Atârnând ca nişte salbe
Pe grumazii lor de stânci.
Lucian Blaga
Cand am pornit de acasa pe drumul Berislavestilor si mai apoi pe cel al Dangestilor, dorind sa mai urcam odata catre inaltimile Coziei - muntele nostru cel de toate zilele iernatice -, prognosticul meteo nu ne dadea sanse de vreme prielnica. Doar urcam imediat dupa zile cu ninsori zdravene si timpurii, in care toamna trebuia sa nu-si fi terminat zilele frumoase. O pauza la capatul Dangestilor unde schimbam masina cu cea a lui Ite, un ARO cam vechi, mai obisnuit cu drumul muntelui. Urcam printre coaste mai intai aramite de culorile toamnei, pe care zapada inca nu le atinsese, apoi printre palcuri de brazi, unele episodice si pana la urma, ajungem la cabana. Ne extragem cu oarecare greutate dintre rucsacii plini de parca cine stie ce munte mare urcam si ne dezmortim cat de cat in zapada cu strat gros din fata cabanei. Cam luati prin surprindere de frigul iernii care stapanea locurile si de vantul amarnic ce batea dinspre muntii Fagarasului, intampinati de nea Vasile, cabanierul de serviciu si de bine cunoscutii caini prietenosi, intram inauntrul cabanei, doar pentru o clipa. Eram prea multi pentru masul peste noapte din refugiu si mai toti erau oameni lati in spate si inghesuiala prea mare nu ma incanta peste masura. Asa ca am fost singurul care m-am adapostit in cabana primitoare. Ceilalti s-au pierdut in curand pe poteca acoperita de ceata varfurilor, in drumul peste Piatra Rea de sub Ciuha Mare. Am ramas la cabana si doar a doua zi aveam sa ma indrept si eu pe acelasi drum, catre casuta din padure aflata in ochiul de poiana din mijlocul brazilor.
Deocamdata am intrat in cabana linisita, unde doar trei tineri stateau linistiti la caldura sobei cu flacara zglobie. Ceaiul mi l-am baut alaturi de acestia, care amabili, m-au chemat la masa lor, poate sa nu-mi simt singuratatea. S-a insailat o conversatie sprintena, alaturi de trasee cunoscute, de pe meleagurile Coziei sau de aiurea.
Au plecat tinerii, urcasera doar pentru o zi si noaptea venea repede si mai aveau cale lunga pana la Stanisoara, unde vroiau sa ajunga. Mai apoi in cabana au mai intrat si alti oameni, unii un pic euforici, altii asezati, cu vorba unor cunoscatori ai locului. Se petreceau schimbari prin preajma cabanei si casa silvica din apropiere, de unde uneori vara tasneau zgomote electronice de manele si zbierete iesite din gatlejuri incalzite, trecuse in stapanirea „Parcului”, unde poate i-o merge mai bine.
Despre cotloanele mai putin cunoscute ale Coziei, ale mai departatelor Doabre sau ale nepatrunselor cai ale Lotrisorului, s-au infiripat conversatii repezi. Cu ce stiam unii, cu complectarile celorlati si pe nesimtite avea sa ne ajunga vremea noptii. M-am retras in camera cu limbi de foc mangaietor si peste muntele incetosat s-a asternut noaptea. Peste el mai razbatea pana la mine doar latrat de caine si uneori pale de vant ce poposeau aici din inaltul Fagaras, aduse la casa primitoare a Coziei. Mai apoi s-a asternut gerul si uneori si cerul luminat tainic de luna ce strabatea taramul fermecat al muntelui.
Cand a patruns alba-n ferestruica camerei in care-mi petrecusem noaptea, eram de mult cu gandul la plecare. Am coborat spre ceaiul matinal si vorbe de revedere pentru alta imprejurare. Mi-am aruncat privirile spre crestele Fagarasaului, cand incetosate, cand luminate de soarele inca firav. Apoi m-am pierdut pe poteca strecurata printre brazii care stapaneau Ciuha Mare. Din ograda cabanei, un catelandru din generatia mai noua, mai tafalog, mai necopt, pufos inca si cu labe de adevarat urias, s-a luat dupa mine si cu mare greutate l-am determinat sa se intoarca la casa lui pe care o parasise. Zapada acoperea stancariile Pietrii Rele, dar pasii tovarasilor cu care venisem, inca de ieri stabilisera locurile bune de trecut peste stanci si vantul de peste noapte le mai pastrase conturul.
