Moto: Pentru mine lumea e pecete
pusă pe-o taină mai mare.
Lucian Blaga
Părea că la sfârşitul ăsta de săptămână, o să aleg pentru obişnuitele mele plimbări, vreunul din traseele de rezervă. Dintre cele cu locuri frumoase, mai ales în zile de toamnă, dar fără cine ştie ce spectaculozitate. Cam aşa gândeam, atunci când a sunat telefonul „profesoarei”. „Ce faci în zilele astea frumoase, nu mergi cu noi spre cabana din Chei şi de acolo om vedea noi pe unde mai hălăduim?”.
Aşa că iată-mă într-o dimineaţă, aşteptând maşina care avea să ne ducă spre lumea de calcar a Builei. Aveam să mai culegem din drum şi pe alt călător, cu aceeaşi dragoste de munte ca şi noi. Şi pe drumul de pe valea Cheii, ceva mai înainte de bătrânul schit al Iezerului, aveam să-l culegem în cale şi pe Gore, vechi om de munte, pe care acum, ajuns tânăr-pensionar, arareori îl mai vedeam străbătând potecile obişnuite nouă. Pe valea oricum frumoasă a Cheii, pavoazată de sărbătoarea toamnei, în culorile strălucind în bătaia soarelui deabia intrat pe îngustimea văii, ajungem repede la tunelul ce străpungea curmătura înaltă a Stogşoarelor. Ne-am oprit aici să parcăm maşina şi să ne hotărâm cam prin ce locuri urmează să plecăm. Unii coborau la cabană şi noi, cei vânjoşi adică, urma să urcăm spre Stogu. Dar până atunci le-am povestit celor cu care eram, cam cum arătau locurile, altfel decât acum, atunci când într-o zi de început de iunie al anului...1967, urcam pe aici pentru prima oară. Fusese lung drumul pe plaiul Pietrii Taiate şi până aici, sfatul bătrânului întâlnit în sătucul Tisei, îl respecatesem cu sfinţenie. Doar că atunci nu era nici drumul, nici tunelul şi poteca străbătea o pădure frumoasă de fagi proaspăt înfrunziţi şi ajungea până în Şaua Stogşoarelor, cocoţată tocmai sus, deasupra tunelului, la care acum deabia de puteau ajunge privirile. Acolo era atunci o masă de lemn, cu băncuţe, numai bune de odihnit. După atâta drum, înconjurat de stâncăriile care începeau să se ivească printre tisele bătrâne din preajmă, am stat prima oară să gândesc cam cum o să-mi fie drumul pe mai departe. Şi peripeţiile acestuia, lung, până în Bărbăteşti, pe care-l făceam atunci pentru prima oară, mi-au oferit multe aventuri.
Acum am străbătut pe îndelete tunelul şi la capătul lui echipa noastră s-a despărţit. Unii coborau direct la cabană, iar noi ceilalţi începeam să urcăm din greu panta aspră, către muchia ce avea să ne scoată la poalele Stogului.
Drumul forestier se înfipsese brutal în coasta muntelui şi panta, acum la începutul urcuşului, deabia de ne-a dat voie să ne agăţăm pe priporul ei. Printre stâncile întâlnite în cale, mai apoi pe lângă trunchiurile tiselor, unele rănite de schimbările datorate mâinii omului, ne-am ridicat până la urmă pe muchia îngustă pe care trebuia să o urmăm în drumul nostru către stânca semeaţă a Stogului. Pe aici locurile erau neschimbate de când se ştiau şi câte-o creangă doborâtă, câte-un copac căzut de bătrâneţe sau răpus de cine-ştie ce pală de vânt năpraznic, ne-au îngreunat drumul. Pe câte-un fag înalt, printre atâtea tise falnice, erau încă urme ale păstrăvilor, din care la vremea potrivită a primăverilor, puteai să-ţi culegi o porţie zdravănă. Mai departe muchia se desfăşura înaintea noastră, cu mici urcuşuri şi coborâşuri. Soarele se ridicase desupra noastră şi strălucirea lui tomnatecă, străbătea luminişurile. Pe jos, covorul de frunze deabia doborâte de schimbarea anotimupului, fâşâiau discret sub paşii noştri. Printre crengile copacilor, începea să se zărească sclipiciul argintiu al marilor abrupturi ale Stogului. Curând o potecuţă firavă, ne-a condus către rădăcina stâncilor albe. O brână scurtă, un copăcel de care te mai ajuţi, un altul ce-şi duce viaţa cu rădăcini înfipte în locuri numai de el ştiute şi iată-ne ajunşi în faţa „marelui grohotiş” al Stogului. Aici am aflat când am urcat prima oară, o tufă măreaţă de tulichină, cu mirosul sălbatec al florilor alpine. Apoi pe creasta cu ascuţişuri ce se înfiripa către înălţimea Măriei Sale, stătea traseul cu mici bijuterii alpine, pe care în primăvara aceea, ne-am căţărat legaţi în coardă, până la paltinul singuratec aplecat asupra hăurilor şi mai apoi am urcat pe hornul îngust care ne-a scos la locurile înierbate de sub vârf, acolo unde florile albastre de ochiul-boului, ne-au stârnit entuziasmul. Dar asta se petrecuse de mult, pe vremea când Stogul devenise ţinta preferată a excursiilor săptămânale.
