Muntele vrăjit

Motto: “Speranta este mintea care doreste ceva, amintirea este mintea care s-a bucurat de ceva” (Honore de Balzac)

Lucrurile nu se intampla niciodata asa cum ti le imaginezi (sau cel putin in cazul meu). De aceea, am incetat de mult sa mi le mai imaginez; le las sa se intample si sa ma bucure sau sa ma intristeze…

Aconcagua a inceput … in Elvetia. Acolo coborand de pe un varf impunator al Alpilor, am ajuns cu gandurile in America de Sud si asa a pornit totul. La inceput a fost doar un gand despre un lucru imposibil in mintea mea, apoi au aparut biletul de avion, plasticii, echipele…
Ne-am strans opt nebuni dupa frumos si aventura.

Ziua 1 (11 ianuarie): Ne-am trezit la Otopeni plini de bajaje si emotii si din pacate cu o intarziere de 5 ore a avionului ceea ce ne-a garantat pierderea avionului din Madrid spre Santiago de Chile. In Madrid dupa multa alergatura printr-un labirint de aeroport din care eu una nu am inteles nimic si mult frig intr-o statie gresita de autobuz, am reusit sa ajungem la 3 noaptea intr-un hotel, unde dupa un dus fierbinte intr-o baie cu pereti de sticla am dormit tun.

Ziua 2 (12 ianuarie): Ne-am plimbat prin ploaie in Madrid, am baut cate o cafea grozava la Starbucks si am incercat sa vizitam o particica din imensul muzeu Prado, unde ratacind prin incaperi mi s-a parut ca seamana cu aeroportul. Dupa miezul noptii, ne-am urcat in avionul spre Santiago. A urmat o noapte lunga printre stele si vise, in drum spre "marginea geografiei" (cum spune Vali).

Ziua 3 (13 ianuarie): Am aterizat la pranz in Santiago.

Marturisesc ca de sus din avion, nu prea m-a incantat peisajul: sterp, arid, fara iarba, fara apa, fara viata (credeam eu). Cristi a fost cel mai ghinionist pentru ca nu si-a gasit bagajul. Dupa ce am trecut cu bine de inspectia dulailor din aeroport, ne-am imbarcat intr-un microbuz zgomotos spre Mendoza. A urmat un drum de vis (poate cel mai spectaculos drum pe care am fost vreodata) dar tare lung. Am ajuns seara in Mendoza, iar dupa ce m-am acomodat cu gandacul cat soarecele din pensiune, am plecat sa mancam celebrul “lomo con papas fritas”.

Ziua 4 (14 ianuarie): Dimineata ne-am petrecut-o obtinand permisele de munte, iar dupa-amiaza ratacind prin magazine si cumparand mancarea pentru expeditie din Carrefour-ul argentinian. Echipa mea a fost mai silitoare si si-a facut o lista de cumparaturi de la pensiune, de aceea am fost mereu “haituiti” prin hipermarket de ceilalti, iar cand nu eram atenti ne cam fugeau produsele din carucior… Seara am stat in pensiune la o pizza.

Ziua 5 (15 ianuarie): La ora 9 ne-am suit in autocarul spre Penitentes. Tin minte ca m-au uimit casele pitice argentiniene si un lac enorm de un albastru incredibil. La Penitentes ne astepta o cabanuta primitoare si plina de amintiri. Acolo bate mereu vantul si pe sosea trec camioane imense, iar in aer este un iz de libertate. Minunat loc… Ne-am pregatit bagajele pentru magari si pentru a doua zi.

Ziua 6 (16 ianuarie): Dimineata am fost la un cimitir al alpinistilor din apropiere sa zidim placuta in memoria prietenului lui Tzuri care si-a pierdut viata aici si a sotiei sale pe care a ucis-o disperarea. Inca de cand am intrat pe valea Horcones, muntele mi s-a parut mai frumos decat un vis.

Am fost uimita cum niste munti atat de arizi pot avea in ei toate culorile curcubeului, iar sus de tot albul zapezilor. In trei ore am ajuns in prima tabara, Plaza Confluencia.

O avalansa asurzitoare de pietre m-a speriat ingrozitor vazand-o indreptandu-se spre poteca. Din fericire, toti opt eram departe.

Ziua 7 (17 ianuarie): Ne-am prezentat la vizita medicala, care a fost favorabila tuturor. Dragos si Cristi au hotarat sa urce in aceea zi in tabara de baza, restul ne-am aclimatizat pana in Plaza Mirador, de unde am admirat impunatorul perete sudic.

Am mers usor, am povestit mult si ne-am luptat cu vantul. Am tras o fuga pana la steagul din Mirador in speranta ca durerea de cap si ameteala sa-mi treaca. Surpriza… a functionat! Din pacate, la intoarcere, Vali si Tzuri m-au cam certat.