Deocamdata am intrat in cabana linisita, unde doar trei tineri stateau linistiti la caldura sobei cu flacara zglobie. Ceaiul mi l-am baut alaturi de acestia, care amabili, m-au chemat la masa lor, poate sa nu-mi simt singuratatea. S-a insailat o conversatie sprintena, alaturi de trasee cunoscute, de pe meleagurile Coziei sau de aiurea.
Au plecat tinerii, urcasera doar pentru o zi si noaptea venea repede si mai aveau cale lunga pana la Stanisoara, unde vroiau sa ajunga. Mai apoi in cabana au mai intrat si alti oameni, unii un pic euforici, altii asezati, cu vorba unor cunoscatori ai locului. Se petreceau schimbari prin preajma cabanei si casa silvica din apropiere, de unde uneori vara tasneau zgomote electronice de manele si zbierete iesite din gatlejuri incalzite, trecuse in stapanirea „Parcului”, unde poate i-o merge mai bine.
Despre cotloanele mai putin cunoscute ale Coziei, ale mai departatelor Doabre sau ale nepatrunselor cai ale Lotrisorului, s-au infiripat conversatii repezi. Cu ce stiam unii, cu complectarile celorlati si pe nesimtite avea sa ne ajunga vremea noptii. M-am retras in camera cu limbi de foc mangaietor si peste muntele incetosat s-a asternut noaptea. Peste el mai razbatea pana la mine doar latrat de caine si uneori pale de vant ce poposeau aici din inaltul Fagaras, aduse la casa primitoare a Coziei. Mai apoi s-a asternut gerul si uneori si cerul luminat tainic de luna ce strabatea taramul fermecat al muntelui.
Cand a patruns alba-n ferestruica camerei in care-mi petrecusem noaptea, eram de mult cu gandul la plecare. Am coborat spre ceaiul matinal si vorbe de revedere pentru alta imprejurare. Mi-am aruncat privirile spre crestele Fagarasaului, cand incetosate, cand luminate de soarele inca firav. Apoi m-am pierdut pe poteca strecurata printre brazii care stapaneau Ciuha Mare. Din ograda cabanei, un catelandru din generatia mai noua, mai tafalog, mai necopt, pufos inca si cu labe de adevarat urias, s-a luat dupa mine si cu mare greutate l-am determinat sa se intoarca la casa lui pe care o parasise. Zapada acoperea stancariile Pietrii Rele, dar pasii tovarasilor cu care venisem, inca de ieri stabilisera locurile bune de trecut peste stanci si vantul de peste noapte le mai pastrase conturul.
Stancariile Ciuhei Mari, pereti abrupti, inconfundabili, straluceau din cand in cand printre fuioare de ceata, ingalbenite de culorile soarelui scapate peste caciula Ciuhei cea Mica. Cand am depasit strunga inalta – uneori periculoasa iarna, cand pe aici zapada capata pojghite de ghiata si alteori se desprinde in avalanse ce se arunca peste peretele abrupt -, eram sub pavaza plaiului albit de sub creasta Vamvurei. Un scurt urcus, o trecere peste crestulita coborata din inalturi, uneori iarna granita intre viscole napraznice si linistea brazilor cu varfuri vorbitoare si iata-ma strabatand batrana poteca coboratoare spre locurile vaii Oltului. Inca putin si aveam sa ma desprind din locurile atat de mult strabatute. Zapada framantata de pasii celor ce se abatusera pe aici cu o zi inainte, se vedeau bine printre brazii inca rari. Mai apoi urmele se strecurau printre altii, din ce in ce mai desi. Crengile cu ace verzi, acoperite de stelute pufoase, cazute din norii intunecati ce acoperisera mai deunazi Cozia, se mai scuturau pe fata mea infierbantata. Mergeam inainte, strecurandu-ma pe sub crengile brazilor impodobiti pe care-i admiram cu coada ochiului. 
Brusc, brazii cei tineri s-au sfarsit si cei mari, teposi, inaltati spre cerul, acum senin, acum incetosat, le-au luat locul. Incepea coborarea. Adesea brutala, cu pasi intortochiati printre trunchiuri doborate de batranete si furtuni, cand la stanga, cand la dreapta, cand repezindu-te direct pe panta cam aspra a muntelui. Parea ca te indrepti spre nicaieri, atat de inselatoare parea brazda adanca, facuta prin zapada pufoasa. Pana cand undeva, parca departe, a aparut un petec de poiana alba si mai apoi o umbra de acoperis de casa de om. Pana acolo m-au purtat pasii repezi si cand am intrat in casuta, farmecul ei, incalzit de lemnele ce trozneau in soba incinsa si vorbele multe, venite dintr-odata din linistea padurii ce ma inconjurase pana atunci, m-au molesit.
Mai apoi, peste zi, ne-am adaptat la cerintele locurilor din cuprinsul padurilor departate de obisnuinta citadina si in care trebuia sa-ti apropii cele trebuincoase. De la izvorul revenit la viata, pe viroaga din fata casutei, am adus apa gospodariri de peste zi. Cu joagarul cantator ne-am taiat lemnele ce aveau sa ne aduca in casa zumzetul flacarilor jucause, cu ochi inrositi de balaur venit din basmele copilariei. Din gospodarela locurilor si rasplata treburilor infaptuite peste zi, a venit si rasplata, cu ciorba de vacuta cu miresme imbatatoare, dreasa cu un degetar de licoare de pruna batrana, care avea sa ne mai dezlege vorbele si mai spre seara, aroma unor clatite cu miez de fructe venite din vara departata.
Mai apoi, peste zi, ne-am adaptat la cerintele locurilor din cuprinsul padurilor departate de obisnuinta citadina si in care trebuia sa-ti apropii cele trebuincoase. De la izvorul revenit la viata, pe viroaga din fata casutei, am adus apa gospodariri de peste zi. Cu joagarul cantator ne-am taiat lemnele ce aveau sa ne aduca in casa zumzetul flacarilor jucause, cu ochi inrositi de balaur venit din basmele copilariei. Din gospodarela locurilor si rasplata treburilor infaptuite peste zi, a venit si rasplata, cu ciorba de vacuta cu miresme imbatatoare, dreasa cu un degetar de licoare de pruna batrana, care avea sa ne mai dezlege vorbele si mai spre seara, aroma unor clatite cu miez de fructe venite din vara departata.
Cand soarele si-a stins lumina prin despicatura dintre brazii aflati in calea lui, linistea odihnei s-a asternut peste priciul casutei. Asa, dintr-odata si pe negandite.
Ne-am trezit greu din somnul noptii lungi, de iarna. Ne mai scualsem noi, din cand in cand. Ba sa ne aparam de caldura la inceput napraznica, data de soba apropiata si alteori sa admiram lumina argintie, coborata peste locurile strabatute de luna plina ce trecea peste varfurile brazilor cu fosnet de viata vesnica. Acum zorii aruncau peste poiana micului refugiu, cazute din cerul de funingine, scantei albicioase ce se pierdeau in intunericul brazilor, strabatuti de panzele de painjan ale cetii ce cuprindea padurea.
Leneveala casutei cu foc zglobiu in soba, incepuse sa ne stapaneasca de-a binelea. Dar aveam alte planuri si alte doruri ma manau spre casa. Asa ca m-am desprins din locurile, altfel fermecate de nepatrunsul padurii si am pornit catre drumul intoarcerii. Nu eram singurul pe care-l stapaneau ganduri asemanatoare. Am purces la drumul prin padurea incetosata, prin zapada pe aici inca ne ’nceputa.
Ne-am trezit greu din somnul noptii lungi, de iarna. Ne mai scualsem noi, din cand in cand. Ba sa ne aparam de caldura la inceput napraznica, data de soba apropiata si alteori sa admiram lumina argintie, coborata peste locurile strabatute de luna plina ce trecea peste varfurile brazilor cu fosnet de viata vesnica. Acum zorii aruncau peste poiana micului refugiu, cazute din cerul de funingine, scantei albicioase ce se pierdeau in intunericul brazilor, strabatuti de panzele de painjan ale cetii ce cuprindea padurea.
Leneveala casutei cu foc zglobiu in soba, incepuse sa ne stapaneasca de-a binelea. Dar aveam alte planuri si alte doruri ma manau spre casa. Asa ca m-am desprins din locurile, altfel fermecate de nepatrunsul padurii si am pornit catre drumul intoarcerii. Nu eram singurul pe care-l stapaneau ganduri asemanatoare. Am purces la drumul prin padurea incetosata, prin zapada pe aici inca ne ’nceputa.
Brazii au lasat repede locul fagilor batrani. Am strabatut brana ingusta a locurilor – la vremea toiului iernilor ce acopereau muntele, pe aici erau zapezi uneori miscatoare, ce-ti treceau de brau – si curand am iesit la golul stanei din Rotunda. Ma rog, cat ramasese din ea. Avusese aceasta zilele ei de glorie, pe cand izvorul Armasarului acum atat de firav, era parau ca lumea. Din el, cu samarele magarilor, isi aducea apa la stana, Ionel Mohanu. Baciul din Perisanii Tarii Lovistei, salasluit pe aici prin locurile pe care poate le indragea si de la care descifrasem intaiasi data secretul potecii ce cobora pe Gruiul Jangului, catre valea Oltului. Acum din stana mai ramasesera barnele unui schelet parasit. Pe langa steiul aflat prin preajma stanei, am trecut doar banuindu-l, atata ceata cuprinsese muntele. Am strabatut poiana, am intrat printre fagi batrani, am urmat poteca insailata pe coasta muntelui si am ajuns repede la cea care strabatea drumul marcat catre cabana. Am trecut cu teama altor apropiate zile, pe langa poiana cu „Urlatoarea Lupilor” si ne-am avantat catre stancariile de la care la vreme insorita priveam spre munti inalti. Am coborat repede printre mestecenii adunati intr-o hora de nunta cu veselie mare.
Cand am ajuns la casuta pricajita a unui posibil refugiu de stihii aruncate adesori peste munte, drumul inaltimilor luase sfarsit. Ne ramasese doar coborasul pe repezoiul alunecos la vreme de umezeala, catre adancul vailor din care se infiripa paraul Turneanuluii. La vremea secetei zilelor de toamna, ramaseara doar pietrele uscate de dorul lacrimilor de apa tasnite din inima muntelui. Acum insa paraiasul se incropea din nou. Poteca cea veche, indelung strabatuta, statea in fata noastra acoperita de frunze fosnitoare. Peste ele aveau sa se astearna zapezile cele mari si mai tarziu, din acoperamantul jilavit al vremurilor primaverilor ce veneau mereu, nemuritoare, aveau sa tasnesca florile altor tinereti. Acum era doar ceata adanca si poteca curgea linistita inaintea noastra.
Am ajuns pe negandite la stancariile cu balcoane de catre Pietrele Rosii. Am trecut pe langa izvorul „La Troc”, cu apa ce ne potolise de atatea ori setea drumetiilor multe catre inaltul Coziei. Apoi am coborat in vaiuga unde se pravalisera mai de curand stanci din inaltul muntelui si am urcat panta abrupta pana in strunga de sub muchia impadurita a Scortarului. De aici incolo poteca strabatea locuri din ce in ce mai domoale si cand am depasit brana de dupa Saua „La Melita”, am ajuns in calea Stânişoarei. Ultimul urcus al drumului spre manastirea Turnu statea in calea noastra. Urcam alene, întrebându-ne pe unde ne e mai comodă coborârea spre valea Oltului. Era de jur imprejur liniste deplina. Doar cate o frunza, ici-colo, o mai tulbura, alunecata din inaltul vreunui copac. Deodata, din spatele nostru, frecandu-se de picioarele noastre cat sa-si faca simtita prezenta, Haplea, cainele batran care statuse cu noi la vremea iernii din varful muntelui, ne ajunsese din urma. Isi cauta tovarasi de drum catre Pausa, domiciliul lui permanent. Cand a ajuns in varful pantei pe care o urcam, la locul cu bancuta, s-a intors cu fata catre vale, uitandu-se si catre noi, parca rugator. Eram la locul pe care un vechi drum de exploatare, cobora repede catre cabana de la Valea Marului. Am luat-o si noi intr-acolo. Mai fusesem pe aici, urcand si coborand. Doar ca acum, padurea incepuse sa-si intre din nou in drepturi si drumul vechi, care altadata ranise muntele, acum se inierbase si se facuse una cu padurea. Dar urma lui inca se vedea bine si acolo unde ne mai intrebam pe unde sa o luam, Haplea il gasea repede, dovada ca asta era drumul lui obsinuit. Am ajuns curand in valea Pausii si panta mare, inca neinnoroita nu ne-a ingreunat mersul. Coborasem doar putin mai sus de alt drum, cel de la refugiul de la Lacul Porcilor. Pana la troita cu izvor calea era scurta si acolo ne-am odihnit putin. Cat sa bem un pahar de apa si sa ne tragem sufletul dupa coborarea prin padurea cu repezoi. Prin preajma cabanei de la Valea Marului, domnea linistea si nu ne-a mai ramas de cat sa ne continuam drumul inca lung pana la vreun mijloc de transport care sa ne duca spre casa. Mergea Haplea in fata noastra si amusina mereu prin locurile cu gratarele de asta vara si pana la urma si-a urmat drumul spre casa lui, lasandu-ne pe noi singuri pe drumul muntelui. Cand am ajuns la civilizatia soselei, am avut timp sa privim catre trenul care parasea halta Pausii si nu ne-au mai ramas decat mijloacele auto ce strabateau drumul Calimanestilor, cu care repede am ajuns acasa, sfarsind al nu stiu catelea drum prin Cozia noastra cea de toate zilele.
Text: Dinu Boghez
30.10-01.11.2009
Cand am ajuns la casuta pricajita a unui posibil refugiu de stihii aruncate adesori peste munte, drumul inaltimilor luase sfarsit. Ne ramasese doar coborasul pe repezoiul alunecos la vreme de umezeala, catre adancul vailor din care se infiripa paraul Turneanuluii. La vremea secetei zilelor de toamna, ramaseara doar pietrele uscate de dorul lacrimilor de apa tasnite din inima muntelui. Acum insa paraiasul se incropea din nou. Poteca cea veche, indelung strabatuta, statea in fata noastra acoperita de frunze fosnitoare. Peste ele aveau sa se astearna zapezile cele mari si mai tarziu, din acoperamantul jilavit al vremurilor primaverilor ce veneau mereu, nemuritoare, aveau sa tasnesca florile altor tinereti. Acum era doar ceata adanca si poteca curgea linistita inaintea noastra.
Am ajuns pe negandite la stancariile cu balcoane de catre Pietrele Rosii. Am trecut pe langa izvorul „La Troc”, cu apa ce ne potolise de atatea ori setea drumetiilor multe catre inaltul Coziei. Apoi am coborat in vaiuga unde se pravalisera mai de curand stanci din inaltul muntelui si am urcat panta abrupta pana in strunga de sub muchia impadurita a Scortarului. De aici incolo poteca strabatea locuri din ce in ce mai domoale si cand am depasit brana de dupa Saua „La Melita”, am ajuns in calea Stânişoarei. Ultimul urcus al drumului spre manastirea Turnu statea in calea noastra. Urcam alene, întrebându-ne pe unde ne e mai comodă coborârea spre valea Oltului. Era de jur imprejur liniste deplina. Doar cate o frunza, ici-colo, o mai tulbura, alunecata din inaltul vreunui copac. Deodata, din spatele nostru, frecandu-se de picioarele noastre cat sa-si faca simtita prezenta, Haplea, cainele batran care statuse cu noi la vremea iernii din varful muntelui, ne ajunsese din urma. Isi cauta tovarasi de drum catre Pausa, domiciliul lui permanent. Cand a ajuns in varful pantei pe care o urcam, la locul cu bancuta, s-a intors cu fata catre vale, uitandu-se si catre noi, parca rugator. Eram la locul pe care un vechi drum de exploatare, cobora repede catre cabana de la Valea Marului. Am luat-o si noi intr-acolo. Mai fusesem pe aici, urcand si coborand. Doar ca acum, padurea incepuse sa-si intre din nou in drepturi si drumul vechi, care altadata ranise muntele, acum se inierbase si se facuse una cu padurea. Dar urma lui inca se vedea bine si acolo unde ne mai intrebam pe unde sa o luam, Haplea il gasea repede, dovada ca asta era drumul lui obsinuit. Am ajuns curand in valea Pausii si panta mare, inca neinnoroita nu ne-a ingreunat mersul. Coborasem doar putin mai sus de alt drum, cel de la refugiul de la Lacul Porcilor. Pana la troita cu izvor calea era scurta si acolo ne-am odihnit putin. Cat sa bem un pahar de apa si sa ne tragem sufletul dupa coborarea prin padurea cu repezoi. Prin preajma cabanei de la Valea Marului, domnea linistea si nu ne-a mai ramas de cat sa ne continuam drumul inca lung pana la vreun mijloc de transport care sa ne duca spre casa. Mergea Haplea in fata noastra si amusina mereu prin locurile cu gratarele de asta vara si pana la urma si-a urmat drumul spre casa lui, lasandu-ne pe noi singuri pe drumul muntelui. Cand am ajuns la civilizatia soselei, am avut timp sa privim catre trenul care parasea halta Pausii si nu ne-au mai ramas decat mijloacele auto ce strabateau drumul Calimanestilor, cu care repede am ajuns acasa, sfarsind al nu stiu catelea drum prin Cozia noastra cea de toate zilele.
Text: Dinu Boghez
30.10-01.11.2009
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu