marți, 29 martie 2011

La margine de anotimpuri

Moto: "Stejari puternici are-n ea padurea si brazi ce poarta nouri mari la gat..."
Lucian Avramescu

Ca aproape intotdeauna cand imi gasesc timp sa merg la munte, vremea se anunta tare “uda”. Asa ca nu vad decat o singura solutie: sa nu ma aventurez prea departe si la capatul drumului sa gasesc un adapost uscat si primitor. Si imi e tare dor de Buila… Inoculez ideea si altora si reusim sa formam un mic grup care sfideaza ploaia si somnul.

Sambata dimineata ma trezesc la 4, ma echipez si o astept cuminte pe Maria. Nu reusim sa plecam pentru ca masina Mariei nu are aceleasi ganduri ca si noi. Asa ca mai asteptam o ora si mergem la autogara Militari unde reusim sa prindem locuri la prima cursa spre Pitesti unde ne asteapta Tzuri. Cu Vali ne intalnim la Valcea, unde servim impreuna micul dejun cu mici si carnati de Dedulesti, alaturandu-ni-se si doi catei pofticiosi. Pornim spre Barbatesti. II mai cer o data lui tata lamuriri prin telefon unde gasesc punctul galben si bineinteles ca il ratez. Asa ca ajungem cu masina la capatul drumului forestier de unde incepem sa urcam spre Patrunsa pe drumul cunoscut, crucea rosie.




Cu toata ceata groasa care pare hotarata sa nu ne dea pace, vremea e linistita si plimbarea printre fagi o adevarata placere. Fotografiez intr-una “verticalele”.

E liniste deplina si timpul parca sta in loc. Din cand in cand mai apare cate un drumet sau vreun calugar ce coboara de la manastire. In unele locuri, “intram” in poteca cu totul, asa de tare a fost umblata si macinata de ploi. Dezgolita, padurea are uneori aparitii stranii.
Tot povestind nici nu simtim cand ajungem la manastire pe care oricum nu reusim sa o vedem; abia vedem la cativa pasi in fata.

Dam peste punctul galben care ne indruma spre Curmatura Builei in 2-3 ore. Un calugar insa ne sfatuieste sa nu mergem pe acolo ca sigur ne vom rataci. Ne spune ca mai bine sa coboram un pic si sa mergem pe valea Otasaului in sus. Un alt calugar iese din casuta lui inghesuita si ne indruma sa urcam prin spatele casei sale spunandu-ne ca acela este drumul corect. Tata ne da indicatii la telefon cum sa gasim crucea albastra. Pana la urma, tot sucindu-ne, hotaram sa urcam pe punctul galben chiar daca e ceata. Cat de rau ar putea fi?
Ne strecuram pe langa doua casute unde nu pare sa fie vreo miscare, sarim o bariera de lemn fixata in poteca, calcam pe covoare de ghiocei si branduse,

inaintam din marcaj in marcaj si iata-ne langa poarta de piatra.


Urcam cu nadejdea soarelui si ajungem la marginea padurii. Mare pacat ca nu vedem nimic, dar tot e bine ca nu ploua. Marcajele risipite pe pietre reusim sa le zarim destul de lesne. Din cand in cand parca se iveste albastrul cerului lasandu-ne totusi o speranta. Iarba e uscata si zapada putina din loc in loc.

Din vorba in vorba, ne trezim sub curmatura. De data asta, zapada e mai mare si din cand in cand mai scapa cate un picior in ea undeva printre pietre. Nu prea reusesc sa-mi amintesc pe unde se urca. Stiam ca poteca face o curbura mare spre stanga (care altadata mi se paruse inutila) si apoi spre dreapta. Intre doua valuri de ceata zarim indicatorul. Ajungem la el, dar mai departe nu vedem alt marcaj. Abia ne vedem intre noi. Si tot bajbaind, gasim unul din izvoare. Gata mi-am amintit! Acum distingem si poteca acoperita de zapada. Urme proaspete nu vedem. Se pare ca nu a fost nimeni la refugiu de ceva timp. Ma doare piciorul si nu mai am rabdare sa stau sa picure apa in bidoane. Plec spre curmatura, manata si de marea curiozitate de a vedea refugiul nou amenajat.

Inauntru, o placere: curat, spatios si primitor. Pot chiar sa-mi incarc si telefonul daca n-ar fi pana de curent… Gasesc un caiet cu felicitarile celor ce au trecut pe aici in ultimele luni. Ultimii drumeti au poposit in 14 februarie. Pacat ca nu gasim pixul pentru ca noi bineinteles ca nu avem asa ceva. Il sun pe tata si ii povestesc de refugiu si de priza din el… Cercetam si stana de vizavi, care se arata a fi un adapost de luat in seama la ananghie.
Ne aranjam o cina numai cu bunatati: supa, piure, carnati, salata si la sfarsit ne delectam cu ciocolata de casa si turta dulce.

Ne povestim peripetii montane. Vali ne descrie o pestere fantastica din muntii Rodnei. Ne promite ca ne duce acolo candva... Vorbim iar de Aconcagua si ne facem planuri multe pentru la anu’. Apoi ne bagam in saci si ne alegem un film la care sa ne uitam: Shrek. Eu mai mult incerc pentru ca am adormit destul de repede.
Tot felul de zgomote bizare ma trezesc in timpul noptii si ma fac sa ma gandesc la urmele mari din zapada pe care le-am vazut pe aici in urma cu doi ani…
Adorm cu greu in speranta soarelui de maine… Dar n-a fost sa fie! Ne trezim cu ninsoare.


Nimeni nu are vreun chef sa mearga spre creasta. Eu tot insist “Cum procedam?”, dar pana la urma “am procedat” in jos pe crucea albastra.


Ideea nu e prea rea, dar alunecam destul pe gheata din padure, iar mai jos pe iarba uda. Asa ca pana la masina, cad bine macar de vreo cinci ori.

Capita de fan cocotata intr-un copac e tot acolo. Dupa ce trecem de nu stiu cate ori cand pe dreapta cand pe stanga Otasaului, ma opresc pe marginea raului sa ma spal, iar cand ajung la masina gasesc o sedinta foto in toata regula.

Vali pune pariu ca pana la asfalt adorm. Nu a castigat!
Daca vremea rea nu ne-a lasat sa ajungem sus de tot, nu-i nimic…  ne-am amintit ca indiferent ce decide cerul, muntele ramane tare frumos…

Text: Floriana Boghez
Foto: Echipa

Niciun comentariu: