritmul meu de mers, altfel Floriana ar fi ajuns de mult. Era destul de răcoare şi vântul adia cu forta. Aşa că ne-am tras la adăpostul primelor stâncării din Căldarea Dejanilor şi am făcut un mic popas. Pe acolo urma să coborâm.

Undeva prin preajmă era un loc de cort, ferit cu borduri de piatră. Din josul căldării ajungea până la noi cântecul Radului, al izvorului puternic îzbucnit din stâncă. Când am plecat, am mai privit odată în adâncul căldării. Eram pe versant nordic şi zăpada putea încă să ne dea de furcă. Când am început să coborâm, pe poteca abruptă, strecurată prin locuri înguste, cu limbi de zăpadă ce trebuiau traversate, am văzut în drum urme de beţe de trekking. Ceva mai încolo, pe limbile de zăpadă, mai erau încă urme ale trecerii altora, înaintea noastră, doar că aceştia urcaseră. Am evitat traversările prelungi, ce trebuiau făcute cu destulă atenţie şi am luat-o direct pe clinurile cam abrupte, dar eliberate de povara zăpezii. Valea nu era prea largă şi oricum pe treapta glaciară a căldării, aveam să găsim semnul de marcaj al triunghiului roşu. Coboram repede. Din urmă ajungea până la noi zgomotul cascadei pârâului Radului, devenit acum înspumat, prăvălit de pe treptele înalte.

Ne-am oprit să ne înviorăm în apa rece a muntelui şi să ne desfătăm privirile cu bujorul care ne înconjura.

Apoi am continuat coborîrea. Potecuţa nu ne trăda şi semnul de marcaj regăsit se strecura prin locurile înverzite odată cu urcarea primăverii spre creste.

De undeva din josul muntelui, urca agale un turist stingher. Un englez, altfel „profesor de engleză”, ne-a ieşit în cale şi a fost bucuros să schimbe câteva vorbe cu amândoi şi cu Floriana şi pe limba lui. Mai jos poteca s-a strecurat prin viroage ceva mai înguste. Apoi a mai traversat şi pâraie năvalnice, altele decât cel al Radului. De pe coaste au început să răzbată zvon de glasuri şi curând au apărut culegătorii de bujor, urcând din vale. Erau cam mulţi şi parcă nu toţi politicoşi, judecând după răspunsul la bineţe.
Când am ajuns la capătul de sus al drumului forestier, în poiana cu brazi falnici, lume de tot felul pleca spre căldarea de unde veneam, să culeagă bujorul deabia înflorit. Tractoare şi maşini, îşi lepădau încărcătura la poarta muntelui. Unii veniseră doar pentru grătar, care pe alocuri sfârâia de mama focului, udat cu berea ţinută la rece, în pârâul Radului. Cel puţin era bine că decibelii electronici nu tulburau muntele. Altfel locurile erau aici ca în toamna trecută, când venisem dinspre Iezer. Refugiul de vânătoare era la locul lui, înfăşurat în folie colorată. Casa cochetă de mai jos avea oaspeţii săi, întinşi la vorbă cu berea pe masă şi 4x4 alături. Doar noi, ajunşi aici, obosiţi, ne străduiam să trecem râul cu spuma de apă vijelioasă venită tocmai din fântâniţa Radului, ţâşnită din stânca de sub Brătila. Cum-necum, mai mult târâş, cu apa stropindu-ne din belşug, am izbutit să trecem pârâul pe trunchiuri mlădioase şi cel puţin în faţă nu eram uzi. Ceva mai încolo ne-am aşezat la masă, că doar era ora prânzului.
O bucată de vreme ne-am odihnit. Meritam un popas după coborâşul năvalnic din căldarea Dejanilor. Apoi să fi fost un pic trecut de ora 12, am început coborârea pe drumul forestier. Socotelile noastre făcute încă de când plecasem, cu trenuri la care trebuia să ajungem în Făgăraş, aşa cam între ora 16 şi 18, uşor-uşor începeau să se năruie. Până în Dejani aveam vreo 9 km şi încă 15-18 până în Făgăraş şi dacă vreo minune nu ne trimetea din urmă vreo maşină, aveam să înnoptăm pe la vreuna din pensiunile de pe aici.
Se făcuse ora 15 şi noi încă nu ajunsesem în zona văii Dejanilor pe care se construiau numeroase case de vacanţă şi pensiuni. Trenurile noastre, în cele două direcţii în care fiecare dintre noi se îndrepta, plecau peste puţină vreme. Pierdusem aproape toate speranţele, întrebându-ne dacă n-ar fi mai bine să rămânem pe aici peste noapte. Din spate se aude un zgomot de maşină. Le facem semn, opresc şi ne spun că ne pot duce până la ramificaţia din Recea, de unde sigur vom găsi alt mijloc de transport. Aşa a fost şi când am ajuns în Făgăraş, mai aveam mai puţin de ½ oră până la tren. Aşa că toate lucrurile s-au aranjat numai bine şi noaptea ne-a găsit pe fiecare la casa lui, cu somn liniştit, presărat doar cu visele zilelor frumoase dăruite de munţii Făgăraşului.

Text: Dinu Boghez
Foto: Floriana Boghez