Cântec de toamna

Moto: Copacii pândesc o anumită zi
şi deodată, toţi îşi fac vânt
şi intră cu frunzele-n pământ.
Marin Sorescu

Aranjasem excursia asta, în toate amănuntele. Căutasem în Sebeşul de Sus, o sursă de transport, ca să nu mai luăm în picioare oboseala drumului din gară până la capătul de jos al potecii. Aflasem numărul de telefon al celui care păzea refugiul de la Suru, ca să fiu sigur că acolo găseam uşa deschisă. Era totul aranjat cu grijă şi, ziceam eu, lucrurile aveau să decurgă ca pe aţă, mai ales că atunci când am trecut prin gara din Câineni, ca să fiu sigur, am mai vorbit odată cu cabanierul, spunându-i că vom ajunge sus, cam între ora 2 şi 3 pm. Când am coborât din tren la Podul Olt, ne aştepta în gară atelajul ciudat cu care aveam să mergem mai departe: un tractoraş, care trăgea după el o căruţă adevărată, cu banci şi ţoale puse pe ele. Cu cortegiul ăsta ciudat, am străbătut şoseaua şi drumul prin Sebeşul de Sus, până acolo unde întâlneam mai repede poteca. Şi aşa de mult îmi plăcuse drumul până aici în căruţa cu roţi de cauciuc, că aproape că mi-a părut rău când a trebuit să ne punem rucsacii în spate şi să ne mai luăm şi picioarele la spinare. Aşa am început să urcăm în lungul drum până la cabana din Suru. Un pâlc de capre domestice ivite în cale, câteva vorbe schimbate cu „căprarul” acestora, despre leul ce-l lua pe kilul de lapte, despre cum percepea el viaţa de dinainte de ’89 şi cum se simţea acuma şi iată-ne la primul marcaj din cale, triunghiul roşu.
Ne spusese tractoristul-căruţaş încă de jos, că mare noroc avusesem, că până cu o zi înainte, pe aici, coborât din munte, fusese vânt mare, de deabia puteai să te ţii pe picioare. Acum însă am luat-o voiniceşte pe scocul închipuind poteca pe care mai târziu aveam să întâlnim şi triunghiul roşu, călăuza noastră pe mai departe. Scocul ăsta avea pe el frunze adunate la poalele muntelui de vântul de mai deunăzi.

Se încolăcea pe coasta muntelui, cu serpentine multe şi adeseori se deosebea de poteca marcată, dar mereu se întâlnea cu ea. Era soare mult şi căldura aproape neverosimilă pentru zilele de noiembrie în care eram, ne storcea picuri de sudoare de pe frunte.

Începusem să ne gândim cam pe unde poate fi izvorul şi dacă nu cumva lipsa ploilor din ultima vreme îl făcuseră să dispară.
Am urcat pe îndelete până în poiana largă, din inima pădurii, în care firicelul de apă căutat, ne-a potolit setea. Ne-am odihnmit câtăva vreme, cu ochii aruncaţi spre primele înălţimi, cele ale Tătarului şi muchiei lui Făt. Am plecat mai departe. Am trecut pe lângă tufele de zmeură, pe care mai spre vară le-am găsit tăvălite de neindemânarea ursului. Am străbătut noianul de frunze adunate de vântoasa de care aflasem în vale şi care pe alocuri, mai-mai să ne acopere. Am urcat câte o coastă de munte mai repezită către muchia pe care uneori o mai părăseam. Într-o şeuţă am întâlnit ramificaţia unei poteci ce cobora spre lunga vale a Moaşei şi într-alta o săgeată care ne arăta cât mai aveam până la cabană. De aici încolo drumul era mai brânos. Pe ici pe colo mai susura vreun izvor timid. Stânci mari ne stăteau în cale şi brazii luaseră locul făgetului de până atunci. În despicătura potecii se zărea cerul senin şi până la poiana cabanei nici n-am mai avut mult de mers. Mai dornic de a intra în cabana făgăduinţei, m-am îndreptat către uşa acesteia şi când am apăsat pe clanţă, am avut intuiţia a ce ne aştepta. Cabana era închisă. Au urmat telefoane date cabanierului, care ne-a bolmojit ceva răspunsuri. Ba că ne-a aşteptat doar el ştia unde, ba că dacă aveam saci de dormit să ne adăpostim în magazia din apropiere, ba până la urmă, dacă nu suntem decât patru, nu se deranjează el pină la noi. Aşa că n-am avut încotro şi ne-am îndreptat către stâna din poiana din apropiere. Furioşi, dar până la urmă fericiţi că am găsit stâna şi aceasta mai era încă folosibilă, ne-am găsit culcuşul fiecare dintre noi, pe laviţele amărâte, cu scântei de stele prin acoperişul de deasupra. Am cotrobăit prin preajma locului unde ajunsesem. Am coborât puţin în continuarea punctului rosu şi am găsit poteca largă, ciobănească ce ducea spre valea râului Moasei, dar mai ales am căutat locul izvorului stânei, să-mi asigur rezeva de apă necesară. Până la urmă l-am găsit. Undeva către valea de sub cabană. Deabia mai susura izvorul şi parcă atunci am înţeles pricăjeala stânei şi butoiul mare cu apă tulbure din apropiere, în care poate îşi adunau apă de ploaie. Focul încropit afară ne-a mai ţinut prin preajma lui, până am găsit de cuviinţă să ne retragem fiecare în culcuşul pe care şi-l făcuse. Peste noapte am ieşit pe afară, cât să ne lămurim dacă rafalele care zgâlţâiau stâna ar putea avea vreo înrâurire asupra vremii de a doua zi. Numai că la un moment dat, unul dintre noi a zărit la marginea pădurii, cât la o zvârlituă de băţ, doi ochi care sclipeau în noaptea neagră din poiană. Pasă-mi-te un lup venise să vadă ce s-o fi petrecut pe la stâna căruia toată vara îi dăduse târcoale. Nu l-a clintit din loc nici strigătele noastre, nici petardele zgomotoase, trase de noi într-o veselie. Şi când i-a venit lui bine şi s-a convins că de pe urma noastră nu câştiga mare lucru, ne-a întors spatele şi....dus a fost.
Dimineaţa ne-am trezit de cum s-a făcut lumină. Am ieşit din stână, ne-am aranjat rucsacii în spate şi am început urcusul către locul cabanei de unde plecasem cu o zi înainte. Poate nu m-oi fi odihnit bine, dar urcuşul până în poiana cabanei, mi s-a părut greu şi am asudat din belşug. Când am ajuns în faţa noului refugiu, am mai mormăit odată în barbă, vorbele dulci adresate cabanierului. N-am stat mult pe gânduri şi am luat-o voiniceşte pe cărarea ce ne scotea sus în creasta muntelui. Potecă grea, cu serpentine multe, cu pietre mari în cale până spre plai şi care nu ne-a dat nicio clipă de răgaz. Am întâlnit în cale monumentul ridicat în memoria unui din alpinşii săvârşiţi prin aceste locuri şi „fetele”, i-au închinat o lumânare. Aici, în apropierea ţuguiului Gorganului, sfârşisem prima parte a traseului pe care ni-l propusesem. De aici încolo ne aştepta cea de a doua parte, pe o potecă mai firavă, prin locuri mai priporoase, cu trepte stâncoase ce trebuiau depăşite şi care ne-au solicitat din plin. Până în creasta care mi se părea atât de depărtată, am trudit zdravăn sau poate doar mie mi s-o fi părut grea. Peste tot era soare mult şi o zi liniştită, cu doar câte o briză mângâietoare ce cobora din creastă. Ne-am bucurat de ziua senină, cum nu mai întâlnisem în Făgăraşul anului acesta. Până la urmă am ajuns sus, lângă stâncăriile vârfului Moaşei, acolo unde stătea înfruntând anii, crucea studentului săvârşit prin aceste locuri într-o zi cu viscol cumplit.

Aproape că ne-am aruncat lângă pietrele care ne adăposteau de vântul care şi acum mătura creasta. Dar altfel era soare şi oarecari gâze se treziseră la viaţă. Stăteam tolăniţi sub cerul senin, în bătaia soarelui, dar după cum arătam, cred că şi ceilalţi erau cam la fel de osteniţi. Pârleala soarelui tomnatec şi privirile aruncate peste văi şi creste înalte, ne-au ţinut la odihnă în locurile astea minunate, aproape două ore. Într-un târziu, ne-am ridicat şi am luat-o spre şaua fără sfârşit parcă, ce ne-a scos mai întâi la stâncăriile Vulcului. Mai apoi am coborât către altă şa din cale a Apei Cumpănite, sub vârul Tătarului, acolo unde apa vie a izvorului îşi risipea undele, către ţinuturi atât de diferite, fără să ştie niciunul unde avea să le fie mai bine. De aici şi până la bordeiul de sub şa, nici n-am mai avut mult de mers. Acolo ne era locul de mas peste noapte. Bordeiul era aşa cum îl ştiam.

Doar că între timp, pe aici mai trecuseră şi alţii, judecând după ceva semne lăsate pe ici pe colo. Dar mizerie ca altădată, nu găsisem. Seara era la fel de frumoasă ca în tot restul zilei şi după ceva alergătură după cetină, cât să ne fie odihna mai cumsecade, am avut timp să admirăm culorile apusului şi soarele care dispărea după cununa munţilor Căpăţânii.

A urmat o noapte înstelată, cu lună deasupra şi din când în când cu câte-o pală de vânt. În bordei era chiar cald şi afară, coasta muntelui, către Apa Cumpănită şi Tătaru, plaiul muntelui strălucea în lumina rece a lunii. Când s-a luminat de ziuă, am ieşit alene din sacii de dormit şi până la urmă ne-am sfârşit pregătirile de drum. Am părăsit bordeiul, luându-ne oarecum rămas bun până la primăvara viitoare, sperând să-l găsim la locul lui şi dornic să ne mai adăpostească în împrejurările anului ce vine. Am urcat până la firul drumului alpin, atât de bine cunoscut.

Am privit cu nostalgie, spre culmile încă întunecate, ale crestelor de pe care deabia de coborâsem într-o zi cu soare şi cer senin şi ne-am continuat coborârea pe drumul Coţilor, încărcat de istoria războiului din ’914.

Doar o clipă ne-am abătut la izvorul de la Piciorul Boului, să ne împrospătăm feţele cu apa rece ţâşnită de sub munte şi într-alta, cu privelişti către şaua Prislopului şi ţuguiului Strâmbanului si să ne luăm masa dimineţii. Am trecut ca gândul prin locul stânei cu urzici, acolo unde poate a fost cândva locul unui pichet grăniceresc si pe lângă paltinii încărcaţi primăvara cu păstrăvi, buni de fript la focul din faţa bordeiului din Apa Cumpănită. Am ajuns în locuri cu privelişti către crestele munţilor pe care-i părăseam. Către singuratecul Miclăuş şi căldarea Budislavului din care aveam atâtea amintiri şi pe nesimţite am ajuns în plaiul însorit al Ciungilor. Am mai privit odată înălţimile cu regretul că poate doar la anul aveam să le mai vedem şi am început drumul ultimei coborâri.

Din muchia însorită, din ierburile înalte din şaua Ciungilor, am luat-o la dreapta, pe poteca aproape invizibilă, acoperită de tufele de boz, scărmănate zdravăn de mistreţi. Am intrat repede pe vechiul drum, cu serpentine multe, arareori însorite şi pe el am ajuns în valea cu urme de tăieri de pădure, sălbatice. Pe drum, urme noroite de maşini şi peste tot cioturi din pădurea schinguită. Am zăbovit o clipă în poiana strălucind în soarele amiezii. Apoi am plecat către satul Câinenilor. În drum ne-am mai aplecat către unda izvoarelor, să ne potolim setea. Deasupra noastră, cerul era mereu senin şi gândurile noastre, cât scăpau din oboseala coborârii din înălţimea muntelui, tot către crestele înalte se îndreptau.
Pe nesimţite am ajuns în sat. Dintr-un lăcaş nu tocmai de cult religios, ieşeau oameni cerniţi, de la vreo adunare înnegurată. Ceva mai departe, dintr-altul, ieşeau cei veseli, cu apucături de viaţă veşnică. Cam pe acolo ne-am oprit şi noi, să sorbim, ba o bere, ba o coca-cola şi să ronţăim vreun covrigel sărat, încercând să ne trecă timpul încă lung, până avea să ne sosească trenul ce ne ducea spre casă. Când ne-am plictisit de atmosfera sătească duminicală, până la urmă ne-am îndreptat spre gară şi până să ne urcăm în căruţa de fier de data asta, am mai pălăvrăgit câtăva vreme. Cerul era tot senin, răcoarea serii de toamnă începea să se facă simţită şi gândurile noastre tot spre culmile albastre, înalte, se îndreptau. Până la urmă gara s-a umplut de forfoteala călătorilor, trenul nostru s-a oprit cu scrâşnet de roţi şi noi am părăsit locurile şi către seară am ajuns acasă.

Text şi foto: Dinu Boghez