Ziua 8 (18 ianuarie): Desi ne-am propus sa plecam devreme, tot la 10 am fost pe drum.

Soarele a batut puternic in ziua aceea, la fel si vantul.

Pe vale am intalnit rate salbatice (pe la 3500m). Am mers mult, foarte mult.

In ambele sensuri, multi turisti, dar si mai multi catari incarcati cu rucsaci mari.

Vantul a adus nori si pana la Ibanez ninsoare si frig. Cand la Ibanez ne-a spus Tzuri ca abia suntem la jumatatea drumului, nu ne-am bucurat deloc. Dupa o mancare calda, am plecat iar. Pe drum din cauza frigului aproape am adormit in picioare (“in cele patru bete” cum spune Florin). Am pornit apoi putin mai repede sa ma pot trezi. Am ajuns la timp in Plaza Mulas (locul in care ar fi trebuit sa raman daca ar fi fost sa castige cei care au pariat ca nu voi fi in stare sa merg mai departe) cat sa admiram apusul.

Dragos a venit in intampinarea noastra sa ne ajute cu rucsacii. Cu ajutorul lui, am reusit sa montam cortul pe intuneric. Supa fierbinte nu a reusit sa ma incalzeasca si jumatate din noapte mi-a fost tare frig si m-am trezit spunand “Vreau acasa…” spre amuzamentul lui Vali. Pana la urma m-am cufundat intr-un somn adanc cu multe vise cu munti.

Ziua 9 (19 ianuarie): Am iesit din saci cand soarele a ajuns la cort (adica tarziu).

Am mers la vizita medicala care ne-a pus rabdarea la incercare (am asteptat aproape 2 ore). Desi a fost bine prentru noi, nu la fel a fost pentru cei care au fost adusi de elicopter de undeva din zona varfului. Dupa-amiaza am plecat spre hotel (pe drum ne-am abatut catre limba ghetarului) unde am reusit sa trimit vesti acasa printr-o deplorabila conexiune la Internet.

Intr-o atmosfera plina de fum am jucat cu Cristi tenis de masa, pana cand intoxicatia cu monoxid de carbon a devenit amenintatoare. Seara ne-am strans cu totii in cortul bucatarie si ne-am pregatit cina. Am avut senzatia ca niciodata nu ne-am simtit atat de bine impreuna.

Ziua 10 (20 ianuarie): Am urcat cu o parte din bagaje in Plaza Canada (cu exceptia lui Dragos si Cristi care au urcat cu tot bagajul si au ramas acolo). Ne-am montat corturile, am admirat zarile si pana seara am coborat inapoi la tabara de baza. Am incercat sa mancam pilaf, orezul insa a fost imposibil si avea sa se razbune pe noi multe zile de atunci incolo…

Ziua 11 (21 ianuarie): Ne-am trezit tot dupa 9 (mod de viata cu care m-am obisnuit foarte repede comparandu-l cu ora 6 la care ma trezesc acasa).

Aproape toata ziua ne-am petrecut-o la hotel unde am facut un dus rece (desi platit cald), am jucat sah si am mancat pizza.

Ziua 12 (22 ianuarie): Am urcat cu restul bagajelor in Plaza Canada. A fost soare puternic si m-a durat capul destul de rau. Am mancat cu totii o supa fierbinte in fata apusului.

Ziua 13 (23 ianuarie): A fost cu ghinion. Ne-a prins o furtuna de zapada in drum spre Nido de Condores.

A inceput cu o ninsoare usoara, iar cand am ajuns in creasta a inceput sa tune. Mai aveam doar o ora pana la tabara, cand am simtit un curent in crestetul capului. M-am aruncat pe jos, am azvarlit betele si am stiut ca nu am nevoie decat de mult curaj s-o iau la goana in jos. Florin testa si el electricitatea cu batul ridicat spre cer. Si a avut ceva senzatii… Sperand sa-mi dispara curentul din cap, mi-am dat caciula jos si parul mi s-a ridicat ca in desene animate. “Floriana, nu-ti da gluga jos ca prinzi bulgarii” a strigat Vali. Am ajuns cu totii bine in Plaza Canada. A nins mult si am adormit sub fulgi de nea si tunete.

Ziua 14 (24 ianuarie): Furtuna de zapada s-a intors sau noi am plecat din nou in calea ei. Desi am parasit Plaza Canada pe soare, pe la 5200m am observat norul negru de deasupra varfului si am inceput sa simt curenti pe spate. Au inceput si traznetele. Am aruncat betele si termosul din buzunarul lateral al rucsacului (nu le-am mai gasit a doua zi). Cred ca la fiecare 50m ma aruncam pe jos de frica si-l asteptam pe Tzuri sa ma ridice de acolo pentru ca eu n-aveam curajul. Un grup de spanioli care au inceput sa tipe, m-a speriat si mai tare. Inima a inceput sa-mi bata foarte repede si toate cunostintele mele cardiologice nu m-au ajutat s-o domoleasca. Sa fi fost oare de vina electricitatea din mediu sau doar frica? Cum noi am ajuns ultimii in tabara, am avut parte de cea mai lunga “distractie” cu furtuna. Am campat pe ninsoare.

Ziua 15 (25 ianuarie): Dupa o noapte cu ninsoare si vant, Tzuri m-a trezit cu o veste cat se poate de rea: urmau 5 zile cu furtuna cu zapada si descarcari electrice. Am hotarat sa coboram in tabara de baza. Afara era ceata dar foarte cald. Am mancat o mancare de altitudine care chiar mi-a placut (prima dupa multe zile) si am baut putin ceai, desi ajunsesem in starea in care doar cuvantul “ceai” imi starnea senzatie de greata. Vali, Willi, Cristi si Dragos au decis sa mai ramana. Restul am coborat destul de rapid in Plaza Mulas.

Din pacate nu am mai gasit nici termosul si nici betele Petzl ale lui Tzuri. Nici jos prognoza meteo nu s-a aratat mai optimista. Am petrecut o seara linistita in cortul bucatarie cu supa fierbinte si ninsoare deasa afara. In cateva ore totul era alb.

Ziua 16 (26 ianuarie): Ne-am trezit tarziu. Cerul sticla, de parca nimic nu s-ar fi intamplat.

Am mancat ultimul piure, am trimis email-uri acasa, am aflat noua prognoza meteo (mult mai buna decat seara) si am plecat spre hotel pentru un dus fierbinte si o partida de sah. N-am putut insa sa trecem torentul din ghetar, acum mult mai mare si mai furios. Cei de sus au plecat spre Berlin (Cristi si Dragos cu gandul de a ramane acolo, Vali si Willi doar sa se aclimatizeze). Seara, Vali a ajuns in tabara de baza. Dupa multe zile in care nu a putut sa manance mai nimic, a simtit ca trebuie sa coboare. Am fost tristi.

Ziua 17 (27 ianuarie): Am plecat spre Plaza Canada, unde cand am ajuns a inceput din nou furtuna. Camelia si Florin au avut curajul sa mearga mai departe, eu nu. Am asteptat 2 ore in cortul din Canada sa treaca. In drumul spre Nido, am fost martorii unui apus ireal cum nu cred sa ma vedem vreodata. Ne tot intrebam unul pe celalalt “Unde am ajuns noi?”.

Apoi a inceput sa viscoleasca. Am ajuns epuizata in tabara. Nu am reusit sa gasim corturile tovarasilor nostri si nici pe al nostru din cauza ninsorii, asa ca ne-am petrecut noaptea intr-un cort al garzii parcului. Am aflat altitudinea corecta a taberei: 5565m. “Dumnezeu a dat vantul, dar sta in puterea omului sa ridice panzele” scria pe baraca gardienilor.

Ziua 18 (28 ianuarie): Am aflat ca Dragos si Cristi au ajuns ieri pe varf pe ceata. Cand au coborat i-a prins furtuna si Dragos a fost electrocutat (20 min nu a putut sa vorbeasca). Florin, Willi si Camelia au urcat spre Berlin. Noi am mai petrecut o seara in Nido pentru odihna (este cea mai frumoasa tabara dintre toate sau asa mi s-a parut mie).

Ziua 19 (29 ianuarie): Vantul a inceput sa bata puternic de la 4 dimineata. Cei de sus nu au reusit sa urce din cauza frigului. Florin a coborat. Noi am urcat in Plaza Berlin. Camelia si Willi ne-au pastrat locuri in refugiu.

Ziua 20 (30 ianuarie): Am plecat cu Tzuri, Willi si Camelia spre varf pe un vant napraznic. Drumul a fost greu… foarte frig.

Eu si Tzuri am ajuns doar pana la Marea Traversare pe care am hotarat sa n-o trecem din cauza vantului prea furios. Ne-a trebuit o ora sa luam decizia sa ne intoarcem si ne-a durut foarte tare. Camelia si Willi au avut noroc de o fereastra de vant domolit si au reusit sa treaca. Pe drumul de intoarcere am luat hotararea sa incercam si a doua zi, desi eram destul de obositi. Eram cu mancarea si gazul pe terminate.

Ziua 21 (31 ianuarie): A fost o zi de vis cu un final trist. Am plecat la 7 din refugiu. Drumul mi s-a parut mult mai usor ca in ziua precedenta. Pe Marea Traversare vantul a incetat de tot si nu mi-a mai fost frica (cu o zi inainte m-ar fi luat pe sus). S-a facut cald, prea cald pentru o altitudine de peste 6000m.

Peisajul era divin si pe masura ce urcam simteam cum imi dau lacrimile de uimire si bucurie. Eram amandoi nerabdatori sa ajungem sus, increzatori, fericiti… pana cand “No, no. no. no” si de aici a inceput dezastrul. Gardienii parcului nu ne-au lasat sa urcam din Canaletta pe motiv ca ora 14 era prea tarzie (desi de acolo nu mai aveam decat 2 ore de mers). Ne-au amenintat cu arestul oferindu-ne cate o pereche de catuse pentru fiecare fiindca am incercat sa ne opunem. Am fost revoltati pentru ca nu era nici un gardian aici cu o zi inainte cand a fost vantul napraznic sau cu trei zile inainte cand Dragos a fost electrocutat. Noi totusi platisem o taxa destul de piperata sa fim acolo si nicaieri in permisul de intrare in parc nu era mentionata o ora obligatorie la care trebuia sa fim acolo. Dupa o ora de negocieri (daca se poate spune asa, desi nu prea am avut cu cine discuta), am inteles ca nu avem incotro si am coborat, Tzuri impacat, eu furioasa. Mi se parea atat de stupid. Ma asteptam alte lucruri sa ma opreasca din calea varfului: o furtuna, o avalansa, o fractura… dar nu o pereche de catuse. A fost incredibil. Am jurat ca nu ma mai intorc acolo niciodata. Cand am ajuns In Berlin, am completat rebusul (cel mai mare rebus completat vreodata la altitudine) desi el era menit sa fie completat pe varf.

Am coborat pana la apus pana in Nido, iar de aici pe intuneric in Plaza de Mulas unde am ajuns la miezul noptii. Desi eram tristi, plimbarea nocturna ne-a placut.

Ziua 22 (1 februarie): Am facut bagajele pentru magari. Am trecut pe la Garda Parcului si le-am cerut lamuriri. Ne-au spus ca a fost o neintelegere si s-a comis un abuz. Prea tarziu insa… Am coborat in 7 ore. Pe drum mi-am dat seama ca nu ma voi tine de cuvant… si ma voi intoarce.

Seara am ajuns la Penitentes si in sfarsit am mancat cum trebuie dupa atatea zile in care ne-am imaginat tot felul de mancaruri gustoase.

Ziua 23 (2 februarie): Dupa un scurt popas la Puente del Inca pentru suveniruri, am plecat spre Chile cu un microbuz al carui sofer nu era in toate mintile. In Santiago am ajuns seara.

Ziua 24 (3 februarie): Ne-am plimbat prin Santiago toata ziua.

Seara ne-am suit intr-un autocar cu directia Villarica (Tzuri, Willi si cu mine). Florin si Camelia au plecat la ocean, iar Vali, Dragos si Cristi erau de ceva timp in desert.

Ziua 25 (4 februarie): Ne-am trezit intr-un taram incredibil de verde care nu se potrivea deloc cu ce vazusem din avion. Am ajuns dimineata pe la 9 in Villarica. Am zarit vulcanul din autocarul, dupa care l-a acoperit ceata. Oraselul ne-a placut la nebunie. Ne-am cazat intr-o pensiune foarte cocheta plina in gradina de hortensii. Ne-am plimbat toata ziua si mancat “lomo a la pobre” (sau “lomo de proba” cum i-a zis Willi) si niste clatite absolut delicioase.

Ziua 26 (5 februarie): Am plecat dimineata spre Pucon unde speram sa urcam vulcanul pentru care venisem. Nu s-a putut din cauza vremii. Asa ca ne-am inchiriat biciclete cu care ne-am plimbat toata ziua pe soselele din Chile printre cabane cochete si paduri dese.

Seara am fost din nou in autogara si am plecat spre Santiago.

Ziua 27 (6 februarie): Am stat in capitala prin magazine, am mancat o supa de scoici dubioasa, o inghetata delicioasa, am verificat metroul lor, iar seara am petrecut intr-un club chilian pana dimineata.

Ziua 28 (7 februarie): Dupa 3 ore de somn, ne-am facut rapid bagajele si am plecat spre aeroport cu mult regret in suflet. Eu am vazut un continent minunat in care imi doresc mult sa ma intorc si de care are sa-mi fie mult dor, poate de aceea mi-au dat lacrimile cand a decolat avionul.

Ziua 29 (8 februarie): Am ajuns in Madrid si de acolo in Otopeni, dar pana acasa a fost cale lunga… printre nameti.

Inca ma mai doare dorul dupa cele traite si vazute acolo… Incerc sa trec peste, visand la intoarcerea pe acele meleaguri si la alte locuri de minune in care trebuie sa ajung si care ma asteapta…

********

Text: Floriana Boghez