Broderie in alb

Moto: "... mai ninge pe o panta a lumii..."
Lucian Avramescu

Avea sa fie frig peste tot: frig pe strazi, frig in gara, frig in tren, frig pe poteca, frig in cabana. Cand am coborat din tren a Manastirea Turnu, totul era alb imprejur si drumul era inundat de o balta imensa. Am ocolit pe calea ferata si am intrat in curtea manastirii. Mi se lipeau narile de frig. Ne-am incalzit cateva minute in biserica si am inceput sa urcam poteca. Eram singuri. Corul bisericesc ne-a rasunat in urechi mult timp pe drumul inghetat. Batea vantul destul de puternic si copacii inclinati cand de-o parte cand de alta scoteau tot felul de sunete care mai de care mai infricosatoare. Am ajuns destul de repede la troita binecunoscuta unde ne-am adapostit de vant si ne-am incalzit cu o ciocolata calda.

Am apucat drumul spre manastirea Stanisoara. Nu ne-am putut abtine sa nu ne odihnim putin pe bancuta firava sprijinita de un pin batran de unde am telefonat la cabana sa aflam cum este vremea sus. Am auzit ca vantul bate ingrozitor pe varf. Intreaga creasta era acoperita de un nor alb. Am luat in calcul si posibilitatea ca din cauza vremii sa nu reusim sa ajungem.
Am inceput drumul spre muchia Turneanului.

Din cand in cand ni se parea ca vantul se mai domoleste dar cand indrazneam sa gandim cu voce tare asta, el parca se enerva si ne arata ca este tot in putere. Am trecut de Pietrele Rele, de izvor si am inceput sa urcam ultima panta inainte de a ajunge in muchie.

Izvorul Turneanului facea mult zgomot si era plin de turturi. Urcusul a fost ca de obicei: obositor.

Doar ca sus pe muchie ne astepta refugiul. Ne-am adapostit inauntrul lui, ne-am tras rasuflarea si am inceput sa privim imprejur.

Totul era alb si inghetat: copacii, poteca, creasta… Doar ciocolata din termos era alba si fierbinte. Ne-am echipat bine impotriva vantului si am inceput din nou sa urcam. Era soare dar foarte frig. Peisajul insa parea desprins dintr-un basm. Este fantastic cate minunatii poate creea iarna dintr-o singura culoare: alb.

Am depasit taramul mestecenilor, apoi al fagilor si in final am ajuns in padurea de brad unde din cand in cand, acolo unde gheata ceda, ne trezeam cu zapada pana la genunchi.

Pinul care mereu e cu gandurile spre valea Oltului, parea mai visator ca niciodata...

Pe poteca in fata noastra mai fusese cineva. Se vedeau urme dese, proaspete, nici prea mari dar nici prea mici. Le-am tot studiat si am ajuns ca concluzia ca erau fie de caine fie de lup. “Amicul asta stie drumul” mi-a zis tata, pentru ca urmele mergeau doar pe marcaj. Categoric era un bun cunoscator al Coziei. Si pana sus in padurea de brad el a fost mereu in fata noastra.

Cand am iesit din padure, vantul curatase cerul de nori si o cam pornise spre Fagaras pentru ca nu ne-a mai deranjat asa de tare. N-am putut sa ma abtin sa nu urc Piatra Vamvurei (niciodata nu ma pot abtine) de unde pentru cateva secunde am zarit muntii atat de dragi: Fagarasii. Era zapada destula si toti bradutii erau cocosati de atata alb. Placerea de a rascoli zapada neatinsa a fost imensa.

Am zabovit cateva minute in locul preferat si am coborat la drumul de vara spre cabana, mizand pe faptul ca nu vom gasi gheata pe poteca. Si am avut noroc.

Cateii ne-au anuntat sosirea cu mult inainte de a zari noi cabana. Ajunsesem primii la cabana desi aflasem ca vor fi destui oaspeti. Mi-am ales locul favorit, langa soba si am baut un vin fiert la care m-am cam gandit tot drumul. Si pana ne-am terminat ciorbele gustoase, soarele incepuse sa-si anunte apusul, asa ca m-am repezit afara si am urcat cat am putut de repede varful Ciuha Mare de unde-mi propusesem sa admir spectacolul.

Sus am dat peste tot felul de urme, nu foarte mari cat sa-mi fac griji foarte mari, dar totusi m-au facut sa incep sa cant spre ghinionul celui care ar fi putut sa ma auda. Cand soarele s-a ascuns in spatele Builei, am luat-o la goana spre cabana cu gandul la camera calda. Dupa o ora de somn, am fost amandoi dezamagiti. Nici n-am incaput in sala de mese de atata lume si nici n-am gasit mamaliguta cu smantana.
Dupa ce am terminat bateria telefonului, am adormit langa soba calda. Nu la fel de calda mi s-a parut cand ne-am trezit pe la 3. Focul incetase de mult si ne era frig (lucru pe care nu l-am mai trait la cabana Cozia unde, de obicei, noaptea trebuie sa stam cu usa deschisa din cauza caldurii din camera). Ne-am pus gecile si caciulile si am motait pana dupa 7.
Dupa ceaiul fierbinte din sala de mese inca rece, ne-am luat la revedere cu avertismentul ca ne vom intoarce saptamana urmatoare si am inceput coborarea tot pe muchia Turneanu, de teama ghetei ce ar fi putut sa ne astepte pe traseul de coborare pe la manastirea Stanisoara.

Inca un scurt popas pe Piatra Vamvurei...

Apoi am inceput coborarea. Desi vremea era insorita, locurile nu mai aveau izul de basm pe care-l simtisem cu o zi inainte. Zapada se topise mult si cararea devenise cea atat de bine cunoscuta. Am ajuns in poteca ce merge spre manastirea Stanisoara si de acolo “pe scurtatura” pana in valea Pausei. La cabana Valea Marului, ne-au intampinat cu latraturi vechi camarazi de drum. Apoi, am grabit pasul sa prindem “sageata”. Si am reusit! Am oprit la terasa de unde luam la sfarsit de tura cate o cola, am traversat cu spaima (din partea mea) curba soselei pe unde urla tot timpul tirurile si am coborat la timp in halta Pausa. Dupa 10 min ne-a luat trenul si ne-a incalzit. Apoi au urmat cele obisnuite si atat de dragi: cofetaria de langa gara, masa calda de acasa, somnul, drumul catre Bucuresti…

Text: Floriana Boghez

Foto: Floriana Boghez