Acum era toamnă şi mi-a fost greu să mai descopăr locul nuieluşelor care primăvara adăposteau minunatele flori liliachii. În faţă ne stătea grohotişul cel mare, străbătut de poteca caprelor negre, sau poate aşa mi se părea mie. De când îl cunoscusem, într-un sfârşit de iarnă, urcându-i cu greutate coastele mai de jos, împădurite şi acoperite cu zăpadă prăfoasă, descoperisem sus, pe marginea celor patru ţancuri ţâşnite către cerul albastru, drumul caprelor, adânc înfipt în zăpada imaculată. Şi de atunci s-a înfiripat în mintea mea, ideea că Stogul era un fief al caprelor negre.
Am păşit pe întinsul grohotişului, printre rămăşiţele stâncilor prăvălite din abrupturile cele mari, mărunţite de măcinişul timpului. Imi era mai greu mersul pe aici, acum, după trecerea multor ani. Şi nu numai mie, ci şi colegelor mele de tură. Pe îndelete, ne-am îndreptat către locurile mai înierbate, pe deasupra mestecenilor, înfioraţi de adierea înălţimilor,foşnind din frunzişul de toamnă ce-i ajunsese. Mai apoi au apărut şi paltinii, în preajma pădurii compacte. Ne-am apropiat de pereţii de piatră ai muntelui, cei ce-şi arătau faţa argintie. Mulţime de ţancuri-sentinele, cu hornuri adânci înfipte în coasta muntelui, cu pereţi verticali inabordabili pentru noi, ne stârneau admiraţia la fiecare pas. Păşeam cu atenţie către firavul hăţaş de la poalele pereţilor înalţi, încinşi de căldura soarelui tomnatec. Pe unde păşeam noi, ierburile căpătaseră culorile toamnei şi începuseră să răspândească parfumul cel de pe urmă. Am depăşit grohotişul, brâna subţiratecă pe care eram şi am intrat în pădurea amestecului de brazi şi fagi. Ne-am îndreptat către ţancurile argintii şi câtăva vreme ne-am luptat cu trunchiuri doborâte de vijelii. Apoi când ne-am uitat la ceas, am constatat că orele înaintaseră prea mult înaintea noastră şi coborârea la cabană ne-ar fi luat încă mult timp, în zilele astea când înserarea cobora atât de repede. Sigur, începusem ascensiunea cam târziu, dar poate şi paşii noştri fuseseră mai înceţi decât altădată. Dar oricum, neurcând până pe vârf, stăruia peste noi umbra neîmplinirii.
Am început coborârea. Tot prin lăuntrul grohotişului, pe după stâncile de început, pe firava potecuţă ce ne-a scos pe muchia cu tise şi fagi bătrâni şi mai apoi coborându-i panta până la urmele unui vechi drum forestier. Pe el am ajuns din nou la drumul ce ţâşnea din tunel şi mai departe pe întortocheturile potecii ce ne-a scos pe malul apei Cheii. Am traversat-o temerar pe trunchiul unui fag bătrân şi am ajuns repede la veselia domoală a cabanei, care ne-a primit cu dragostea obişnuită. O ciorbă de perişoare, un foc de tabără mai spre seară, cu snoave şi cântec de voie bună şi mai apoi moliciunea unui pat, într-o cameră încălzită numai cât trebuia, au încheiat ziua de toamnă petrecută printre calcarele familiei builene.
Când ne-am trezit a doua zi, soarele doar îl bănuiam în spatele gâtlejului strâmt al cheilor. Câtăva vreme am zăbovit pe prispa cabanei, nu atât pentru îndestularea matinală, cât pentru aşteptarea luminii ce avea să înveşmânteze vârful Stogului. Îi remarcasem strălucirea, într-o dimineaţă de iarnă, cam de demult, atunci când fereastra vechiului canton, împărţită cu stinghii întruchipând o cruce, lăsa să se vadă calcarul argintiu al Stogului profilat pe cerul albastru. Diapozitivul făcut atunci, l-am întitulat „fereastra credinţei mele” şi aşa a rămas până astăzi şi de câte ori l-oi vedea. Aşa a fost şi acum şi când globul înveşmântat în focul sacru a dominat locurile, m-a stăpânit din nou emoţia zilei dintâi.
Apoi ne-am îndreptat paşii către îngustimea cheilor. Am traversat pârâul Comarnicelor şi am intrat în păduricea luminată acum de întâiele raze de soare. Curând am ajuns la stâncăriile care prevesteau marea încleştare a cheilor. Am trecut pe lângă ţuguiul Sentinelei Cheii, care ascundea atâtea trasee alpine frumoase şi mai ales începutul crestei Fotoreporterului, ce cuprindea atâtea bijuterii de căţărare şi pâlcuri de dediţei la vreme potrivită. Mai apoi apropierea de gâtlejul cheilor, cu zgomot infernal de ape prăvălite peste stâncile şlefuite în amarul anilor şi mai departe poteca urcătoare spre Brâna Caprelor, ne-a uluit încă odată privirile. Am zăbovit în locul cu privelişti spre zbuciumul apelor şi încleştarea acestora cu stâncile şi până la urmă a trebuit să ne întoarcem. Mai aveam cale lungă până acasă.
La cabană ne-am strâns lucrurile, ne-am luat rămas bun de la amfitrioni, promiţându-le că vom reveni mereu cu aceeaşi plăcere. Din nou am traversat apa Cheii, am urcat meandrele potecii şi străbătând tunelul ne-am luat locul în maşina care ne-a îndepărtat de strălucirea muntelui de calcar ce ne îngăduise o clipă să-i admirăm frumuseţea.
pusă pe-o taină mai mare.
Lucian Blaga
Părea că la sfârşitul ăsta de săptămână, o să aleg pentru obişnuitele mele plimbări, vreunul din traseele de rezervă. Dintre cele cu locuri frumoase, mai ales în zile de toamnă, dar fără cine ştie ce spectaculozitate. Cam aşa gândeam, atunci când a sunat telefonul „profesoarei”. „Ce faci în zilele astea frumoase, nu mergi cu noi spre cabana din Chei şi de acolo om vedea noi pe unde mai hălăduim?”.
Aşa că iată-mă într-o dimineaţă, aşteptând maşina care avea să ne ducă spre lumea de calcar a Builei. Aveam să mai culegem din drum şi pe alt călător, cu aceeaşi dragoste de munte ca şi noi. Şi pe drumul de pe valea Cheii, ceva mai înainte de bătrânul schit al Iezerului, aveam să-l culegem în cale şi pe Gore, vechi om de munte, pe care acum, ajuns tânăr-pensionar, arareori îl mai vedeam străbătând potecile obişnuite nouă. Pe valea oricum frumoasă a Cheii, pavoazată de sărbătoarea toamnei, în culorile strălucind în bătaia soarelui deabia intrat pe îngustimea văii, ajungem repede la tunelul ce străpungea curmătura înaltă a Stogşoarelor. Ne-am oprit aici să parcăm maşina şi să ne hotărâm cam prin ce locuri urmează să plecăm. Unii coborau la cabană şi noi, cei vânjoşi adică, urma să urcăm spre Stogu. Dar până atunci le-am povestit celor cu care eram, cam cum arătau locurile, altfel decât acum, atunci când într-o zi de început de iunie al anului...1967, urcam pe aici pentru prima oară. Fusese lung drumul pe plaiul Pietrii Taiate şi până aici, sfatul bătrânului întâlnit în sătucul Tisei, îl respecatesem cu sfinţenie. Doar că atunci nu era nici drumul, nici tunelul şi poteca străbătea o pădure frumoasă de fagi proaspăt înfrunziţi şi ajungea până în Şaua Stogşoarelor, cocoţată tocmai sus, deasupra tunelului, la care acum deabia de puteau ajunge privirile. Acolo era atunci o masă de lemn, cu băncuţe, numai bune de odihnit. După atâta drum, înconjurat de stâncăriile care începeau să se ivească printre tisele bătrâne din preajmă, am stat prima oară să gândesc cam cum o să-mi fie drumul pe mai departe. Şi peripeţiile acestuia, lung, până în Bărbăteşti, pe care-l făceam atunci pentru prima oară, mi-au oferit multe aventuri.
Acum am străbătut pe îndelete tunelul şi la capătul lui echipa noastră s-a despărţit. Unii coborau direct la cabană, iar noi ceilalţi începeam să urcăm din greu panta aspră, către muchia ce avea să ne scoată la poalele Stogului.
Drumul forestier se înfipsese brutal în coasta muntelui şi panta, acum la începutul urcuşului, deabia de ne-a dat voie să ne agăţăm pe priporul ei. Printre stâncile întâlnite în cale, mai apoi pe lângă trunchiurile tiselor, unele rănite de schimbările datorate mâinii omului, ne-am ridicat până la urmă pe muchia îngustă pe care trebuia să o urmăm în drumul nostru către stânca semeaţă a Stogului. Pe aici locurile erau neschimbate de când se ştiau şi câte-o creangă doborâtă, câte-un copac căzut de bătrâneţe sau răpus de cine-ştie ce pală de vânt năpraznic, ne-au îngreunat drumul. Pe câte-un fag înalt, printre atâtea tise falnice, erau încă urme ale păstrăvilor, din care la vremea potrivită a primăverilor, puteai să-ţi culegi o porţie zdravănă. Mai departe muchia se desfăşura înaintea noastră, cu mici urcuşuri şi coborâşuri. Soarele se ridicase desupra noastră şi strălucirea lui tomnatecă, străbătea luminişurile. Pe jos, covorul de frunze deabia doborâte de schimbarea anotimupului, fâşâiau discret sub paşii noştri. Printre crengile copacilor, începea să se zărească sclipiciul argintiu al marilor abrupturi ale Stogului. Curând o potecuţă firavă, ne-a condus către rădăcina stâncilor albe. O brână scurtă, un copăcel de care te mai ajuţi, un altul ce-şi duce viaţa cu rădăcini înfipte în locuri numai de el ştiute şi iată-ne ajunşi în faţa „marelui grohotiş” al Stogului. Aici am aflat când am urcat prima oară, o tufă măreaţă de tulichină, cu mirosul sălbatec al florilor alpine. Apoi pe creasta cu ascuţişuri ce se înfiripa către înălţimea Măriei Sale, stătea traseul cu mici bijuterii alpine, pe care în primăvara aceea, ne-am căţărat legaţi în coardă, până la paltinul singuratec aplecat asupra hăurilor şi mai apoi am urcat pe hornul îngust care ne-a scos la locurile înierbate de sub vârf, acolo unde florile albastre de ochiul-boului, ne-au stârnit entuziasmul. Dar asta se petrecuse de mult, pe vremea când Stogul devenise ţinta preferată a excursiilor săptămânale.
Acum era toamnă şi mi-a fost greu să mai descopăr locul nuieluşelor care primăvara adăposteau minunatele flori liliachii. În faţă ne stătea grohotişul cel mare, străbătut de poteca caprelor negre, sau poate aşa mi se părea mie. De când îl cunoscusem, într-un sfârşit de iarnă, urcându-i cu greutate coastele mai de jos, împădurite şi acoperite cu zăpadă prăfoasă, descoperisem sus, pe marginea celor patru ţancuri ţâşnite către cerul albastru, drumul caprelor, adânc înfipt în zăpada imaculată. Şi de atunci s-a înfiripat în mintea mea, ideea că Stogul era un fief al caprelor negre.
Am păşit pe întinsul grohotişului, printre rămăşiţele stâncilor prăvălite din abrupturile cele mari, mărunţite de măcinişul timpului. Imi era mai greu mersul pe aici, acum, după trecerea multor ani. Şi nu numai mie, ci şi colegelor mele de tură. Pe îndelete, ne-am îndreptat către locurile mai înierbate, pe deasupra mestecenilor, înfioraţi de adierea înălţimilor,foşnind din frunzişul de toamnă ce-i ajunsese. Mai apoi au apărut şi paltinii, în preajma pădurii compacte. Ne-am apropiat de pereţii de piatră ai muntelui, cei ce-şi arătau faţa argintie. Mulţime de ţancuri-sentinele, cu hornuri adânci înfipte în coasta muntelui, cu pereţi verticali inabordabili pentru noi, ne stârneau admiraţia la fiecare pas. Păşeam cu atenţie către firavul hăţaş de la poalele pereţilor înalţi, încinşi de căldura soarelui tomnatec. Pe unde păşeam noi, ierburile căpătaseră culorile toamnei şi începuseră să răspândească parfumul cel de pe urmă. Am depăşit grohotişul, brâna subţiratecă pe care eram şi am intrat în pădurea amestecului de brazi şi fagi. Ne-am îndreptat către ţancurile argintii şi câtăva vreme ne-am luptat cu trunchiuri doborâte de vijelii. Apoi când ne-am uitat la ceas, am constatat că orele înaintaseră prea mult înaintea noastră şi coborârea la cabană ne-ar fi luat încă mult timp, în zilele astea când înserarea cobora atât de repede. Sigur, începusem ascensiunea cam târziu, dar poate şi paşii noştri fuseseră mai înceţi decât altădată. Dar oricum, neurcând până pe vârf, stăruia peste noi umbra neîmplinirii.
Am început coborârea. Tot prin lăuntrul grohotişului, pe după stâncile de început, pe firava potecuţă ce ne-a scos pe muchia cu tise şi fagi bătrâni şi mai apoi coborându-i panta până la urmele unui vechi drum forestier. Pe el am ajuns din nou la drumul ce ţâşnea din tunel şi mai departe pe întortocheturile potecii ce ne-a scos pe malul apei Cheii. Am traversat-o temerar pe trunchiul unui fag bătrân şi am ajuns repede la veselia domoală a cabanei, care ne-a primit cu dragostea obişnuită. O ciorbă de perişoare, un foc de tabără mai spre seară, cu snoave şi cântec de voie bună şi mai apoi moliciunea unui pat, într-o cameră încălzită numai cât trebuia, au încheiat ziua de toamnă petrecută printre calcarele familiei builene.
Când ne-am trezit a doua zi, soarele doar îl bănuiam în spatele gâtlejului strâmt al cheilor. Câtăva vreme am zăbovit pe prispa cabanei, nu atât pentru îndestularea matinală, cât pentru aşteptarea luminii ce avea să înveşmânteze vârful Stogului. Îi remarcasem strălucirea, într-o dimineaţă de iarnă, cam de demult, atunci când fereastra vechiului canton, împărţită cu stinghii întruchipând o cruce, lăsa să se vadă calcarul argintiu al Stogului profilat pe cerul albastru. Diapozitivul făcut atunci, l-am întitulat „fereastra credinţei mele” şi aşa a rămas până astăzi şi de câte ori l-oi vedea. Aşa a fost şi acum şi când globul înveşmântat în focul sacru a dominat locurile, m-a stăpânit din nou emoţia zilei dintâi.
Apoi ne-am îndreptat paşii către îngustimea cheilor. Am traversat pârâul Comarnicelor şi am intrat în păduricea luminată acum de întâiele raze de soare. Curând am ajuns la stâncăriile care prevesteau marea încleştare a cheilor. Am trecut pe lângă ţuguiul Sentinelei Cheii, care ascundea atâtea trasee alpine frumoase şi mai ales începutul crestei Fotoreporterului, ce cuprindea atâtea bijuterii de căţărare şi pâlcuri de dediţei la vreme potrivită. Mai apoi apropierea de gâtlejul cheilor, cu zgomot infernal de ape prăvălite peste stâncile şlefuite în amarul anilor şi mai departe poteca urcătoare spre Brâna Caprelor, ne-a uluit încă odată privirile. Am zăbovit în locul cu privelişti spre zbuciumul apelor şi încleştarea acestora cu stâncile şi până la urmă a trebuit să ne întoarcem. Mai aveam cale lungă până acasă.
La cabană ne-am strâns lucrurile, ne-am luat rămas bun de la amfitrioni, promiţându-le că vom reveni mereu cu aceeaşi plăcere. Din nou am traversat apa Cheii, am urcat meandrele potecii şi străbătând tunelul ne-am luat locul în maşina care ne-a îndepărtat de strălucirea muntelui de calcar ce ne îngăduise o clipă să-i admirăm frumuseţea.
Text şi foto: Dinu Boghez
30-31.10.2010
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu