La sfat cu lupii

Moto: „zăbranicul lumii şi al tăcerii se pierdeau in tainele de dincolo de zarea noastră”
Vasile Voiculescu

Intr-o zi din toamna capricioasa a acestui octombrie, cu zăpada timpurie a acestor zile, iată-mă coborând din tren la halta mânăstirii Turnu. Se îngâna ziua cu noaptea şi sus, pe creasta Coziei, ceaţa stăpânea vârfurile înalte. Eram singur şi încă de pe peronul gării din care plecasem dimineaţa, ştiam că nimeni nu va mai urca muntele. Era ora 71/2 când am coborât în gara pustie. Am luat-o spre mânăstire, i-am traversat curtea adormită, străbătută doar de ecourile slujbei ce răzbateau din biserica. La uşa bucătăriei păstorită de Dionisie, ciurda de pisici îşi aştepta tainul dimineţii. Un câine stingher, străbătea incinta mânăstirii. Când am urcat cei câţiva metri până la poteca largă ce străbătea muntele în drum spre cealaltă mânăstire a locurilor, Stânişoara, m-a înconjurat pădurea încă întunecată, îmbrăcată aici jos, în culorile toamnei. Mai departe eram doar eu şi muntele. Urcam repede. Întunericul se risipea văzând cu ochii. Dar cerul stătea încă acoperit de nori compacţi şi nu se întrevedea vreo şansă să fie altfel până spre înaltul muntelui. Mergeam repede, fără alte pauze decît cele scurte, cât să-mi trag sufletul. La bancuţa din primul cot al drumului, am făcut cunoscută halta de ajustare a echipamentului. M-am mai descotorosit de ceva din hainele groase de pe mine. Mai departe am trecut pe lângă căsuţa din cale, din ce în ce mai părăginită, apoi ceva mai departe pe lângă troiţa de la răscrucea de drumuri ce veneau dinspre Poiana Nuceţelului şi refugiul de la Lacul Porcului. Mai aveam puţin până când aveam să mă desprind din drumul Stânişoarei. Un fâşâit in spatele meu, avea să-mi atragă atenţia. Un căţel, din cel cu picioare scurte, venea repede în urma mea. Când s-a apropiat, am întins mâna să-l mângâi. Era o vietate, care poate avea să-mi ţină de urât mai departe. Un mârâit surd, nişte dinţi ca mărgelele sub buza ridicată ameninţător, mi-au tăiat elanul. A rămas să vorbesc cu el doar de departe. Când am părăsit drumul lat spre Stânişoara, câinele m-a urmat. Cam de departe. Iar când şi-a dat seama că nu mai fusese pe drumul ăsta, chiar s-a întors şi... dus a fost. Rămăsesem din nou singur. Pe poteca brânoasă de sub începuturile muchiei Scorţarului mergeam cât puteam de repede. Am ajuns la umărul pietros în care de obicei făceam câte o pauză. Am coborât panta repezită, cu lunecuşuri la vreme de iarnă, am traversat vâlceaua obturată acum de stâncile prăbuşite din peretele înalt de deasupra şi m-am îndreptat către izvorul ,,La Troc”. Apă nu prea avea şi de pe fundul izvorului, cu paharul de alături, am scos mai mult mal decât apa. Nici nu-mi era prea sete şi aici m-am oprit mai mult din obişnuinţă. Mai sus altă căsuţă, făcută tot cu bune intenţii şi devastată de neoameni.
Mai departe poteca începea să urce către „balcoanele” de unde priveai Pietrele Roşii şi valea pe care începea să se înfiripe pârâul Turneanului. O coborâre scurtă, un urcuş lent prin locuri pe care ghioceii primăverilor apăreau de timpuriu, apoi strecurarea printre stâncile unei „pietre rele”, cu strunga în care ajungeai urcând din greu şi uneori punctată cu urmele ursului călător, cu bârlog prin apropiere. Însfârşit poteca ajunge pe albia firavă a Turneanului, care de aici începe să se înfiripe, împletită cu frunzişul coborât din înaltul fagilor. La locul unde izvorul ivit din împreunarea văilor ar fi trebuit sa potolească setea drumeţului, doar pietrele uscate mai amintesc de acesta. Începea de aici urcuşul dur, prelung, adeseori noroios, obositor doar, ce sfârşea în Şaua Turneanului. Apar ici-colo petecele de zăpadă. Poteca mai întâi înşurubată pe firul văii, urcă din greu. Mai apoi când trece pe malul drept al văii, îşi mai domoleşte urcuşul si sfârşeşte pe coasta aproape blajină, cu o pospăilă de zăpadă aşternută peste pământul alunecos de-a binelea.
Ajung în Şaua Turneanului şi intru în căsuţa acestor locuri, cât sa-mi trag sufletul. Ceaţa stăpânea muntele şi nimic prin preajmă nu mai dovedea frumuseţea de altadata a locurilor. Acum poteca îşi însăila firul obişnuit prin stratul de zăpadă devenit consistent. În faţă vizibilitatea nu era mai mare de 20-30m. Nici paşi mai proaspeţi nu trecuseră înaintea mea. Pe întinsul zăpezii, doar fire din iarba verii ce tocmai trecuse, îşi mai iţeau lujerele subţiri. Pe alocuri, mai apărea câte o amărâtă de brânduşă care-şi blestema zilele, că nu-şi sfârşise viaţa cum ar fi vrut. Depăşesc prima înălţime care-mi ieşea în cale. Ajung la pâlcurile de mesteceni, aici de când lumea, unii din ei târându-şi bătrâneţele pe plai. Străbat scurtul palier al potecii. Încep celălat urcuş, mai prelung, punctat de alţi mesteceni , adunaţi în pâlcuri de nuntaşi la hora din curtea muntelui. Continui să urc către stâncile din locurile cu belvedere prelungă, către văi şi munţi depărtaţi, acum toate ascunse în marea volbură din care nu vedeai nimic. Încerc să nu urc chiar pe coama muntelui şi o iau prin pădurea cu fagi bătrâni. Merg repede, cu privirile aruncate pe jos, să văd bine pe unde calc. Mai ocolesc câte o creangă doborâtă şi uneori mă mai feresc de câte una apropiată, atârnată din fagii locurilor mai departate de poteca pe care o părăsisem. Din când în când, îmi mai ridic privirile, să mai străpung ceaţa deasă. Deodată, din pâcla locurilor, o mogâldeaţă neagră, mă ţintueşte locului. Se mişcă, nu poate fi vreun ciot de copac. Se precipită faptele, gândind că acolo nu poate fi decât un urs. Alături de mogâldeaţa neagră, mişcătoare, apar şi doua zgaibe, mai mărunte. Se zbengusec în praful de zăpadă proaspătă. Sunt lupi. Nu m-au simţit. Bătea vântul din creastă spre mine. Încremenesc de spaimă. Scot un răcnet venit din rărunchii omului speriat. Apuc cu o mână spray-ul din buzunar şi pioletul îmi încremeşte în cealaltă, dar nu sunt sigur că picioarele chiar mi-ar fi folosit la ceva. Mogâldeţele atât de apropiate, poate doar vreo 30 m, se opresc din zbenguială şi cu cea neagră în frunte ţaşnesc spre înălţimile muntelui. O clipă mă opresc şi dau drumul gândurilor învălmăşite. Lupii nu atacă, dar oare aceştia ştiu regula?. Dacă mă întorc şi ei işi pun mintea cu mine, din două salturi, m-au ajuns. Mai bine merg mai departe. Dar curând am să dau în drumul meu, de poiana „urlătorii” jocurilor din februarie a lupilor. Şi dacă acestea au pornit mai devreme şi mă pomenesc în mijlocul haitei, ce-o să fac eu cu amărâtul meu spray de câini şi pioletul care-mi tremură în mână?. Am semnal la mobil şi sun la cabana. Macar să-i spun lui Marian, cabanierul, cam pe unde sunt, să ştie pe unde să mă caute, dacă.... Nu-mi raspunde şi plec mai departe. Ajung la urmele proaspete, vădit alergătoare in susul muntelui. Trec pe lângă poiana cu urlătoare, pe care altădată am găsit-o frământată de labele lupilor, in hora dragostei lor nupţiale. Acum locurile par acoperite de liniştea înălţimilor, străpunse doar de răcnetele mele, că altfel nu le pot spune şi de ceaţa care le stăpâneşte. Apuc la stânga, către stâna din Rotunda şi in lungul bătrânei poteci aflu alte urme, numeroase, care mă fac la tot pasul să încerc să străpung adâncurile pădurii. Mă sună Marian şi-i spun repede cam ce-am întâlnit in cale, aici, în locul de la Stâna Măriei. Apoi mă înscriu pe drumul bine cunoscut către stâna cea veche – poate mă adăpostesc în ea la o adică – şi când o depăşesc, pe poteca vârstată cu banda albastră, iuţesc cât pot ritmul paşilor. Pe poteca urme multe, dar par a fi doar ale câinior cabanei, care mai mereu bântuie locurile, dar mai ştii ?. Când mă apropii de căsuţa dintre brazi, câinii adunaţi acolo dau semnal prelung şi când ajung lângă ei, mă înconjoară cu prietenie, ca între cei ce se cunosc de mult. Însfârşit ajung la refugiul unde sunt aşteptat. Mă uit la ceas şi constat că de când coborâsem din tren, trecuseră doar 4 ore şi un pic. Nici in tinereţe nu mersesm atât de repede !. Intru în casa cu foc mângâietor, povestesc pe nerăsuflate întâmplarea, dau peste cap un strop cam mare de palincă ce-mi arde măruntaiele şi parcă mă simt în siguranţă. Capăt asigurări că lupii nu mi-ar fi făcut nimic, că ştiau ei bine că trebuie să se ferească din calea oamenilor. Aşa o fi fost, dar dacă ăştia încă nu învăţaseră regula.
Şi în căbănuţă, la căldura focului zglobiu din sobă, poveştile cu lupi sau fără, curg pe îndelete şi seara vine curând şi locurile se înconjoară de poveşti multe din cele ale muntelui îndrăgit.

24-25.10.2009
Text: Dinu Boghez